Când Tiresias spune prea multe…
…Iadul urcă pe Pământ. Dar nu a fost el acolo tot timpul? În literatură, la fel ca în viața reală, până și cel mai înțelept dintre înțelepți cedează în fața emoțiilor negative. Mai ales când acestea sunt stimulate de un interlocutor abil, dar lipsit de conștiința pericolelor la care se expune. Ele preiau controlul asupra creierului, acționând în crescendo: nemulțumire, frustrare, furie. Nici o cenzură rațională asupra „darului vorbirii“ nu mai poate opri incriminarea violentă a provocatorului. În Oedip rege, un Tiresias „înciudat“, împins la limita răbdării de jignirile lui Oedip, nu se mai poate abține și amenință pe cât de profetic, pe atât de trivial, contrazicând exact discreția superioară pe care o invocase la începutul întâlnirii cu regele blestemat de zei: „[…] cel ce-a ucis/ Pe Laios este-aici. Că-i un străin – cred toți –/ Un pripășit. Dar se va ști că-i un teban,/ Un băștinaș… și-atunci prea bine nu i-o fi!/ Azi vede – va orbi! E om avut – sărac/ Va fi! Un orb dus de toiag, cerșind tot prin/ Străini.“ (București, EPL, BPT, 1965, traducere de George Fotino, pp. 28-29). Tematizarea, în cheie psihanalitică freudiană, a incestului (unul dintre cele mai incomode, dar și mai răspândite, tabu-uri culturale) își găsește în Antichitatea greacă reperul suprem. Adept al dreptății absolute (în fond, nu este el, „purtătorul de cuvânt“ al zeilor?), Tiresias se răzbună pe regele Oedip pentru discursul infatuat al acestuia, renunțând la măsură și reținere în favoarea anatemei: „Și va afla că alor lui copii/ Le-a fost și tată… dar și frate el le-a fost;/ Că maică-si i-a fost și fiu, i-a fost și soț;/ Și că pe tatăl său și l-a ucis!“ (p. 29) Incest? Crimă? Săvârșite de același individ? Ne întrebăm, în termeni de „incorectitudine“ literară: se poate mai „rău“ de atât? Răspunsul vine, peste secole, din partea prozatorului S.F. american Robert A. Heinlein, prin All You Zombies (1959). O povestire de o bizarerie cronotopică extremă, generatoare de confuzie în rândul cititorilor „corecți“. Să menționăm că Heinlein își contruiește narațiunea în jurul unei combinații de paradoxuri temporale și tabu-uri de gen atât de complicate, încât până și „toleranta“ revistă Playboy o refuză la publicare. Cât de „inconfortabilă“ este All You Zombies și de ce? Să dăm cuvântul unui specialist al genului. După cum observă Florin Manolescu în volumul istoric și teoretic Literatura S.F., protagonistul povestirii, un agent temporal care încearcă să modifice istoria, umblând la propria genealogie, „[…] reușește performanța de a fi, în același timp, propriul său tată, propria sa mamă, propriul soț, propria soție, propriul copil.“ (București, Editura Univers, 1980, p. 116) Ce am putea adăuga, în materie de sofisticare a temei, și așa inconfortabile, a incestului? Doar că, dacă, unind două fâșii de spațiu-timp ale multiversului, Heinlein l-ar fi întâlnit pe Sofocle, probabil că piesa ultimului s-ar fi încheiat cu Oedip păstrându-și vederea și zeii Olimpului fugind îngroziți. Doar pentru a ajunge în prezent și a vedea filmul Predestination (2014), cu Ethan Hawke protagonist.
