Titluri noi la Cartea Românească
Oferta de sfârșit de an a Editurii Cartea Românească este una bogată în cărți de interes. Astfel, în colecția Cartea Românească 100, apare un roman de referință pentru proza noastră, Lumea în două zile, de George Bălăiță. Prefața noii ediții, a IX-a, este semnată de Răzvan Voncu: „Avem de-a face cu un scriitor complet, în personalitatea căruia vocația narațiunii se îmbină armonios cu conștiința artistică și cu o evidentă preocupare pentru conceptele și valorile literaturii. Când a apărut Lumea în două zile, în 1975, critica l-a propulsat imediat pe George Bălăiță pe raftul întâi al prozei contemporane. Mai mult decât atât, a sesizat imediat schimbarea de paradigmă pe care romanul – unul dintre primele, dacă nu chiar primul metaroman din literatura noastră – o anunța.“
În aceeași colecție, Cartea Românească 100, vede lumina tiparului și un volum de „teatru descompus“ aparținând lui Matei Vișniec, dramaturgul român de astăzi cu o operă extraordinară. Titlul cărții poate fi privit el însuși ca un poem provocator: „Frumoasa călătorie a urșilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt.“ Scrie Horia Gârbea în prefață: „Deși este autorul a cel puțin zece volume de versuri și cam tot atâtea romane, Matei Vișniec este dramaturgul prin excelență, omul care aduce teatrul. (…) Matei Vișniec pare să fi descoperit, singurul, piatra filosofală a teatrului – el poate transforma orice produs textual în piesă pentru scenă.“
În colecția Cartea Românească de Proză putem citi ediția a doua, revăzută, a romanului Jurnalul așteptării, scris de Dan Stanca, care se dovedește a fi un soi de perpetuum mobile când e vorba de produs narațiuni, fapt constatat, între altele, și de Răzvan Voncu: „Ceea ce mă uimește la Dan Stanca este nu atât ușurința cu care scrie, unul după altul, romane bune și foarte bune, dovedind o productivitate literară rară la noi, mai ales la acest nivel. Ci faptul că, într-o epocă a simulacrelor și a literaturii de unică folosință, scrie romane încărcate de spiritualitate, infuzate de o tematică umană profundă, fără a fi vreo clipă ridicol, exaltat sau eseistic.“
În aceeași colecție, Cartea Românească de Proză, apare un nou roman de Gellu Dorian, Numele Tatălui. Cartea e prezentată de Ioan Holban: „Numele Tatălui este, altfel, portretul unei lumi apuse, reinventate prin visul naratorului fictiv ce-l readuce în prim-plan pe, în fond, eroul unei familii, poate cea mai tragică din istoria literaturii române.“
Nicolae Teoharie, unul dintre poeții remarcați de juriul ediții 2025 a Turnirului de Poezie, își publică poemele scrise pentru acel concurs într-un volum cu titlul nu despre neant este vorba aici. Angelo Mitchievici remarcă în prefața cărții: „Tema principală a acestei poezii și totodată cuvântul ei cheie este frumusețea. Nu știu dacă este vorba despre un alt tip de frumusețe decât cea convulsivă a modernității, dar ea reprezintă o expresie a transcendenței. Poemul constituie deschiderea inițiatică spre ea, o încarnează, este hierofania ei, traversând lumea aceasta pentru a se prelungi într-alta.“
A apărut și un alt volum de versuri, intitulat Fruntea lui Hamlet, de Tompa Gabor. Cartea, scrisă în limba maghiară, a fost tradusă în românește de Varga László. Iată un expresiv poem al celui care nu uită că este și un admirabil om de teatru: „În orice lojă de director/ scaunele scârțâie./ L-am rugat pe director/ să mă așeze la parter./ S-a făcut./ În timpul spectacolului aveam impresia/ că deranjez jocul/ actorilor…/ Îmi scârțâia scaunul în cap./ L-au răstălmăcit pe Beckett./ Există mântuire./ Trebuie să existe./ N-are pauză./ Mergem acasă.“ (Din stal). l Lectură plăcută! (Cronicar)
Reviste literare
Substanțial se dovedește numărul 126-127 (2025- 2026) al revistei Lettre Internationale, ediția română. La rubrica Retrospective putem citi un studiu de Antoine Marès despre acordul de la München din 1938 și simi li tudinile cu situația actuală din Ucraina și cu încercările de a opri acest conflict armat distrugător (textul e tradus de Monica Negrescu). Și tot în cadrul Retrospectivelor, un alt eseu interesant este cel semnat de Yuri Slezkine, Etapele vieții Uniunii Sovietice, în traducerea Irinei Horea. Ne-au reținut atenția și alte texte: Algeria. Pledoarie pentru Boualem Sansal de Phlippe Videlier (traducere de Monica Mateescu), Rusia. Scrisori din opoziție de Joy Neumeyer (în românește de Cristina Dumitru), Teoria muncii aplicată inteligenței artificiale de Ben Tarnoff (în românește de Cristina Dumitru), Poate biserica să evolueze? de Fintan O’Toole (în românește de Cristina Dumitru), Redefinirea pieței intelectualilor reacționari de Nicolas Lebourg (traducere de Monica Negrescu). De asemenea, semnalăm amplul fragment din romanul fragmentar Scrijelituri, pe care Sonia Larian l-a scris în ultimii zece ani ai vieții și care, în intenția autoarei, s-a voit „portretul lui Ursi“, adică Lucian Raicu, „cel dintâi critic al generației sale“, cum îl considera Eugen Ionescu.
