Am văzut acum vreo șase ani expoziția familiei Maitec de la M.N.A.R., dar, probabil, din cauza cantității mari de imagini și informații livrate într-un spațiu deschis, cred că efectul contactului cu opera lui Ovidiu Maitec a fost mult diluat, cel puțin în ceea ce mă privește. Nu am ajuns la Muzeul Brukenthal să văd expoziția dedicată creației sale cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la naștere. Întâmplarea a făcut să o ratez și pe cea de la Art Safari. Am avut în schimb prilejul să văd expoziția organizată recent de Centrul de Cercetare „Constantin Brâncuși“, în sălile destul de puțin adecvate unui asemenea eveniment, ale Muzeului Județean Gorj „Alexandru Ștefulescu“ din Târgu Jiu. Aici, în pofida spațiului și a unei „scenografii“ previzibile, trebuie să recunosc că întâlnirea cu unele dintre cele mai bune lucrări ale sale m-a prins, și am retrăit impresia puternică pe care am simțit-o acum 40 de ani la expoziția personală pe care artistul a avut-o la Sala Dalles din București, în 1985.
Ovidiu Maitec este un nume care s-a impus în peisajul artistic românesc din perioada postbelică, dar a cărui personalitate nu s-a mai bucurat de aceeași atenție după 1989. Tragedia care s-a întâmplat cu atelierul său în zilele Revoluției când, sub tirul criminal al gloanțelor incendiare, a fost distrusă majoritatea lucrărilor aflate acolo împreună cu arhiva artistului, a marcat profund eul său creator. „Privesc încăperea devenită un hău de scrum și cenușă. În ceața și liniștea lugubră a dimineții aud tâmplele-mi și carotida bătând. Suferința și moartea obiectelor carbonizate mă pătrund și mă înăbușă. În fața mea, din masivul Tronul lui Horea- opera mea majoră – se surpă ultimul jar. Pulberea albă a cenușii o acoperă și o stinge pentru totdeauna. Mă străfulgeră ideea dureroasă că nu mai am dovada muncii și credinței mele, ci doar dovada destinului meu artistic.“ („Trei zile“ în Alternative, nr.1, ianuarie 1990.)
Din acel moment, în pofida numeroaselor semne de recunoaștere atât la nivel internațional cât și local, amintesc aici generoasa invitație a Ministerului Culturii din Franța, care i-a pus la dispoziție un atelier și o comandă publică, numirea sa ca membru al Academiei Române, participarea pentru a patra oară la Bienala de la Veneția, expozițiile personale de la Galeria Catacomba (1996), Muzeul de Artă din Arad (1998), Muzeul Țării Crișurilor din Oradea (2000), Muzeul Național de Artă al României, împreună cu Sultana Maitec (2001), Palatul Parlamentului European, Bruxelles (2002), ș.a., artistul nu a mai putut să își revină din șocul acestei întâmplări dramatice.
Ovidiu Maitec a debutat destul de repede după absolvirea Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“ din București, cu piese care doar aparent se subordonau tiparului formal-realist, dominant în epocă. Sunt piese pe care sculptorul nu le-a mai expus niciodată, deși consider că ar fi meritat arătate public fie doar și pentru a-i înțelege mai bine traseul. Din puținele piese văzute din această perioadă de început, consider că se pot identifica măcar retrospectiv, coerența unei gândiri plastice robuste, amprentată de un discurs personal, cu o identitate care începea să se definească. Schimbarea de paradigmă care intervine abrupt în creația sa la sfârșitul anilor ’60 odată cu Bienala Internațională de Artă de la Anvers, Belgia (1967), cu prima sa participare la Bienala de Artă de la Veneția (1968), dar mai ales cu ocazia primului solo show de la Circle Gallery din Londra (1969), i-au statutat conturul în care îl percepem azi. Privind din această perspectivă strict istorică, putem considera că Ovidiu Maitec este un pionier al neoavangardei românești, având în vedere faptul că geneza acesteia, situată în perioada 1969-1971, îi are drept protagoniști pe Ion Bitzan, Paul Neagu, Peter și Ritzi Jacobi, urmați apoi și de alte nume devenite importante acum ( Grupul timișorean Sigma, Geta Brătescu, George Apostu ș.a.) în urma unui temeinic efort de cercetare asupra artei românești din perioada postbelică. Merită remarcat faptul că artiștii amintiți anterior, precum și cei care vor stârni interesul lui Richard Demarco, provin din generația ulterioară celei căreia îi aparține Maitec. Trebuie subliniat acest detaliu important, totuși, în sensul contextualizării a ceea ce am afirmat anterior cu privire la geneza neoavangardei la noi. Și, tot în acest sens, ar trebui reevaluată expoziția Ion Țuculescu din 1965, care a fost un semnal puternic, dirijat politic, de desprindere culturală a României de epoca proletcultismului de factură sovietică.
O altă observație importantă și puțin subliniată în legătură cu personalitatea lui Ovidiu Maitec ar fi aceea că, spre deosebire de majoritatea colegilor săi mai tineri, el a optat să își continue traseul în țară, făcând eforturi uriașe, nu de adaptare la sistemul dictatorial în care era constrâns să existe, ci de utopică încercare de a deschide acest sistem și de racordare a lui la un discurs contemporan internațional. În acest sens, el a reușit să își construiască o amprentă bine individualizată, ignorând în multe sensuri paradigmele consacrate ale sculpturii autohtone, formulându-și discursul pe o abordare diferită a materiei decât cea a lui Brâncuși sau a cioplitorilor populari. Atitudinea sa este una eclectică, mizând pe raportul plin/ gol, pe volatilitatea masei, mai curând, decât pe volumul ei. „Lucrările mele sînt de două feluri: diurne și nocturne. Unele au o doză mare de lumină și claritate, conectate fiind cu filonul mediteranean, latin, dacă vreți. În timp ce altele au o notă arhaică, nordică, uneori mai întunecată și mai dramatică, precum himerele, unele porți și unele colivii de păsări.“
O revizitare a universului său creativ, dar și a parcursului său biografic ar putea oferi o imagine proaspătă asupra relațiilor de putere din perspectivă intelectual-culturală și politico-propagandistice din interiorul lumii artei românești în perioada 1950-2000, precum și rolul pe care Ovidiu Maitec și l-a asumat în tot acest interval de o jumătate de secol.