Volumul de inedite al lui Tudor Vianu, Literatura universală în amfiteatru. Cursuri, conferințe, documente de catedră (Editura Muzeul Literaturii Române, 2025), o ediție îngrijită de Vlad Alexandrescu și Ruxandra Câmpeanu, cu un extrem de detaliat studiu introductiv al Ruxandrei Câmpeanu ne pune în fața unor missing links în opera teoretică a cărturarului român, dar și a evaluării unui context dificil al primului deceniu și jumătate de comunism (1948-1964), în ceea ce privește studiile literare, în general și a activității didactice a cărturarului român, în particular. Volumul vine nu doar ca o completare a ediției de Opere, apărută la Editura Minerva în 14 volume, ci și cu o reflectare a felului în care Tudor Vianu își elaborează o strategie pentru noua disciplină pe care o introduce, cursul de Literatură comparată, un model conceptual și termeni adecvați într-o perioadă în care presiunea ideologică se exercită foarte apăsat. Așa cum remarcă și Ruxandra Câmpeanu, volumul de față este menit să clarifice schimbarea unor direcții în preocupările lui Vianu, și, totodată, o serie de aspecte importante pentru istoria disciplinelor umaniste, istoria instituțiilor câmpului literar și, last but not least, istoria comunismului ca atare. Editorii au consultat în amănunțime arhiva Facultății de Litere din București, punând în valoare documente de referință în măsură să recupereze complementar o istorie a disciplinei la Facultatea de Filologie din București în perioada menționată mai sus. Chiar și numai schimbarea titlului acestei discipline în 1948-1949 din Literatură comparată în Istoria literaturii universale (1949-1951), apoi în Istoria literaturii de peste hotare (1951-1956) pentru a reveni la Istoria literaturii universale între 1956 și 1963 ca pe final să poarte numele de Literatură universală și comparată (1963- 1964), reflectă dificultatea decidenților politici de a constrânge ideologic domeniul și nu o neașezare teoretică a sa. Volumul este împărțit în două părți, prima are în centru cursurile de literatură comparată și istoria literaturii de peste hotare/istoria literaturii universale, cu un capitol aferent care include procesele-verbale ale ședințelor ocazionate de conținuturile și predarea acestor cursuri. Cealaltă parte are în centru conferințele ținute în această perioadă de Tudor Vianu și aferent lor rapoartele universitare și referatele editoriale. Această structură relevă și intenția editorilor în orientarea lecturii din perspectiva contextului ideologic pentru a recupera întreaga semnifcație a demersurilor științifice ale lui Tudor Vianu întru edificarea acestei discipline cu totul noi. Momentul fondator coincide nefericit cu un moment istoric nefast. Dar în spirijinul unei lecturi în context ideologic stă chiar afirmația tranșantă și cumva sintetică a unui politruc intratabil, precum Mihail Novicov: „După părerea mea, cursul acesta este un curs de ideologie, care trebuie să se încadreze în efortul nostru comun de a pregăti oameni de știință în filologie, pe baza unei atitudini juste în viața politică, de a pregăti comuniști militanți pe frontul ideologic, adică oameni care în toate sectoarele lor de activitate să lupte împotriva concepțiilor burgheze, a concepțiilor idealiste.“ Perspectiva pe care Tudor Vianu ar fi impus-o asupra domeniului ar fi fost, probabil, una ghidată de estetică drept disciplină filozofică. Tudor Vianu împărtășește perspectiva pe care Benedetto Croce o avea asupra literaturii comparate și pe care o definea în 1903 în studiul La „letteratura comparata“, publicat în La critica. Rivista di letteratura, storai e filosofia“: „istoria comparată a literaturii este istoria înțeleasă în sensul ei adevărat ca explicație completă a operei literare în toate relațiile sale, plasată în ansamblul istoriei universale (căci unde altundeva am fi putut-o plasa?) observată în conexiunile și pregătirile care formează rațiunea sa de a fi.