Revista Neuma (nr. 9-10, 2025) se deschide cu editorialul Hainele cele noi de Andrea H. Hedeș, care pune o întrebare neliniștitoare: „…Învățăm noi oare din greșelile trecutului? Un răspuns vine, din păcate pentru noi (pentru că se dovedește că are întot deauna dreptate), de la Caragiale, care ne-a arătat că «istoria se repetă». Un alt răspuns vine de la Karl Marx și aprofundează sentința lui Caragiale: «Istoria se repetă, mai întâi ca tragedie, apoi ca farsă»…“ Gheorghe Grigurcu, în notațiile din Jurnalul său, este tranșant: „Personajele malefice ale prezentului politichiei noastre tot mai critic: Călin Georgescu, un naționalist și un mistic, înscenat în postura iconografică a unui Sfânt Gheorghe omorând balaurul, George Simion, un golan semidoct a cărui insolență necurmată nu s-ar putea reprezenta decât pe sine.“ În același număr al revistei clujene ne sunt propuse texte literare semnate, între alții, de Ioan-Aurel Pop, Liviu Ioan Stoiciu, Horia Gârbea, Mihai Măniuțiu, Gheorghe Glodeanu, Angela Baciu, Simona-Grazia Dima, Andrei Novac, Ion Cristofor, Horia Al. Căbuți, Ioana Diaconescu, Flavia Adam, George Volceanov, Gelu Negrea, Ion Cocora și Liviu Capșa. (Cronicar)
Plaha
Plaha este un film moldovenesc în zece episoade, care se difuzează pe Netflix și a ajuns pe locul doi în topul celor mai urmărite seriale de pe această platformă de streaming, după Fugi (Run Away), o ecranizare britanică a unui roman de Harlan Coben. Mărturisesc că am început să urmăresc filmul foarte îndoit. Mă așteptam la o producție naivă și edulcorată, plină de clișee. O primă prejudecată care mi-a fost spulberată: nici vorbă de cumințenie artistică, de superficialitate în prezentarea realității. Filmul e de un realism dur, acțiunea se susține dramaturgic, e tensionată, actorii joacă toți convingător. (În rolurile principale – doi actori din România, Ada Lupu și Iulian Postelnicu; acesta reușește, prin personajul Vlad Plaha, o creație pregnantă, poate mai vie și mai verosimilă decât originalul care l-a inspirat, Vladimir Plahotniuc.) Dar ce impresionează la thrillerul politic regizat de Igor Cobileanski (acesta e și autorul scenariului alături de Alex Cozer și Val Butnaru) este valoarea de document. Plaha e o producție cinematografică deosebită, fiindcă ne aduce în atenție, ca un reflector aprins, situația dramatică din statul românesc de dincolo de Prut. Republica Moldova apare într-o lumină care dă fiori: șantaj, corupție endemică, manipulare, prostire a unei populații credule care speră în domnia legii și a principiilor democratice, jaf total, violență până la crimă, politicieni-fantoșe în mâinile unor personaje demonice care controlează tot până la vârful puterii (marele păpușar se dovedește acest Plaha), instituții ale statului slabe până la a fi doar niște caricaturi, averi colosale făcute într-un loc cu o populație teribil de săracă. Și astfel filmul lui Cobileanski reușește să desființeze încă o idee preconcepută a noastră, a celor de la București: aceea care s-ar numi prejudecata „podului de flori“. Suferim aici de un soi de conformism al privirii, ne închipuiam (greșit, iată!) că Chișinăul e cel mult locul unde nu se întâmplă nimic, nicidecum locul unde se petrec asemenea grozăvii. Fixându-se acum lupa pe situația din Moldova și dacă măcar o parte din cele povestite sunt reale nu ficțiune, apare cu atât mai meritoriu ceea ce au izbutit Maia Sandu și oamenii din preajma sa: să smulgă Moldova dintr-un abis al fărădelegii și s-o îndrepte pe calea normalității, a unei evoluții pro-europene. (G.C)
Gesturi rare
Probabil acest adevăr e valabil și pentru noi toți, ca societate, dar, în mod sigur, el se verifică în privința noastră, a celor care alcătuim tagma mânuitorilor de cuvinte: nu excelăm la capitolul curajul opiniilor, al angajării demne în apărarea unei idei, a unei cauze în care credem. Uneori, chiar și atunci când cei afectați suntem noi înșine, alegem tăcerea (nescutită de o anumită lașitate!), să stai deoparte ni se pare o atitudine mai comodă, mai avantajoasă decât implicarea. Și mai rare sunt cazurile când literații de astăzi își exprimă solidaritatea cu colegi ai lor nedreptățiți într-o împrejurare sau alta (de pildă, respingerea intrării în Academie a unor scriitori de indiscutabilă valoare). În fine, încă și mai rare, până la inexistență, sunt momentele când cineva dintre noi recunoaște public că a greșit într-o dispută sau alta, față de o persoană sau alta și își prezintă scuze. (Chiar îmi spuneam cândva că, atunci când vom înregistra un singur asemenea gest în spațiul comunitar, lumea noastră se va schimba pe de-a-ntregul, în bine.) Iată că de curând am asistat, da, cu uimire, dar și cu satisfacție, la o asemenea faptă din partea cuiva: Daniel Cristea-Enache a făcut lucrul acesta mărturisind cu împăcată asumare că regretă purtarea sa față de Mircea Mihăieș și Vladimir Tismăneanu și subliniindu-le amândurora meritele literare extraordinare. Sigur, nu e nicio surpriză, mintea noastră, suferind mereu de scenarite malefice, în loc să ne determine să aplaudăm gestul, a conturat imediat o întrebare otrăvită: „Ei, dar de ce a făcut-o?, trebuie să urmărească el ceva ascuns!…“ Această întrebare e una care nu merită un răspuns și nu merită nici să fie pusă. Gestul lui Daniel Cristea-Enache este unul valoros și se cuvine să aibă întreaga noastră apreciere. (G.C.)