Nu e ușor să transformi o teză de doctorat în roman, dar Andrei Mocuța a reușit, în stilul conversațional specific lui J.D.Salinger. Poet, eseist și traducător de poezie (al lui Richard Brautigan, care a trăit — deși mult mai puțin — în aceeași perioadă cu Salinger, legând elemente ale generației beat cu tonuri de un comic trăznit și situații neașteptate), autorul a mai parodiat în proza sa (de pildă în Superman vs. Salinger) și în poezie (Voi folosi întunericul drept călăuză) mituri și clișee, prin personaje parcă descinse dintr-o lume absurdă. În prezentul volum, scris la persoana întâi, un tânăr doctorand, obligat să țină curs despre tema tratată în lucrare, se implică și stimulează cursanții în asemenea măsură, încât, deși „prinși într-un joc livresc”, cei prezenți în sală (sau urmăritorii prin corespondență) și personajele lui Salinger își suprapun viețile, în evoluții care se concentrează asupra caracterelor mai mult decât asupra acțiunii. O poveste de dragoste augmentează, prin apariția fetei cu părul roșcat, ajunsă mai târziu la curs (dar știind cele mai multe amănunte despre subiect), sarea și piperul acțiunii.
Scriitorul ameri can trebuia făcut accesibil unui grup eclectic, parti cipanții provenind din diferite domenii, nu doar de la Litere, iar naratorul recurge la salingeriana profunzime psi ho logică, importantă pentru păstrarea în atenție a celui socotit și acum unul dintre cei mai de seamă autori americani postbelici, mai ales în sfera literaturii pentru tineri și adolescenți. Romanul De veghe în lanul de secară a rămas un longseller cu valabilitate până în zilele noastre, fiindcă mulți încă se regăsesc în mizantropia și înstrăinarea lui Holden Caulfield, în lupta lui pentru identitate, în critica superfi cialității societății, sau în teme precum pierderea inocenței, frica, singurătatea (deși posibilitățile virtuale actuale par să fi atenuat acuitatea aces tora). Minimalismul, folosirea argoului școlăresc, profunda rezonanță emoțională, subli nierea nevoii de iubire din partea părinților (și nu doar de sfaturi pentru orientarea în lume) s-au alăturat altor reușite din nuvelele sau scurtele povestiri ale lui Salinger
Între acestea nu lipsesc o bază poetică și interesul pentru filosofia orientală, sugerând unele afinități cu proza lui Hermann Hesse (admiratorul lui J.D., ca, de altfel, și Heinrich Böll, care a fost primul traducător al acestuia). Salinger a petrecut mai mulți ani în Europa, nu doar în Al Doilea Război Mondial, ci și ulterior, în Germania, vorbea bine germana și era pre ocupat de cunoașterea sine lui și de filosofia indiană, subli niind frământarea lăuntrică și autenticitatea drumului individual. Hesse asociase fazelor vieții diferențele de lungimi ale strofelor și ritmurilor sale poetice, alcătuind o bază formală și pentru proză; dar și scriitorul american făcea deseori referire la poezie. Chiar titlul The Catcher in the rye îl parafrazează pe Robert Burns, Comn’through the rye, înțelegând puțin modificat refrenul (autorul închipuindu-se la marginea unei prăpastii de lângă un câmp de secară, unde păzea copiii care se jucau în lan, să nu cadă).
Andrei Mocuța folosește un limbaj fără scrobeală academică (cel prea sofisticat și prețios fiind ironizat prin satirizarea personajului emfatic și grandilocvent Natașa), suprapunând momente de haz și de melancolie pe discursuri despre spiritualitate, filosofie, poezie, dar și referiri la alte arte, precum teatrul (prin dialogurile vii) sau muzica (prin intervenția despre păsări a unei studente interesate de ornitologie). Păsările, care prin ritmurile și sonoritățile lor apropie omenescul de divin, fuseseră numite „cei mai minunați muzicieni ai planetei” de către compozitorul (și ornitologul) Olivier Messiaen, contemporan cu Salinger,
Într-o întâlnire cu publicul, Andrei Mocuța a dezvăluit că majoritatea personajelor din romanul său există în realitate, că participase alături de ele într-o sală de curs, ceea ce a simplificat substanțial conturarea firii lor și atribuirea dialogurilor. Dar și personajele lui Salinger erau luate din realitate, de pildă părinții lui Holden vădesc trăsăturile părinților scriitorului. Tot astfel bănuim un personaj real în studenta la Ecologie și protecția mediului Ilona, care evocă păsările exotice pomenite în nuvela Seymour, an Introduction. Interesant de observat că această nuvelă din 1959 a fost scrisă de Salinger la scurt timp după ce modul de a compune fusese schimbat prin introducerea cântecelor de păsări (Catalogul păsărilor,1956-58 sau Oiseaux éxotiques) de către Olivier Messiaen.