De la Oedip, la Raymond Reddington
Începând cu Psihopatologia vieții cotidiene, freudianismul, în frunte cu descrierea complexului lui Oedip, devine o unitate de măsură indispensabilă înțelegerii relației dintre „normalitate“ și patologie, atât în viața de zi cu zi, cât și în literatură. Extinderea noțiunii de „normalitate“ psihologică și diversificarea ei cu elemente din zona patologiei fac aproape inoperante modelele clasice și metodele lor de investigare terapeutică și narativă. Riscăm, ignorând plusvaloarea hermeneutică adusă de perspectiva „bătrânului“, „ficționarului“, „cititorului în vise“ Freud, să operăm, în descrierea și analiza operei literare, ineficient sau, în orice caz, insuficient. De exemplu, să recurgem la criterii etice de selecție canonică și la tabele sinoptice morale de evaluare a textelor, cum ar fi cele întrebuințate de Nicolae Iorga în Istoria literaturii românești contemporane (1934) sau de H. Sanielevici în studiul Morala domnului Sadoveanu (1905). Interesante ca variante alternative de interpretare a literaturii, cele două contribuții ideologice rămân fixate într-o percepție paseistă asupra produsului cultural, a cărui valoare este determinată aproape exclusiv de „corectitudinea“ etică a acțiunii, de comportamentul moral al protagoniștilor și, printr-un transfer abuziv de roluri, de atitudinea justițiară a autorilor. Aceasta din urmă ar putea fi marcată în text prin intervenții directe asupra personajelor negative (pedepsite religios sau legal) sau printr-o condamnare indirectă a conduitei lor „incorecte“ (sancționarea etică prin „pilduire“ narativă). O nuvelă ca Moara cu noroc (1881), a „realistului“ Ioan Slavici, este edificatoare din ambele puncte de vedere. Privit ca un element definitoriu al prozei epocii interbelice, freudianismul apare clar marcat în studiul lui Liviu Rebreanu, Literatura și iubirea, din volumul Amalgam: „Teoriile lui Freud sunt biblia literaturii, în deosebi complexul lui Oedip. Homosexualitatea, sodomia, incestul sunt probleme demne de a fi dezbătute în opere literare pretențioase.“ (București, Socec, 1943, pp. 252-53) Constatativ sau semi-ironic (poate, cum sugerează autorul, din cauza „exploziei de sexualism“ îmbrățișate artistic de expresionismul german), discursul lui Rebreanu reprezintă afirmarea unei idei neplăcute pentru unele categorii de cititori chiar și astăzi, în post-postmodernism: aceea că tabu-urile erotice pot face obiectul tratării literare, cu precădere în proză. Din acest punct de vedere, studiul Literatura și iubirea poate fi folosit ca suport teoretic pentru analiza întregii opere în proză a lui Liviu Rebreanu. Mai exact, pentru a citi în cheie ideologică „incorectă“, perfect legitimă estetic (via Karl Rosenkranz), episoadele naturaliste din romane, cum ar fi cel al sugrumării Mădălinei Madeleine în Ciuleandra (1927) sau al violării Nadinei în Răscoala (1932). Sunt astfel de episoade „tulburătoare“ moral? Desigur. Au ele plauzibilitate psihologică? Absolut (a se vedea, în realitatea cotidiană, „știrile de la ora cinci“, devenite, în timp, chiar „știrile de la ora opt“). Se justifică narativ? Cu siguranță. Cum ar arăta literatura, dacă am construi-o doar cu personaje pozitive? Înălțător etic, jalnic estetic, plictisitor epic. Prin urmare, utilitatea „incorectitudinii“ și a „urâtului“ ce se degajă din textul literar nu mai poate fi contestată. Justificat sau nejustificat, plăcut sau neplăcut, lăudat sau condamnabil, „răul“ are un loc privilegiat în angrenajul produselor culturale. De la Oedip, la Humbert Humbert și de la Raskolnikov, la Raymond Reddington, el își menține aceleași drepturi la reprezentare estetică pe care le are binele căruia i se opune. Un adevăr pe care îl cunoaștem încă din basme și din „morfologia“ maniheistă a acestora, așa cum este descrisă de Vladimir Propp.
Libertățile amorului. Cine achită nota de plată?
Să facem un nou salt în timp. În Duduca Mamuca (1863), B.-P. Hasdeu elaborează o meta-narațiune a amorului liber gata să îl coste libertatea pe autorul trimis în judecată de autoritățile zeloase și pudibonde. Din fericire, Hasdeu câștigă procesul de „nemoralitate“ care i se intentează, susținând dreptul personajelor de a se exprima „incorect“ și pe cel al autorului de a nu fi confundat cu propria creație ficțională sau mistificțională (pentru a împrumuta aici termenul tematizat la noi de cercetătorul Mircea Anghelescu). Destituit din postul de profesor la colegiu, „libertinul“ Hasdeu se apără exemplar în instanță, demonstrând că, dacă s-ar introduce ceea ce am putea numi, în termeni „corecți“, o clauză de moralitate în elaborarea textului literar, atunci autori ca Rabelais, Boccaccio, Shakespeare, Goethe (din literatura universală) sau Alecsandri, Negruzzi, Heliade-Rădulescu (din literatura autohtonă) ar trebui să suporte rigorile legii, chiar și a posteriori. Cât despre Biblie, ea s-ar cuveni cenzurată, eliminându-se Cântarea cântărilor, o secțiune „incorectă“ moral după toate regulile bunei-cuviințe bisericești de la 1863. Cum arată „incorectitudinea“ ce tulbură „bunele moravuri“ de la mijlocul secolului al 19-lea? Episodul incriminat din Duduca Mamuca începe ca un basm: „O mamă avea o fată. Și mama și fata ședeau într-o casă de lîngă a tătîni-meu“, continuă ca un proces-verbal: „Le vizitam. Amorul platonic cu fata merse prea departe. […] Ne culcăm.“ și se încheie cu lămurirea unui quid pro quo demn de romanele de mistere ale perioadei (Sue, Baronzi ș.a.): „A doua zi, revăd pe adevărata Emilie. Închipuiți-vă împetrirea mea, cînd o aud scuzîndu-se că n-a putut să mă aștepte: «neneaca mă închisese în iatacul său și singură se culcase nu știu unde». Atunci numai am înțeles cine a fost dăscălița mea: mama înlocuise pe fată…“ (Cluj, Editura Dacia, 1973, ediție îngrijită de Mircea Zaciu, p. 144)