Ca popor, românii au, fără îndoială, numeroase calități apreciate de toată lumea, dar una le lipsește aproape cu desăvârșire: sentimentul recunoștinței. Acest popor se mobilizează când e vorba de proteste în masă, când începe să urască pe cineva, dar sentimentul, infinit mai subtil, numit „recunoștință“ nu pare a intra în patrimoniul psihic național. Exemple? Nenumărate.
Poate că cel mai recent și mai spectaculos îl reprezintă modul în care presa scrisă și vorbită, politicienii noștri, oamenii cu oarecare greutate socială s-au referit în ultimul timp la Președintele Klaus Johannis, după ce acesta a abandonat funcția supremă. Felul neelegant, uneori chiar vulgar, în care acest ex-numărul unu al României timp de zece ani a fost tratat depășește normalitatea. I s-au pus în cârcă tot felul de păcate, unele de-a dreptul ridicole, precum o datorie neachitată la fisc; a fost acuzat însă de vini mult mai grave: că a luat de prea puține ori cuvântul în timpul celui de al doilea mandat, că a călătorit prea mult în străinătate etc. Se vede că românii ar fi preferat un palavragiu, care să stea cuminte acasă și să nu fie prezent pe plan internațional.
Ceea ce nimeni nu a remarcat, trecând astfel cu vederea, sunt meritele uriașe ale personajului, dovedite atunci când s-a aflat la cârma țării. Profesor, cu limba maternă germană, acest neamț de origine ajuns comandant suprem și-a îndeplinit exemplar misiunea, de o manieră de-a dreptul nemțească, ridicând economia, cultura și prestigiul României în lume, așa cum au făcut-o înaintea lui alți nemți care, de la jumătatea secolului al XIX-lea, au ajuns în vârful piramidei sociale românești.
Și-a imaginat cineva cum ar fi arătat țara noastră condusă de Victor Ponta, de Viorica Dăncilă sau de Călin Georgescu, de pretendenții pe care Johannis i-a înlăturat din calea lui? Mai bine să nu ne exercităm astfel imaginația, pentru că ne-am trezi cu toții în infern. În ultimele sale luni de președinție, Johannis a jucat un rol providențial, pe care nimeni altcineva nu l-ar fi putut interpreta. Cum? Simplu, dar inspirat.
A anulat alegerile, atunci când imixtiunea unei puteri străine în procesul electoral a devenit evidentă, asumându-și astfel riscul unei măsuri de aparențe arbitrare, dar care atunci a salvat România. A ales apoi un personaj de încredere care să-i urmeze în funcție – personaj care i-a justificat încrederea și care astăzi a ajuns premier. În fine, a demisionat din funcție pentru a nu provoca o criză constituțională gravă: demisia din funcția de Președinte, gest niciodată ușor de făcut, a însemnat sacrificarea propriei sale imagini în favoarea unei țări. Și astfel, într-un interval de doar cîteva luni de zile, a încununat opera celor zece ani de activitate continuă. Prin ultimul său gest, Președintele a avut doar de pierdut, dar a salvat încă o dată țara.
Tot așa cum marele nostru Rege Carol I a devenit român în clipa când a pus piciorul pe pământul României, Klaus Johannis, german din Transilvania, s-a considerat român încă de la naștere – și român a rămas.
Suntem o țară aflată de secole în mari dificultăți istorice, o țară ce a fost de câteva ori pe punctul de a-și pierde independența, o țară aflată timp de cincizeci de ani sub un regim politic de tip sovietic. Dar suntem totuși și o țară asupra căreia, rareori și în momente decisive, se oprește o clipă și privirea lui Dumnezeu, salvându-ne de la prăbușire. Și nu știu de ce, în acele momente privilegiate, Dumnezeu se adresează câteodată poporului nostru printr-un reprezentant al Divinității de origine germană.
Are, probabil, și Divinitatea micile ei curiozități.