“ Vianu întrevedea corect interdisciplinaritatea fondatoare a disciplinei, care reunea firesc filozofia, istoria artelor, istoria ideilor literare, dar și istoria propriu-zisă și istoria politică. Cursul de literatură comparată oferea acest profil care nu putea fi dus însă în direcția filozofiei, nici măcar pe filierea esteticii hegeliene, dar în capitolul Analogii Tudor Vianu apelează dintr-o perspectivă mai largă a comparatismului în domeniul științelor la științele naturii (anatomia), la lingvistica comparată, la „știința naturală“ și chiar la teoriile pseudoștiințifice despre influența climatului asupra artelor. Avem o analiză ținută strâns a apariției comparatismului prin raport cu edificarea unei conștiințe naționale și a unei conștiințe mondiale a literaturii (ideea gotheeană de Weltliteratur, literatură a lumii, e menționtă en passant). Vianu atacă ideea de influență, esențială în înțelegerea felului în care literaturile încep să comunice între ele într-un sistem de pase culturale transnaționale în context european. Influența nu este mecanică, o spune teoreticianul, ci operează acolo unde există un teren fertil, o atracție, un spațiu de rezonanță, iar Vianu adaugă explicației „anumite condiții economice, sociale și politice“, lăsând deoparte pe cele culturale. Prin urmare, influențele nu pot fi impuse, afinitățile nu pot fi dictate, iar exemplul influenței franceze asupra generației pașoptiste care modelează spiritul public în a doua jumătate a secolului al XIX-lea sau cea a culturii germane asupra junimiștilor sau a culturii antice grecești asupra romanilor care „intră în școala grecilor și creează ei înșiși o literatură“ o dovedesc cu prisosință. Nu este decât un pas până la întrebarea, recontextualizată, pe care o situa în miezul eseului său, Un Occident răpit sau tragedia Europei Centrale, Milan Kundera: ce legătură există între cultura și civilizația românească și cultura și civilizația rusă, pentru a nu mai vorbi de cea sovietică? Evident că Vianu nu ar fi putut enunța o astfel de interogație, dar cursul său îi creează premisele și îi formulează un răspuns indirect prin întreaga serie de referințe la cultura și literatura occidentală, la care se racordează cultura și literatura română. Mondializarea literaturii se realizează într-o primă instanță în Renaștere, când umanismul devine un fenomen european, indiferent de religie, formele de organizare politică etc. Circulația ideilor literare și interinfluențarea, dialogul permanent pe care îl realizează culturile europene de la un punct încolo și cu precădere literaturile aferente împreună cu ideea de „relativism în literatură“, anume că „opera literară nu are un cuprins etern, ci acesta variază și este relativ cu împejurările ei concrete, naționale și sociale“ sunt complet reacționare. În Curentele comparatismului referințele sunt evident occidentale, integral franceze, Vianu reafirmând prin Brandes și Brunetière depășirea granițelor naționale de către curentele literare, clasicism, romantism etc. în contra grănițuirilor ideologice. De asemenea, chiar ideea pe care o inculcă aceste permanente descoperiri pe care le ocazionează opera literară, descoperiri care-i configurează istoria, dar și a unei istorii a reașezării teoretice a domeniului în context polemic – cearta dintre antici și moderni furnizând un strategic studiu de caz –, relevă printr-un logic proces de inducție faptul că nu există un eshaton-ul marxist, utopia unui sfârșit care să închidă literatura, respectiv istoria într-o formulă superlativă fixă, eternizată. Dincolo de acuzele punctuale de obiectivism și idealism, nu știu în ce măsură ideologii care-i citesc cursul înțeleg pe deplin gravitatea reacționară a afirmațiilor lui Vianu care într-un colaj stângaci mai adaugă câte o frază sforăitor-propagandistică, pe linie, pe care o poți foarte frumos înlătura la lectură fără a prejudicia restul conținuturilor. Observația