Alte personaje din sala de curs, care își descoperă treptat sinele prin evoluțiile personajelor saligereiene, sunt demonicul Veliar, permanent căutător de noduri în papură, afectata și mereu bombastica în intervenții Natașa, un student englez care confundă talentul cu talantul, provocând hohote de râs când se referă la greutatea celui dintâi, Ionuț cel însingurat din cauză că suferea de strabism, văzând însă, ca prin ochii lui Seymour, ceea ce nu vedeau alții, de pildă idila dintre profesor și fata cu părul roșcat; nu în ultimul rând maica Silvana (călugăriță care îl admirase în tinerețe pe Salinger pentru retragerea din societate și care acum se hotărâse să dezvolte într-o epistolă ideea mântuirii) sau profesorul indian poftit să vorbească la curs despre tăcere ca element al disciplinei spirituale, prin care „literatura vedică își propune să împărtășească știința realizării de sine și în consecință a eliberării – mokșa, în sanscrită – de suferință”. (Aici trebuie făcută precizarea că Andrei Mocuța a scris și o teză de masterat pe tema vedantismului salingerian – scriitorul american fiind în ultima parte a vieții adept al școlii hinduiste Advaita Vedanta, care vedea rezolvarea proble melor prin celibat; or, tocmai familia – prin familia Glass – constituise nucleul nuvelelor lui J.D.)
Toate aceste personaje, ca și multe altele, prilejuiesc folosirea unor tehnici alternative la dialoguri, precum scrisoarea trimisă pe mail de maica Silvana, ca un eseu-lucrare de seminar privind religiozitatea din Franny și Zooey, rugăciunea inimii și trezirea cristică (scriitorul americam fiind fascinat și de isihasm), sau prelegerea pro fesorului indian, doar spre sfârșit întreruptă dialogal, sau amintirile despre comunism din capitolul final, menite să înfierbânte explicativ atmosfera ultimului seminar, prilej de a vorbi despre cenzurarea vulga rităților de limbaj salingeriene și totuși acceptarea scriitorului, prin interpretarea că e doar un critic al societății imperialiste. Critica socială nereținută și limbajul sincer, direct, care lovește în povestiri lumea mate rialismului, a vulgarității, vio lenței, ipocriziei sunt alte cali tăți care au contribuit la înde lungata menținere în atenție a prozelor salingeriene.
Deși romanul lui Andrei Mocuța reflectă faze ale vieții și scrierilor acestuia, totuși autorul nu preia întocmai cuvinte, exprimări identice, tipologii, iar curgerea întâmplărilor e mereu atent înnoită, fiecare propoziție are valoare în sine, verbele nu sunt banale, clișeele, chiar dacă salingeriene, sunt evitate, iar ritmurile frazelor diferă, astfel că un cititor poate continua lectura fără să „sară“ peste paragrafe sau chiar pagini întregi (dacă e un bun cunoscător al scriitorului american și bănuiește dezvoltările posibile). Protagonistul e mereu activ, își amintește, observă, cugetă, se miră, se distrează, se enervează, iar noi pătrundem prin reacțiile lui într-o lume care rămâne mereu vie. Dialogurile poartă în ele adesea mai mult decât pot să comprime cuvintele, iar scenele nu se desfășoară doar în sala de seminar, ci se mută în diverse locuri, la o întâlnire provocată de Veliar într-o cafenea, sau pe stradă, sau în retrasa casă a lui Salinger de la Cornish, sau în bucătăria naratorului, sau în ambianțele nuvelelor lui J.D., sau chiar la spital, după ce Natașa supraviețuiește unui accident. După cum se vede, Mocuța nu-și cruță personajele de propriile lor drame.
Stârnind dorința de a-l reciti pe scriitorul american, dar și curiozitatea de a descoperi alte cărți ale lui Andrei Mocuța, romanul Salinger și fata cu părul roșcat transmite coeziune și energie, nu e lipsit de forță modelatoare, motivează cititorul la căutarea unui loc în lumea de jos și în cea spirituală, a întrebărilor legate de propria devenire.