În facultate, studiind retorica, am înțeles cît de important este acel „cum“ prin care formulezi o idee, structurezi un discurs, o alocuțiune, te înfățișezi, cu alte cuvinte, într-un spațiu public. A devenit o preocupare constantă și după. Am analizat în profunzime, comparativ, intervențiile politicienilor din interbelic cu cele de după 1990. La un moment dat, am întrerupt acest obicei pentru că obiectul studiului se dezintegra văzînd cu ochii. Politicienii aceștia – unii, foarte trecători, alții, mai statornici în tot felul de funcții – sînt reflectarea celor care îi votează. A celor care îi aleg, regăsindu-se în ei. Nivelul educației arată o plăpîndă supraviețuire. Pentru cultură nu există nicio strategie la nivel național, nici pentru capitală, bugetul este minim și în continuă scădere, dacă nu este impropriu spus, funcția de ministru devenind, de ani și ani, doar răsplata unei părți dintr-o alianță care să poată forma guvernul, un mod de a crea un soi de imagine pentru cei narcisici. Prin reprezentare dintr-un procent cîștigat la alegeri, prin negocieri, se primesc sau se capătă funcțiile publice. De doi ani și mai bine, societatea este complet divizată și în derivă. După 1990, s-a cerut moartea intelectualilor și a studenților. Nu s-a reușit o exterminare în masă, dar ceva s-a întîmplat. S-a verbalizat ura față de minte, de cunoaștere, de evoluție, de idee, de polemică, de cel care nu este la fel – turmă – gîndește, are puncte de vedere argumentate, poate să construiască, nu este manipulabil și nici șantajabil. Chestiunea aceasta a continuat pînă astăzi. În alte și alte variante. Este înfricoșătoare poziționarea clasei politice, constant, cu spatele la ceea ce este fundamental pentru prezentul unei societăți, dar, la fel de important, și pentru viitor. Uneori, ce se distruge, poate că nu poate să fie imediat contabilizat. Dezastrul este detectabil după o vreme. Rareori se mai poate face ceva. Doar ca excepție de la regulă, și cu eforturi uriașe, s-a mai putut repara cîte ceva. Deși, dacă privim atent… dezastrul este uriaș. El se poate măsura în siluirea limbii române și a învățămîntului pre-universitar și universitar. Violența este constantă. La nivelul limbajului și al conținutului. Erori zi de zi. Orori, de toate felurile, și ele, într-o creștere stupefiantă. Frica a reapărut și conviețuiește cu foarte mulți dintre noi, diminuînd, desigur, valoarea reacțiilor. Există, de asemenea, un fel de pas lateral pe care mulți îl fac scîrbiți de numărul anilor care au dus la această derivă, în ciuda implicării lor, a luptei pentru principii, meritocrație, un sistem solid. Pentru cultură și învățămînt există modele juste, nu trebuie nimeni să se chinuie atît ca să inventeze apa caldă.
Dezastrul pe care îl știu din cultură continuă să se amplifice. Pare că nu trebuie să rămînă absolut nimic neatins de un fel de ciumă. Patrimoniu, legislație, timbre culturale, drepturile de autori, concursuri, instituții, muzee, biblioteci, directori, oameni, cinematografie. Am privit, o vreme, această hartă a propagării distrucției, notîndu-mi aberațiile. Două chestiuni m-au făcut conștientă de costul personal față de toate acțiunile zgomotoase, atît de mediatizate pe site-ul ministerului de resort, mai ceva ca pentru un candidat aflat într-o campanie electorală: 1. Tonul pe care îl folosește ministrul Culturii în orice aparație, declarație, dezbatere, interviu. 2. Atitudinea dictatorială și revanșardă. Impardonabile amîndouă. De netolerat. Haos. Incultură. Aflu, prin declarații repetitive ale ministrului, că, în sfîrșit, după treizeci și cinci de ani, se face ceva pentru cultură. Cu alte cuvinte, anii de ministeriat ai lui Andrei Pleșu, de pildă, au fost un zero barat. Întoarcerea unor oameni de cultură, artiști mari plecați în exil și invitați să revină și să conducă teatre – Andrei Șerban, Vlad Mugur, Lucian Giurchescu, Iulian Vișa – să creeze – Liviu Ciulei, Radu Penciulescu – înființarea unei case de producție pentru Lucian Pintilie, a Muzeului Țăranului Român, reluarea Festivalului „George Enescu“, sosirea la București a lui Sergiu Celibidache urmat de Orchestra filarmonică din München, tîrgurile de carte au fost nimic. Legea patrimoniului a lui Ion Caramitru, cît a fost ministru, după care se lucrează și azi, nimic. Andrei Pleșu a lucrat consultîndu-se permanent cu cei mai valoroși oameni de cultură. A fost deschis, receptiv, implicat, s-a înconjurat de cei care puteau construi, împreună cu el, pe termen lung, o cultură de anvergură, solidă, reprezentativă, cu impact la nivel internațional, mereu în pas cu timpul pe care îl trăiam. Chiar se poate anula, cu atîta aplomb, prezența lui Andrei Pleșu la Ministerul Culturii? Chiar totul începe acum, cu cel aflat în această poziție? Sigur că este imposibil de comparat una dintre cele mai vaste personalități ale culturii române cu persoane care capătă o funcție după un algoritm politic. În niciuna dintre aparițiile prim-ministrului nu am auzit formulări pe un ton răstit. Ministrul Culturii, însă, numai așa se adresează. Oricui. Celor care nu sînt de acord, în interviuri, în pseudo-dezbaterile pe care le organizează. Mai nou, lezează zdravăn. Cu o atitudine arogantă, pe care am mai întîlnit-o rar. Poate la Breaz și Intotero. Au fost derapaje grave de-a lungul anilor. Legislative, comportamentale. Îmi amintesc cu durere de fanfaronada și de abuzurile lui Ion Antonescu, zis Mareșalul, pe vremea lui Razvan Teodorescu. S-au pus mulți pumni în gura culturii. Din vanitate, frustrări, nepricepere. Anumite personalități, Uniuni de creație au sancționat drastic derapajele, au mers pînă în pînzele albe pentru a nu se distruge.
