În paginile jurnalului ținut de Jeni Acterian, plăcerea lecturii, capacitatea pătrunzătoare de a radiografia caracterele semenilor, dorința de a trăi iubirea, experiența angoasei și obsesia morții ar fi putut constitui materia primă a unei proze epice. Publicarea postumă a jurnalului nu rămâne astfel doar o mărturie a unei conștiințe lucide, ci și dovada unui talent literar neexplorat și neexploatat, care ar fi putut converti trăirile – nu numai pe cele proprii – în operă epică. De altfel, Jeni Acterian manifesta încă de la 16 ani intenția explicită de a scrie un roman, conceput ca o transcriere a propriei deveniri: „Romanul ar fi, într-un fel, trecutul meu. Descrierea unei tinere cu ideile, ciudățeniile, visele mele, nițel din anturajul meu, din viața mea și, mai cu seamă, cum văd eu viața la șaptesprezece ani împliniți.” (Jurnalul unei fete greu de mulțumit, Editura Humanitas, București, 2024, pp. 52-53) Uneori, adolescenta nutrește vise prozastice mai modeste, dar la fel de semnificative pentru vocația ei literară: „Vreau să scriu o nuvelă frumoasă. Presimt că voi avea de dus lupte grele cu dificultatea de a-mi exprima sentimentele, dar trebuie să-ncerc, căci altminteri n-o să ajung niciodată să scriu ceva mulțumitor.” (Ibidem, p. 61) Menținând un echilibru fragil între liric și reflexiv, diarista se refugiază în reverie: „Aș vrea să invent cuvinte noi, pentru ca să descriu ce văd. De ce nu-s poetă? Aș pune în versuri această grădină.” (Ibidem, p. 32) Este posibil ca adolescenta Jeni să se fi perceput ca o întruchipare a Olguței din romanul La Medeleni, al cărui autor îl considera genial. Textul scris de Jeni Acterian în cuprinsul celor câteva zeci de caiete este un jurnal intim, supus principiilor și legilor diarismului. Autoarea nu și-a propus în mod expres să facă literatură, considerându-se lipsită de talent. Cu toate acestea, jurnalul poate fi citit și prin grila unui roman in nuce distinct al perioadei interbelice, prin potențialul narativ demonstrat. Scrisul la persoana întâi, prezența personajului-narator-martor, subiectivitatea, autoanaliza, autenticitatea și preponderența spectrului thanatic sunt trăsături definitorii ale prozei publicate de generația ’30. În ce direcție a romanului românesc interbelic ar fi putut fi încadrate aceste virtuale inserții literare? Cel mai probabil, în aceea a romanului psihologic. Jeni Acterian analizează cu intensitate trăirile afective și tensiunile morale, iar stilul său lucid, neconcesiv și autoanalitic s-ar fi circumscris firesc acestei specii. Mai puțin preocupată de construcția unei fresce sociale sau de analiza burgheziei (în maniera Hortensiei Papadat-Bengescu), autoarea își axează demersul asupra freamătului universului interior. În plus, obsesiile thanatice și proiectul unui eseu despre moarte ar fi conferit unui eventual roman o profunzime existențialistă distinctă de proza bengescienă. Jurnalul poate fi interpretat, așadar, ca roman polimorf: existențialist (prin subiectivitate și autenticitate), roman de dragoste (prin tensiunea dintre pulsiune și luciditate), Bildungsroman (prin parcursul formării intelectuale și morale) și roman de idei (prin dialogul permanent cu marea literatură). Avem de-a face cu un „roman involuntar”, trăit plenar, dar refuzat ca ficțiune. Suferinţa iubirii neîmpărtăşite o preschimbă pe Jeni Acterian într-o prezență lucidă, ironică, însă neînvinsă, dotată cu o forţă scripturală capabilă să susțină confruntarea ontologică dintre sexe. Conflictul