Motivele creștine au traversat cu discreție și constanță istoria poeziei românești, de la primele texte scrise în limba română până în contemporaneitate. De la Dosoftei, trecând prin sămănătorism, tradiționalism, neomodernism și până la formulele lirice actuale, imaginarul religios – sub forma miturilor, a simbolurilor biblice și a structurilor arhetipale – s-a menținut ca un filon consistent al expresiei poetice. Dincolo de orientări și formule estetice, această prezență difuză a sacrului demonstrează că poezia religioasă nu constituie o specie marginală, ci o dimensiune structurală a liricii românești. Cu toate acestea, o asemenea poezie ridică dificultăți specifice, mai ales în raport cu criteriul autenticității. Spre deosebire de alte tipuri de lirism, ea este expusă riscului ceremonialului, al festivismului sau al mimării sentimentului sacru. Confuzia dintre trăirea religioasă autentică și retorica encomiastică – vizibilă și în cazul poeziei patriotice – conduce adesea la derapaje estetice.
Într-o epocă în care poezia patriotică suferea de inflație encomiastică, Ion Alexandru – după cum și-a semnat primele volume –și-a menținut în primele volume (Cum să vă spun, Viața deocamdată, Infernul discutabil, Vămile pustiei) un echilibru afectiv și expresiv impresionant. A fost chiar comparat cu Eminescu, cu diferența că, în cazul poetului genial, viziunea nu a glisat spre un dogmatism creștin explicit. Tentat de o viziune lirică în care frământările existențiale să fie depășite prin imn și rugăciune, Ioan Alexandru a întruchipat o patrie imaginară reconectată la mit și relativ imună la seismele istoriei. Poemele acestei etape sunt exhortații privind întoarcerea la trecut și redescoperirea unei patrii în care istoria se regăsește transfigurată în mit (o antologie va purta titlul Pământ transfigurat). Ulterior, și-a reactivat poezia ocazională într-o formă aparte și a oficiat un cult imnic al locurilor, al figurilor emblematice și al comunităților regionale, convocând în discursul poetic voievozi, martiri, sfinți și toponime sacralizate.
Poezia profund religioasă, chiar mistică în sens larg, presupune o altă ordine a trăirii, în care iubirea nu mai este una pasională, ci tainică și transfigurată, apropiată de sensul originar al lui agàpe. Această formă de experiență implică asceză, penitență și o disciplină a interiorității mult mai exigentă decât a speciei lirismului confesiv. De aceea, poezia religioasă rămâne, prin natura ei, mai reticentă față de inovațiile formale radicale: fidelitatea ei față de formule consacrate nu este aici un semn de stagnare, ci o condiție a coerenței spirituale. Ioan Alexandru a fost conștient de faptul că a converti sentimentul religios în substanță poetică presupune o coincidență rară între experiență specifică și limbaj, în absența ei discursul religios riscând să rămână livresc, exterior sau mimat.
Nu întâmplător s-a spus că drumul mistic – „via mystica”, drumul jertfei și al tăcerii fecunde – este greu de străbătut și prin cuvânt. Experiența sacrului presupune retragere, interiorizare și raritate expresivă. Problema apare atunci când exaltarea încetează să mai fie stare de grație și devine procedeu recurent. Din acest punct de vedere, nu lipsa trăirii religioase pare a fi fost dificultatea majoră întâmpinată de Ioan Alexandru, ci incapacitatea de a drămui poetic tăcerea, sufocată treptat de un discurs prolix. În poezie, mai ales în cea religioasă, tăcerea conferă greutate cuvântului rar, iar revelația nu suportă înserierea. Exaltarea permanentă anulează revelația, iar sacrul repetat mecanic își pierde din semnificație.
Ioan Alexandru a fost un poeta vates care și-a pierdut măsura tăcerii.
Nu este lipsit de importanță faptul că această mutație coincide simbolic cu momentul în care poetul renunță la numele Ion în favoarea lui Ioan, asumându-și explicit o identitate cu rezonanță biblică și profetică, cu trimitere transparentă la figura lui Ioan Botezătorul. Din acest punct, identitatea poetică tinde să se suprapună unei identități spirituale asumate, iar poezia începe să funcționeze mai puțin ca spațiu al interogației și mai mult ca discurs al vestirii profetice. Această autoinvestire simbolică, coerentă cu trăirea religioasă a autorului, marchează însă și începutul unei rigidizări expresive, în care certitudinea confesională ia locul tensiunii lirice.
Poezia religioasă a lui Ioan Alexandru a fost tolerată și chiar valorizată de regimul comunist nu în pofida, ci datorită contaminării ei cu un mesaj patriotic compatibil ideologic. Pragmatismul ideologic al epocii accepta religiosul doar cu anumite restricții: sacralitatea trebuia să fie istoricizată, difuză, colectivă, orientată spre imanent și nu spre transcendență. Or, „corala” și corola de minuni a lumii imnice a lui Ioan Alexandru a sacralizat locuri și figuri emblematice, transformând istoria într-un mit fondator.
