Cinematograful, probabil cel mai îndrăgit de scriitori dintre mijloacele de comunicare de masă, a motivat și antrenat numeroase opere ale formării. Spre exemplu, în ținuturile înghețate ale Siberiei, odată cu freamătul năvalnic al primăverii, un alt dezgheț, al cunoașterii, se produce prin redarea excesivă a unei pelicule de duzină, cu Jean-Paul Belmondo în rolul principal, în romanul Pe vremea fluviului Amur al viitorului laureat Goncourt, Andreï Makine. Un bărbat tânăr, în faza terminală a bolii, găsește evadarea prin Limelight cu Charlie Chaplin, și totodată speranța continuării poveștii unei vieți în imaginația celorlalți chiar și după generic, în romanul Dacă pisicile ar dispărea din lume de Genki Kawamura. Magia ecranului schimbă vieți reduse la monotonia traiului în locuri sau vremuri izolate și promite o anumită formă de salvare. Cinematograful călător al domnului Saito, un roman recent scris de daneza Annette Bjergfeldt, este o astfel de carte a formării, în care cinematograful salvează, călăuzește, modelează destine.
Un splendid roman al pasiunilor adânci și al marilor visuri al cunoscutei compozitoare și cântărețe daneze Annette Bjergfeldt, născută la Aarhus, tradus în română de Flavia Teoc, stabilită în același oraș din Danemarca, dă viață unor personaje credibile, parcurgând întâmplări aproape incredibile în locuri și vremuri atipice, însoțindu-le voința de a-și depăși condiția cu iluzoriile proiecții ale unei alte lumi așternute pe suprafața plată a ecranului. În acel univers limitat și fără adâncime fizică, dar extins pe o a treia dimensiune, a imaginației, dincolo de orizontul proiecției, până și surzii încep să audă cântecul chemării, în timp ce urechile celorlalți prind sunete de dincolo de natură, care se rostogolesc în nopțile și zilele marilor temeri ori deziluzii. În lumea miraculoasă a copilăriei și adolescenței unei imigrante argentiniene într-o imaginară insulă canadiană, insula Upper Pufiin din Noua Scoție, un personaj straniu trage conturul magic al poveștii: Siobhan, logodnica unui marinar dispărut în timpul furtunii: „Dacă auzi o muzicuță răgușită și sunetul unor saboți mari, atunci să știi că e ea! a șoptit Belle. Se întoarce la țărm când valurile se înnegresc și cerul se strânge în noduri de furtună. Îi ademenește pe cei vii, chemându-i să intre în mare“. (p. 80). Această prezență stranie și tragică își lasă imprimate urmele pe banda de magnetofon, cum viitorul prezis de ghicitoarea Marcella proiectează traseul copilei pe încă neimprimata peliculă a vieții ei, amintind de țiganul Melchiade din Un veac de singurătate al lui Gabriel García Márquez. Această dâră subțire, coaja magică a unor întâmplări din marea poveste a formării, este ceea ce aduce un aer proaspăt și neobișnuit scriiturii danezei Annette Bjergfeldt, ceea ce i-a făcut pe mulți comentatori să o apropie în principal de scriitura lui Isabel Allende. Diferența e dată de faptul că Annette Bjergfeldt nu proiectează această dimensiune în continuarea unui parcurs identitar sud-american, cum o făcuse prozatoarea chiliană în raport cu modelul replicat după cel al ilustrului Gabriel García Márquez – în fond, o probă de tipicitate geografică –, ci permite să se observe această fină fisură în coaja realului fără ca magicul să înceapă să ordoneze, să recalibreze sau chiar să remodeleze povestea ori impulsurile auctoriale. Această dimensiune servește altor scopuri, e dublată în proiecția ei latino-americană de imaginea mai aspră a magicului nordic care atrage cu aceeași forță cu care lumea de dincolo își exhibă neliniștirile în romanul La răscruce de vânturi scris de Emily Brontë:
„Eram goală pe sub hanoracul lui Elliott. Ajunsă pe plajă, am urlat la Dumnezeu, care îmi dăduse cel mai frumos băiat din lume doar ca să-l ia din nou de lângă mine, de parcă Elliott ar fi fost o jucărie, și acum era rândul altei fete să se joace cu el.
Am lăsat saboții lui Tommy pe mal, apoi am intrat în apă. Frigul mă făcea să gâfâi după aer. Apa nu avea mai mult de cinci grade, dar am continuat să înaintez.
