JOAQUÍN JUAN PENALVA, născut la Novelda, Provincia Alicante, în 1976, are un doctorat în Filologie Spaniolă (Universitatea din Alicante), un masterat în Teoria și Practica Editării (Universitatea din Salamanca) și un alt masterat în Critică Cinematografică (Aula Crítica). Este Profesor la Universitatea „Miguel Hernández“ din Elche. A scris, împreună cu Luis Bagué, cartea de poeme cinefile Babilonia, mon amor (mențiune la ediția a cincea a Premiului Dionisia García – Universitatea din Murcia, 2005) și placheta Día del espectador/Ziua spectatorului (2009). Este autorul a cinci volume de poezie: La tristeza de los sabios / Tristețea înțelepților (mențiune la Premiul de Poezie pentru Tineri Creatori al Academiei Castellano-Leonesa, 2007), hiberna, hibernorum (2013), Anfitriones de una derrota infinita / Gazde ale unei înfrângeri nesfârșite (Huerga & Fierro, 2015, Premiul de Critică Literară Valenciană), Cronología de Tarkovski / Cronologie a lui Tarkovski (Huerga & Fierro, 2018) și Todas las batallas perdidas / Toate bătăliile pierdute (Huerga & Fierro, 2019, volum finalist al Premiului de Critică Literară Valenciană). A fost co-director al revistei de poezie Ex Libris. În prezent este colaborator al revistei on-line de cinematografie El espectador imaginario / Spectatorul imaginar (www.elespectadorimaginario.com).
Tigrul lui Corbett
Field Museum, Chicago (Illinois)
Vâna mereu singur,
mergea pe jos
fără alt tovarăș
decât pușca.
Niciodată n-a vânat
din plăcere,
ci numai de dragul meseriei
și al tradiției.
Ritualul dăinuia
intact:
lua urma prăzii
în desiș
zile și nopți
în șir
îl pândea cu câțiva masai
și, până la urmă,
îl ucidea.
Dar de data asta era altceva,
îl chemaseră
din Tsavo,
locul măcelului,
unde doi devoratori
de omeni,
doi lei,
Fantomă
și Beznă
îi goniseră
pe lucrătorii
de la calea ferată.
Când vânătorul
Charles Remington
l-a întâlnit
pe colonelul de geniști
John Henry-Patterson,
făcătorul de poduri,
știu că Africa
avea să fie
un loc bun
de murit:
la urma urmelor,
bătrânul vânător
nu eșuase decât
într-o singură privință…
cea a vieții.
Oraș dement
Nu departe, la circa doua sute de kilometri,
lângă Ciudad Rodrigo, Wellington
–a cărui spinare protejează Portugalia și flota engleză
care străbate Atlanticul– este în așteptarea unei bătălii.
Juan Luis Panero
Regele José își ia rămas bun
pentru totdeauna
de la orașul bizar
gol,
plin de monumente
și de la ruinele
războiului său.
Au trecut trei zile
de când este la Salamanca
şi nu a cunoscut
niciun localnic:
„Suntem cu toții morți”;
spuse unul.
Pentru a-l înveseli pe monarh
în ziua plecării sale
un tânăr ofițer francez
a dat drumul tuturor zănatecilor
de la Casa de Nebuni
ca să umble
pe străzile pustii.
S-au perindat în largul lor
Pe malurile râului Tormes
derutându-l pe micul
Bonaparte
cu privirile lor pierdute
şi gesturile obscene.
Când suita regală
traversă Podul Roman,
copitele cailor
francezi
duceau cu ele pământul
fostelor mânăstiri
San Vicente, ori San Cayetano,
San Agustin, La Merced,
La Penitencia şi San Francisco;
pe potcoavele lor
plecară și
reședințele oficiale
din Cuenca,
Oviedo, cea numită Trilingve
şi cea a Garnizoanei Regale;
ca să nu mai vorbim
de Ospiciu,
Închisoare
şi străzile Larga, Los Ángeles,
Santa Ana, Scrimei și
Șarpelui.
Cutremurul de la Lisabona
a devastat Salamanca
mai puțin decât
au făcut-o francezii.
I-au pomenit atunci
Regelui José
despre un anume Arthur Wellesley,
duce de Wellington,
i-au spus nu știu ce despre Portugalia,
dar nu eram atent
mă concentram
pe unul dintre localnicii
halucinați,
aparent venerabil
– identificat mai apoi
ca fiind profesor universitar
cu greutate –
pe care l-am auzit urlând:
„S-a întors Hannibal?
Unde-i sunt elefanții?”
Angeli del fango
În noaptea din 3 spre 4
noiembrie 1966
începu să plouă în dușmănie
peste Florența.
În câteva ore râul Arno
s-a revărsat și-a inundat
orașul
cu mâl, cu zloată, cu nămol.
În Duomo,
apa a atins o înălțime
de șase metri;
patru în atriile
Bisericilor Santa Maria Novella
și Ognissanti;
porțile de bronz
ale Baptisteriului fuseseră smulse.
Potopul a distrus
– potrivit datelor UNESCO –
peste o mie de opere de artă
(321 icoane,
413 pânze,
11 serii de fresce,
70 de fresce individuale,
14 grupuri statuare,
144 sculpturi…),
fără a mai pune la socoteală cărțile rare
și manuscrisele
de la Biblioteca Nazionale
–700.000–,
amplasată chiar pe malul râului.
Sute de studenți au sărit
din toate colțurile lumii
în ajutorul Florenței.
Își petreceau zilele scufundați
în apele infecte,
la flacăra lumânărilor,
salvând fondurile bibliografice
ale nefericitei Biblioteci,
înghițită de torentul
necruțător al râului Arno.
În ochii orașului,
tinerii de atunci
întruchipau speranța;
Istoria le-a dat un nume
pe care astăzi îl rostesc din nou:
„Îngerii nămolului”.
Autobiografie apocrifă
Plec la drum fără o țintă clară,
spre a muri într-un hotel,
la Florența, la Paris,
la Viena, sau la Londra…
sau chiar la Roma,
da, tot ce se poate, la Roma.
Nu mă voi întoarce nicicând la
Buenos Aires…
nici la Madrid;
mi-am încheiat socotelile
cu aceste orașe.
Departe sunt acum zilele din Parcul Chas
şi hârjoneala amoroasă cu Betty
în subsolul de la Smirnoff
prietenul librar din Strada Corrientes
căruia îi plăcea doar jazzul…
Nu am reușit niciodată
să mă culc cu Renée,
pe care am iubit-o mult
în timp ce făceam dragoste cu Alicia,
pe care o iubea Guido,
prietenul meu revoluționar
pe care l-au ucis militarii.
Traducere din limba spaniolă de Cătălina Iliescu-Gheorghiu