Tocmai pe acest teren nisipos al vămilor pustiei se întâlnesc religiosul și patrioticul cu protocronismul, care nu era interesat de tensiune estetică a poeziei, ci de prioritatea în aproape orice: sacralizarea trecutului, mitologizarea neamului, întâietatea și continuitatea românească. Aceleași restricții care au făcut această poezie acceptabilă politic au determinat și scăderile ei estetice: fibra religioasă combinată cu sentimentul patriotic a generat un discurs grandios, dar a diminuat tensiunea lirică. Poetul nu a mai zăbovit ca altădată asupra versurilor, ci a proclamat actul creator drept certitudine. Din nefericire (mai curând din… păcate) pentru posteritatea literară a lui Ioan Alexandru, poezia autentică se ivește mai ales din incertitudini, din neputința găsirii unor răspunsuri existențiale.
În contextul ideologiei comuniste, religiozitatea poetică a supraviețuit adesea sub forme disimulate, în pofida cenzurii, care interzicea explicit orice referință la transcendent. Totuși, experiența revelației și simbolistica sacrului nu au putut fi interzise, ele manifestându-se subteran, metaforic sau alegoric. Chiar și astăzi, când puțini poeți sunt pătrunși de vocația religiosului, structurile de adâncime ale liricii contemporane păstrează urme recognoscibile ale imaginarului creștin: Cuvântul, creația, lumina, căderea, jertfa, întruparea, învierea, muntele revelației, aspirația către transcendent. În acest orizont de interpretare se înscrie și opera lui Ioan Alexandru, creator care și-a asumat poezia beatitudinii și a extazului mistic. Situat, în ordine cronologică, printre ultimii poeți importanți ai lumii satului tradițional, lume amenințată de uniformizarea colectivistă, el a recurs la imne și rugăciune ca forme privilegiate de expresie. Prin vocea acestui poeta vates întârziat, sacralizarea trecutului național și a comunității originare a căpătat accente de exaltare, dar și riscul proliferării retorice. Această necontrolată tensiune creată între autenticitatea trăirii și excesul discursiv face din opera sa un caz care necesită o analiză a limitelor poeziei religioase atunci când aceasta păcătuiește prin verbozitate.
Poezia imnică a lui Ioan Alexandru s-a înscris tot mai pregnant pe coordonatele spiritualității bizantine, cu recurs la modele patristice și la o structură alegorică saturată de termeni generici (Lumina, Noaptea, Bezna, Izvorul, Pustiul, Marea). Ascensiunea spirituală și tentativa de regăsire a identității s-au desfășurat într-un cadru în care exaltarea inițială a tins să se permanentizeze. În acest punct, discursul poetic începe să substituie tensiunea revelației prin proclamare, iar experiența-limită prin monotonie. O monotonie cauzată de interminabile repetiții și de obsesive variații pe aceeași temă. Opera lui Ioan Alexandru poate fi citită, astfel, ca fiind o încercare de transfigurare biblică a pământului strămoșesc, susținută de un temperament arghezian impetuos pus la încercare de o monotonie de tip bacovian. Această energie inițial fertilă a fost treptat risipită și prin lipsa autocenzurii, surprinzătoare la un subtil hermeneut al textelor sacre.
Scrisă în exces, poezia religioasă își pierde caracterul de experiență-limită și devine discurs declamatoriu, ușor recuperabil ideologic. Cu sau fără cenzură lumească, „vama” probei de inițiere sacrală nu poate fi trecută de oricine în drumul smereniei și al tăcerii fecunde. În cazul lui Ioan Alexandru, dificultatea nu pare a fi lipsa trăirii, ci neputința de a drămui poetic până la capăt experiența sacră, substituită treptat printr-un discurs prolix, înăbușit de excese. Dificultatea întâmpinată de poet nu a constat în a vorbi despre sacru, cât în incapacitatea de a ști când și cât trebuia să tacă. Doar poeții mari pot fi acuzați de… ratare, iar Ion Alexandru deținea la debut toate calitățile pentru a deveni un mare poet. El a eșuat prin hipertrofierea sentimentului religios, care a dus la asfixierea tensiunii lirice. Aceasta nu presupune din partea mea o negare a autenticității trăirii sale religioase, nici a valorii primelor volume sau lipsa de considerație față de sacralitate sau imn. Înseamnă, mai precis, că lui Ioan Alexandru i-a lipsit autocenzura, că a făcut o confuzie progresivă între trăire și expresie poetică și că a substituit poezia prin discurs confesiv, oracular, omiletic. El a trăit drama excesului. Nu credința a dăunat poeziei sale, ci sentimentul religios care, nefiltrat estetic, a devenit retorică imnică lipsită de fior liric. Excesul de revărsare oraculară a diluat intensitatea limbajului, care trebuia să fie dens, nu expansiv.
Poezia religioasă cere raritate a trăirii, nu abundență verbală, întrucât revelația nu suportă înserierea. Sacralitatea se impune a fi trăită, nu predicată, iar intensitatea nu este egal proporțională cu cantitatea a vreo două mii de pagini scrise. Sacrul provocat să se repete mecanic încetează să mai fie sacru și de aceea Ioan Alexandru rămâne în istoria literaturii române un poet care a ratat o mare șansă estetică afirmată în anii debutului, încercând să-și consacre o identitate poetică de rezonanță biblică.
Îmi imaginez un Ion Alexandru care s-ar fi oprit la primele volume. Oare ce loc ar fi ocupat el în canonul poetic postbelic dacă nu i s-ar fi pierdut poezia pe drum?