Reflectând la soarta unui tânăr african plecat din Gambia care încearcă în zadar să-și găsească o slujbă în Italia și ajuns la Veneția, se aruncă în apă și se îneacă, mă întrebam cum putem să înțelegem ce i s-a întâmplat. Era acest tânăr un simplu „strop anonim“ într-o mulțime de fugari care, purtați de energia oarbă a gloatei, treceau dintr-un continent în altul fără să examineze atent condițiile practice ale emigrării și posibilitățile de succes? Sau mai degrabă era vorba de o persoană umană, de aspirațiile ei, de nereușita lor și de hotărârea de se retrage de pe această lume? Și în acest caz, ce înseamnă să fii o persoană?
Gânditorii și-au pus această întrebare de multă vreme, știind bine că oamenii nu sunt simpli indivizi care nu au alt rost în viață decât să se ocupe de sine și numai de sine. A fi om înseamnă și „a face parte“ din cupluri, familii, grupuri de prieteni, localități, profesii, religii, națiuni. La fel de importantă este capacitatea fiecărei persoane de a vedea lumea în felul ei și de a se asocia cu cei din jur, nu chiar exact cum cer regulile generale, ci într-un mod special, nuanțat, puțin sau chiar foarte neașteptat. Și dacă ne privim pe noi înșine și pe cei din jur de-a lungul vremii, observăm și cât de mult rămânem aceeași și cum câteodată parcă ne schimbăm în altcineva, adesea fără să știm prea bine de ce.
Reflectând acum câțiva ani la monologul Medeii spre sfârșitul dramei lui Grillparzer, scrisă și jucată în 1821, citam comparația pe care eroina piesei o face între, pe de-o parte, cerul mereu același („Se lasă noaptea, stelele răsar, / Cu blânda, dulcea lor lumină, / Astăzi la fel cum au fost ieri…“, v. 2065-6) și, pe de alta, destinul uman („Pe cât de neschimbată e natura,/ Pe-atât de schimbător e omul, soarta lui“, v. 2071-2) și propria ei existență: („Când îmi aduc aminte de povestea vieții mele,/ Îmi pare că vorbește altă voce, că-o ascult,/ Și-o întrerup: Prietene, ce spui nu poate fi!“, v. 2073-4). Blândă, nevinovată în tinerețe, cum poate ea, acum când soțul ei Jason o părăsește, să plănuiască moartea copiilor lor și cea a Creusei, rivala ei?
Fiindu-i greu să înțeleagă povestea propriei ei vieți, n-ar fi oare ea și altceva decât această viață? Nu se știe întotdeauna în cele mai fine detalii cum și de ce, ea a luat diferite hotărâri, a pășit pe diferite poteci, la intersecții și-a schimbat uneori direcția, și acum, ajunsă departe, pe un tărâm necunoscut, dar care (Doamne, cum e cu putință?) este totuși al ei, cu adevărat al ei. Nu înseamnă deci că ea nu este numai ce i se întâmplă, că nu poate fi redusă la lista faptelor ei, la biografia ei? Ea a avut și continuă să aibe o viață grea, complicată, adesea uimitoare, dar nu este doar și numai această listă de fapte. Medea, ca fiecare dintre noi, își face ea drum în viață, plănuiește, încearcă, se străduiește, vede, judecă, se înșeală sau nu. Altfel spus, pe lângă ceea ce face sau i se întâmplă, ea este cineva, ea este o persoană.
Și deci, cum s-a știut dintotdeauna, drumul vieții ei nu include doar faptele ei, ci și felul în care ea, și mintea și inima ei, înțeleg lumea, se măsoară cu ea, azi într-un fel, mai târziu altfel, i se opun sau o îmbrățișează, se reped să-și îndeplinească dorințele sau se retrag și se abțin, temporar sau definitiv.
Soarta tânărului Patel Sallaby venit din Gambia, al cărui sfârșit la Veneția îl mișcă atât de profund pe Khalid Lyamlahy, e cea a unei ființe umane, a unei persoane atrase de mirajul unei alte vieți, dincolo de mări și țări. Neîndeplinirea promisiunii, durerea fără leac o conving pe această persoană să se retragă definitiv din această lume.
Să n-o uităm.