Ce se întîmplă acum? Aș fi tentată să spun „vorbe, vorbe, vorbe“. Dar, dincolo de o vorbărie greu de urmărit, țipată, înțepată, de un cult al personalității manifestat cu orice prilej, sînt fapte care fac aerul irespirabil. Anunțarea unor decizii de modificări de concursuri la direcția unui teatru, ca cel din București, deși s-a spus că nu se vor schimba condițiile de concurs. După ce le-am citit, mi-am dat seama că nici Caramitru nu s-ar fi putut înscrie, cum nici Mița Filotti, Liviu Ciulei sau Marcel Iureș. Experiența de zece ani în conducerea unei instituții publice restricționează și exclude. Marcel Iureș, cel care a înființat și conduce un teatru privat, Teatrul Act, nu îndeplinește rigorile de a se înscrie la acest concurs. Și niciun alt artist independent. Muzeul de Istorie se află într-o stare jalnică. Muzeele în general și bibliotecile, cu specialiștii lor, se confruntă cu o situație halucinantă. Nu există analize pentru festivaluri mari, cu finanțare zdravănă, dar cu o scădere a încasărilor și a vizibilității mai departe de o bulă. Orice punct de vedere critic este pus la punct jignitor, pe un ton ridicat, precipitat, amenințător. Sînt uluită. Cam toți cei care depind de minister, ca buget, tac. O tăcere la fel de gravă ca și tot ce face ministrul. Aflu că există inițiative nu doar cu privire la Legea dreptului de autor, dar și la colectarea timbrului uniunilor de creatori. Am urmărit toate documentele prin care Ordinul Arhitecților își prezintă proiectele și inițiativele realizate cu ajutorul banilor din Timbrul de Arhitectură. Am rămas cu gura căscată de admirație. O anvergură uriașă, proiecte occidentale, vaste, diferite, un nivel uriaș. Sînt familiarizată cu programele și proiectele Uniter. Care au făcut tradiție, recunoașterea valorilor, susținerea artiștilor membri și ne-membri, a artiștilor independenți. Felul în care gîndește ministrul despre artiștii independenți este stupefiant. Ca și faptul că despre scriitorii mari care au fost invitați la Tîrgul de carte de la Cairo am aflat prin alte surse. Pe pagina oficială a ministerului este consemnată doar prezența ministrului. Care nu ratează nici o deplasare, nicăieri, pe bani publici, desigur, în vreme ce cultura națională este într-un pericol fără margini. Omenește vorbind, este și dificil să lucrezi concret, dedicat, în atîtea aeroporturi, avioane, către atîtea destinații. Sau, mă rog. La ora asta, este o situație fără precedent în cultură. Din toate punctele de vedere. Apăsătoare, lezantă și confuză. O manipulare continuă, o adresare în care ego -ul este mai presus de orice, o limbă suferindă, cavalcadă de gafe și erori. Din nefericire, și la nivelul Capitalei… artiștii colaboratori, mulți dintre ei independenți, nu și-au primit onorariile de patru luni. Nimic despre interimatul generalizat la teatrele din București. Nici o șoaptă despre vreo strategie, viziune culturală pentru acest oraș, la rolul clar al unor instituții, la ce anume face diferența între Direcția pentru cultură din Primărie și Arcub sau Teatrelli, de exemplu.
Simt o tensiune și o apăsare suplimentare traiului de zi cu zi. A taxelor, impozitelor, a scumpirilor. Simt dispreț. Artiștii sînt pur și simplu desconsiderați. Cine sînt sfătuitorii acestor politicieni aflați, încă, în funcții cu pixul în mînă ca să semneze legi și hotărîri cu urmări dezastruoase? I-am întrebat pe toți oamenii de cultură pe care îi cunosc. Nu puțini. Niciunul dintre ei.
Tăcerea multora care își apără poziții, privilegii, bugete este, în acest moment, la fel de gravă și culpabilă cu acțiunile înfăptuite sau perorate de ministru.