Ruxandrei Câmpeanu cum că activitatea didactică nu reprezintă un plan secundar pentru Vianu, ci laboratorul de idei de la care pornește teoreticianul în elaborarea propriei opere teoretice, se cuvine a fi citită în cheia unei mize încă mai mari: cărturarul oferea unei noi generații intelectuale punctul de sprijin de care avea nevoie pentru a depăși momentul istoric, asigurând continuitatea între cultura română și cea europeană. Revenind, o parte a volumului de față recuperează o serie de procese-verbale ale ședințelor al căror obiect îl fac cursurile lui Tudor Vianu. Analiza de curs, numele dat acestor dezbateri în plenul unor comisii mixte, interdisciplinare, reprezenta un instrument de supraveghere și coerciție dogmatică, cursul oricărui cadru universitar fiind cernut printr-o triplă sită „analitică“: în cadrul Catedrei, în cadrul unei comisii speciale stabilită de decanat și în cadrul Consiliului Științific al Facultății. Recitite, aceste rapoarte restituie tensiunile create între rigorile științifice autentice ale disciplinei și o interpretare ideologică impusă de decidenții politici care urmăresc cu osârdie justețea orientării ideologice marxist-leniniste. Teza marxist-leninistă care trebuie impusă este că literatura reprezintă un element de suprastructură, „expresia unei societăți într-un anumit moment al dezvoltării ei istorice“, cum subliniază tânăra asistentă Zoe Dumitrescu-Bușulenga. Insistența cu privire la prezentarea mai amplă a „condițiilor istorice“ revine în multiple rânduri, de pildă cu decanul facultății, lingvistul Iorgu Iordan. Oricât de absurd ar părea, inclusiv asistenții sunt obligați să comenteze cursurile profesorului, parte din regula jocului, iar atunci când se împotrivesc directivei de a-l ataca pe Tudor Vianu în vederea îndepărtării sale de la Catedră – perioada 1951-1952 au fost una critică pentru profesor – atât Ion Frunzetti, cât și Edgar Papu sunt dați afară din facultate. De pildă, într-o stenogramă a ședinței Consiliului Științific al Facultății de Filologie se oferă o excelentă radiografie a ceea ce însemna acțiunea partidului în mediul universitar. Intervențiile lui Tudor Vianu sunt diplomatice, dar au în ele o fermitate disimulată de politețe, altfel, profesorul este nevoit să facă o serie de concesii, introducând în bibliografie tot felul de pseudocercetători sovietici, ideologizarea referințelor critice fiind un alt imperativ al momentului. Sunt vehiculate aproape toate acuzele ideologice ale vremii, de la obiectivism la idealism – acest jargon ideologic este astăzi inaccesibil fără decodificări . Există loc pentru observații de finețe, precum cea a tov. R. Florian care consideră că sofiștii trebuie și ei împărțiți după criterii ideologice, cei care stau pe poziția „democrației sclavagiste“, progresiștii, și cei care susțin interesele „aristocrației sclavagiste“, reacționarii, maniheismul care dictează lupta de clasă fiind adaptat fiecărei epoci istorice pentru a susține teoria marxistă. Tot astfel, Vianu este acuzat că l-ar fi criticat pe Platon – ceea ce atunci era politically correct –, dar de pe poziții de dreapta și nu de stânga, materialiste, ceea ce reprezenta o eroare ideologică. Acțiunea didactică a lui Tudor Vianu, cu toate cedările de parcurs, a rămas constată în sprijinul disciplinelor pe care le-a predat la Catedra de Literatură comparată, al cărui principal fondator a fost. Înființarea în 1961, de către el împreună cu Al. Rosetti și Mihai Pop, a Cercului de Poetică și Stilistică, a oferit un refugiu unui grup important de cercetători, teoreticieni, critici și istorici literari, o generație intelectuală care a eclozat extraordinar cu sprijinul său. Tudor Vianu și-a îndeplinit menirea de a preda mai departe ștafeta, de a fi pus bazele universitare ale unei discipline care oferea o deschidere explicită către cultura occidentală, adevăratul context al afirmării culturii naționale.