dintre dorința erotică și neputința trăirii plenare ar fi putut-o îndrepta de la proza scurtă de tip bengescian, dedicată explorării feminității, spre o tipologie feminină de factură holbaniană, dominată de analiză și deziluzie. Rândurile scrise în urma trădării în dragoste de cineva tot cu nume și trăsături de personaj holbanian sunt de o autenticitate remarcabilă: „Alexandru [Dragomir] stă în mine ca un mort de aseară. Mi-e scârbă că o scriu, dar asta e. A murit ieri după-amiază, dar hoitul e încă acolo. Privesc melancolic la el și mi se pare neverosimil că a murit, mi se pare ciudat că nu învie, așa cum faci în fața oricărui mort. Are să fie probabil o senzație interesantă să-l revăd.” (Ibidem, p. 592) În asemenea pasaje se observă limpede tendința de estetizare a experienţei intime, fenomen care se produce chiar în pofida voinței declarate a diaristei. Acest fapt pare să nuanțeze aserțiunea lui Jean-Paul Sartre conform căreia adevărul nu poate fi rostit decât prin intermediul ficțiunii. Istoria manuscrisului – demnă, la rândul ei, de un subiect romanesc – este la fel de dramatică precum existenţa autoarei. Cele aproximativ o mie de pagini diaristice nu au fost destinate spaţiului public, iar intenția inițială de a le distruge trădează vulnerabilitatea unei ființe care se temea de expunere. Salvarea acestora de către fratele Arșavir și ascunderea lor într-un cufăr metalic, îngropat pentru a le feri de ghearele scormonitoare ale Securității, au permis conservarea uneia dintre cele mai semnificative mărturii psihologice ale epocii. Am putea vorbi, într-o notă paradoxală, despre o „literatură de sertar” a cavoului. Destinul jurnalului rezidă tocmai în această antiteză: ceea ce autoarea a dorit să suprime a devenit testamentul literar cel mai valoros lăsat în urma ei pe pământ. Este un testament despre sensibilitate, inteligență și freamăt interior. Distrugerea amânată și în cele din urmă eșuată din partea autoarei denotă faptul că riscul arderii paginilor intime conferă jurnalului o aură de fragilitate, metaforă a efemerității vieții înseși. Caietele au fost înhumate simbolic, asemenea autoarei, însă opera a ieșit la suprafață după decenii, asemenea unei învieri literare, menite să ateste trecerea relativ scurtă pe acest pământ a unei ființe greu de mulțumit. Dincolo de potențialul epic, o minte atât de analitică, pregătită pentru rigoarea dialogului și ageră în raţionamente, ar fi putut configura profilul unui remarcabil critic literar. Lectura asiduă și studiul aprofundat i-au modelat o capacitate de judecată surprinzătoare și un spirit critic neconcesiv (a semnalat un plagiat într-o nuvelă a Luciei Demetrius). Opinii sale sunt revelatoare pentru exigența estetică asumată: în timp ce Mircea Eliade „nu e, fără îndoială, extraordinar, dar nu e mai rău ca alții” (Ibidem, p. 138), Ion Barbu este considerat „cel mai formidabil poet român”. (Ibidem, p. 154) Pentru Jeni Acterian, finalitatea scriiturii este să convingă, nu să seducă prin artificii stilistice, neagreând modelul proustian: „Stilul lui Proust e prea căutat, prea lucrat. Fraza e prea armonioasă, muzicală. Aș prefera ca lucrurile pe care le spune să fie spuse într-o manieră mai viguroasă, mai seacă și chiar mai brutală.” (Ibidem, pp. 198-199) Această preferință pentru „sec” și „brutal” confirmă aderența ei la estetica autenticității specifică generației sale. S-ar fi adăugat promițătoarelor ei calități de critic disciplina morală și creativitatea intelectuală probate prin