De undeva auzeam sunetele cunoscute ale unei muzicuțe ruginite. Siobhann mă ademenea în pacea întunecată din adâncuri. Hanoracul albastru al lui Elliott mi se lipise de trup, și o sută de mâini de gheață mă trăgeau sub apă până mi-au paralizat respirația. Ce va spune Fabiola? Dar Oona? Așa mi se va încheia toată viața? Să rămân cu Siobhan pe fundul mării pentru totdeauna?“ (p. 318)
Dimensiunea magică a acestei lucrări e importantă, dar nu ea este cea care dă identitate poveștii. Cinematograful călător al domnului Saito este un Bildungsroman, în care cel de-al cincilea dintre mijloacele de comunicare de masă (mai degrabă decât cea de-a șaptea artă), filmul, își câștigă rolul modelator și proiectează un parcurs mai solid decât cel vag configurat de ghicitoarea Marcella. Cândva, la începutul secolului XX, într-un Buenos Aires măcinat de revolte și dogme, un copil abandonat într-o cutie de pantofi este salvat și crescut la Mănăstirea Sfânta Magdalena. Acest vehicul al primei sale călătorii prin lume devine și cel al împlinirii: micuța Fabiola va dezvolta o adevărată pasiune pentru pantofi și pentru tango, și pe ringul de dans, în acordurile melodiei Valencia al lui Carlos Gardel, o va concepe pe Carmelita (sau Lita), nume care se traduce prin poezioară, dar pe care va continua să o alinte până la sfârșit Ratoncita, adică șoricel. Acceptată în continuare în comunitatea de maici a mănăstirii, Fabiola face din căutarea pantofilor potriviți pentru clienți pasiunea vieții ei în cel mai renumit dintre magazinele de încălțăminte din Buenos Aires, dar vremurile revoluționare și un șir de coincidențe la o manifestație din cartierul San Telmo o determină să plece din Marele Sud, să se îmbarce împreună cu micuța Lita pe un vas care îi va lăsa pe insula Upper Puffin din Canada, un spațiu imaginar tipic Nordului, unde vor locui în casa marinarilor, care poartă numele Betleem.
Cu semnificații puternice, dar fără a permite simbolurilor să controleze narațiunea, romanul se încheagă în jurul Betleemului și al imaginii în oglindă a insulei nelocuite Puffin din largul coastelor galeze – autoarea insistă în text: „A nu se confunda cu Rezervația de Păsări de pe insula Puffin, situată mai la nord.“ (p. 63) –, dar mai ales în jurul miraculoaselor vizite ale domnului Saito, un japonez în vârstă care călătorește cu aparatul său de proiecție cinematografică și cu o serie de filme prin Canada, mai exact pe Coasta de Est, în Noua Scoție, Newfoundland și Labrador. În Betleem, fetița de zece ani, Lita, se împrietenește cu Oona, fetița surdă care își va recăpăta auzul și va deveni culegătoare de sunete ale insulei, care va face auzită vocea pământului imaginat numit Upper Puffin, iar de aici începe adevărata poveste pe care naratoarea o va expune cu multă duioșie.
Având toate premisele închegării în care asprimea locurilor: vânturile amintind de conacul Wuthering Heights al bătrânului Earnshaw din opera lui Emily Brontë, sunetul sacadat și târșit al saboților de lemn, cu potențial de a transforma textul într-unul redând o încrâncenare luptă pentru supraviețuire, romanul Annettei Bjergfeldt se lasă expus prin ochii senini, prin bunătatea și curățenia micuței Lita, care le apropie de cititori pe fiecare dintre personaje, cu ciudățeniile, poveștile nonconformiste și obsesiile fiecăruia. E ca și cum întreaga povestire s-ar reda cinematografic prin intermediul unei pelicule rupte, lipite de tânăra Lita, din care lipsește chiar începutul, și care devine în subsidiar motor al căutărilor. În lipsa unui tată, Lita își construiește un album cu o adevărată colecție de tați, iar odiseea ei, care ar putea fi foarte bine una a întoarcerii la cutia de pantofi din care, prin magie, s-a născut întreaga lume ficțională a Annettei Bjergfeldt, se transformă treptat într-o călătorie prin viață a căutării unor alte orizonturi: ale cunoașterii, ale identității asumate, ale paradisului propriu pe care îl va găsi și pe care îl va adăposti în propria inimă. Acest roman al posibilelor alunecări, al suicidului ratat, al anilor celui de-Al Doilea Război Mondial, al recrutărilor și despărțirilor, al pierderilor diverse, se transformă într-unul în care înving bucuria de trăi, pofta de viață, în care înving muzica, dansul, pictura, cinematografia, ultima dintre arte mai degrabă prin puterea ei de a forma și contura orizonturile devenirii.
Deși doar al doilea roman al prozatoarei daneze, Cinematograful călător al domnului Saito este convingător și puternic, este molipsitor, copleșitor și acut în căutarea prin micile detalii a răspunsului la marile probleme ale umanității. Parcă o suită de emoții primare și vii, și nu o sumă de personaje complotează la spunerea poveștii. Poezia romanului este omniprezentă, leagănă în ritmurile valurilor care se sparg de țărmul iluzoriei insule întreaga poezie a umanității. Carmencita e purtătoarea acestei poezii, în care ritmicitatea e cea care se va păstra până la final: „ascultăm cum valurile se sparg ritmic: șase cu murmurul lor obișnuit, apoi al șaptelea, cu un vuiet asurzitor.“ (p. 452) Cartea însăși e alcătuiră din șapte părți sau valuri, cum le numește autoarea, în care ultimul, cel asurzitor, continuă să vibreze multă vreme după ce cititorul a lăsat cartea din mână, închisă pe noptieră, gândindu-se la condiția umană și la bucuria de a trăi. Iar această poezie n-ar fi ajuns la publicul român dacă muzica, ritmurile ei profunde nu ar fi reușit să păstreze cadența (care se răsfrânge în ecouri) prin traducerea fluidă a Flaviei Teoc, prima traducere a unui roman.