scrierea jurnalului. Deși nu a investit actul diarist cu intenția explicită de a zămisli o operă, Jeni Acterian a generat, per se, literatură. Refuzul de a paria pe jurnal ca formă de ficțiune i-a asigurat, paradoxal, perenitatea în posteritate. Prezența ei fulgurantă este evocată de Mircea Eliade, care consemnează în însemnările sale un vis al lui Eugen Ionescu: „Visuri. Eugen Ionescu îmi povestește: Jenny Acterian (care a murit acum câteva luni de cancer, în țară), i-a apărut tânără și frumoasă. Eugen știa, în vis, că e moartă. Jenny l-a cuprins în brațe și i-a strigat: Fiançailles, fiançailles! Apoi, curând, după aceea, o a doua Jenny, aidoma cu cea dintâi, a intrat în odaie. Eugen le-a privit pe amândouă și s-a deșteptat.” (Jurnal, vol. I, 1941-1969, București, Editura Humanitas, 1993, p. 331) Se produce aici o „înviere” simbolică a prezenței lui Jeni Acterian: ea apare tânără și frumoasă, deși vechiul prieten știa că este moartă, apoi se dublează spectral, strigând logodna neîmplinită. Imaginea ei capătă contur de personaj oniric, aproape ficțional, iar scena pulsează cu tensiune între dorință și dispariție, între viață și moarte. În fond, aceasta confirmă că romanul refuzat de Jeni Acterian s-a scris singur, fragmentar, în alte conștiințe, continuând să trăiască în imaginarul generației sale, dincolo de paginile și intențiile autoarei.
Dimensiunea postumă a operei sale este completată de observația Monicăi Lovinescu. Pornind de la o autocaracterizare amară a diaristei – „Sunt ca un Stradivarius pe care ai cânta sârba țigănească” –, criticul nota: „După apariția Jurnalului, pe acest Stradivarius se poate cânta din nou… Bach.” (O istorie a literaturii române pe unde scurte. 1960-2000, Editura Humanitas, București, 2023, p. 409) Metafora este revelatoare și aduce un răsunet emoțional în posteritate a jurnalului, comparat cu un instrument muzical celebru care cere sensibilitate și măiestrie pentru a fi intepretată corect o partitură. Publicarea jurnalului a permis recunoașterea și aprecierea concertului din muzică de Bach pe Stradivarius-ul sensibilității și inteligenței lui Jeni Acterian – adică înțelegerea profunzimii, armoniei și rafinamentului scriiturii. În fond, paradoxul creator al lui Jeni Acterian rezidă în faptul că luciditatea extremă și teama de ratare au determinat-o să-și restrângă scrisul la jurnal, refuzând ficțiunea: „ratezi mai urât dacă faci prost decât dacă nu faci nimic”. (Jeni Acterian, op. cit., p. 693) Tot Monica Lovinescu observa că jurnalul ar fi putut purta titlul „Ratarea ratată” și argumenta: „Ratarea făcea din Jeni Acterian unul din personajele cele mai enigmatic-legendare ale generației sale, cei mai mulți dintre prietenii ei pierzându-și aura de mister prin însăși realizarea lor, fie că e vorba de Cioran, Eliade, Noica sau Emil Botta.” (Monica Lovinescu, op. cit., p. 406) Jeni Acterian a ratat pe rând toate proiectele, inclusiv pe acela, neavut în vedere, de a scrie roman. Consider că, dacă ar fi început să scrie și să persevereze în acest gen, ea ar fi putut deveni o importantă romancieră interbelică. Nu a ilustrat aserțiunea lui G. Călinescu despre necesitatea ratării în mai multe genuri pentru a deveni romancier, dar a demonstrat că uneori refuzul ficțiunii poate naște o operă de o autenticitate rară. Jeni Acterian rămâne o ființă (nu o fată, cum apare în titlul jurnalului dat de fratele ei) greu de mulțumit, dar și de cunoscut, tocmai pentru că nu a conștientizat deplinul său potențial creator.