Fără intenția de a realiza o sinteză, primul poem, [am întâlnit-o într-o zi], din noul volum al Hannei Bota, Mina – noi, toate (Editura Junimea, 2025), propune o mică fabulă și o imagine cheie, poate chiar o imagine-fetiș regizată de o manieră filmică, – undeva, Alex Leo Șerban numea fotografia „film-înghețat“ –, în măsură să orienteze lectura întregului volum. Acest prim poem desfășoară o succesiune de imagini ca într-un mic film, imagine-film care va fi transpusă în alte versiuni, păstrând însă un gest arhetipal: o femeie tânără și frumoasă (tinerețea este frumusețea și puterea ei) trece pe stradă, dar de fapt ea străbate un spațiu imaginar, „zburau altfel de păsări,/ prin savanele ei/ vânau altfel de lei“ și iese în afara timpului, din propria ei istorie, „zbura cu gândul/ peste timpuri apuse/ din preistorie/ spre viitorul fragil“. Este aici ceva din afirmarea unei plenitudini a tinereții cu luminile și penumbrele unei jeune fille en fleurs a unui eclat al feminității, un seniment al splendorii care orbește, o semicecitate magică, dar și un moment fragil, surprins în ipostaza contradictorie a unei unduiri care se frânge: „părea că se frânge/ așa cum se unduiește/ cumpăna fântânii“. Această imagine a feminității plenitudinare traversează și alte poeme [Mina alergă după fluturi], [într-o rochie roșie], pe măsură ce începe să se stingă, să se voaleze, să se faneze, fapt care generează tensiunea unor poeme. Celălalt aspect ține nu de imagine, ci de privire, acolo unde privirea reprezintă o orientare în lumea imaginii, a ceea ce se vede și aduce în scenă un privitor. Privirea care înregistrează toată această plenitudine este, de obicei, o privire îndrăgostită, sau cel puțin fascinată a bărbatului, o privire veche de când lumea, privire pe care o evocă titlul înșelător al poemului care o asociază acelei întâmplări care are o rezonanță destinală. Numai că această privire nu aparține unui bărbat, ci unei femei, și nu uneia oarecare, ci aceleia care a fost Mina, este Mina, este toate aceste Mina care trec dintr-una într-alta într-un șir neîntrerupt de versiuni, expresii ale unui arhetip al feminității, „noi toate“, surprins în expresia „modernă“ a femeii care pășește pe stradă, convinsă că strada nu se va termina, precum tinerețea, niciodată: „am vrut s-o opresc s-o salut/ dar nu m-a văzut/ nu i-a păsat…/ am urmat-o timidă din spate/ gleznă subțire, visuri înalte/ fusta foșnind la fiecare urcare/ era ea, Mina/ era ea, noi toate/ eram eu/ urmărindu-mă/ prin istorie/ dând roată“.
Spre deosebire de biografismul net al unei poezii de notație care caracterizează generația douămiistă, și unde totul este pus pe masă cu dezinvoltură, fără rest, aproape exibiționist, noul volum al Hannei Bota construiește o autobiografie lirică, fără a lipi poetul de poem, cu o distanțare programatică, oferind și un discret efect de perspectivă, unde „ea“, Mina, este un preterit al lui „eu“. Mina este toate aceste euri punctuale ale unei egografii, „exuvii“, cum le-a numit Simona Popescu într-un volum emblematic, pe care o ființă le abandonează parcugând nu doar vârste întrepătrunse elastic, ci și momente distincte, episoade de ruptură cu ricoșeuri prozaice. În Bucla, T.O. Bobe consacra un poem lui Nea Gică, frizer de cartier, a cărui biografie fantastă în felul realismului magic era irigată de ironie și nostalgie deopotrivă. Mutatis mutandis, poemele Hannei Bota au în centrul lor un personaj, fantast, proteic, multifațetat, Mina, care-și trăiește nu atât viața cu ipostazele ei predictibile, cât feminitatea regăsită la fiecare pas. Poemele revelează o viață interioară, o „viziune a sentimentelor“ care este și una a acelui intim particular la limita exprimabilului, pentru care poezia oferă limbajul cel mai apropiat, poate și singurul posibil. Există astfel în poemele Hannei Bota o doză de confesiv, dar nu unul tranzitiv, cel cu un referent precis, circumstanțial, de împărtășire surorală, ci unul ridicat la demnitatea unui înțeles mai profund al vieții care se coagulează abia la retrospectivă. Utilizarea persoanei a treia face trecerea de la poem la povestire, implicând o ușoară distanțare contemplativă, puțin gust epic care a vertebrat poezia de la optzecism încoace. Hanna Bota își ține în față personajul cu omnisciența celui care vorbește despre el însuși, îi urmărește mișcările, îi citește gândurile, îi cunoaște afectele. Îl surprinde într-o rutină, de pildă spălatul rufelor familiei, mama, tata, oprindu-se la un furou care nu-i aparține, amintindu-și de momentul în care a fost mireasă, de o ezitare de atunci, apoi de dorința de a fi mireasă din nou, dar nu în prezent, ci într-o tinerețe care s-a risipit. „Mina a cumpărat de la solduri/ un furou alb, purtat// din când în când/ face piruete în oglindă/ visează că e tânără/ și că va fi mireasă“ ([Mina spală rufe]). Regăsesc în poemele Hannei Bota aceste tandru-triste dorințe-amintiri, aceste mărunțișuri, ezitări, nostalgii, memento-uri, jocuri, fantasme care construiesc un profil ineluctabil al feminității. Se manifestă ca o permanență un fel de a fi distras al Minei, un aer de visătorie proprie tinereții, un mod de a evoca tinerețea al unei femei care i-a trecut pragul către o altă vârstă și care o revede ca pe un parcurs, pentru că volumul pare să urmeze cronologic desfășurarea unei existențe. Pseudobiografismul poeziei Hannei Bota încorporează o mito logie sui-generis, o mitologie de uz personal, iar în această „mitologie“ copilăria ocupă un loc special. Câteva poeme îi sunt dedicate, precum și unei adolescențe care și-a păstrat constelațiile intacte. Ion Creangă a proiectat-o ca pe o serie de întâmplări amuzante, scenografiate naiv, cu tot cu geografia unui mic sat moldovean și a unei gospodării tradiționale. Hanna Bota este nu doar poetă, ci și prozatoare, dar poemul ei sublimează factualul, preferă dubitativul din care iau naștere mitologiile. Mina poartă nu mele unui sfânt, iar în versuri se amestecă inflexiuni veterotestamentare, referințe din Eze chiel, precum și colinde sau cântece pentru copii, într-un fel de bucolică care tinde să recupereze nostalgic o Arcadie personală amestecată cu un urban anost și restrictiv, aflat la antipodul unei libertăți care a locuit-o de la început. Într-un fel, această copilărie aduce cu căderea din mitologie în istorie și invers, un proces dialectic al devenirii care insuflă fiecărui poem o binevenită tensiune.
Se simt, venind de departe, în poemul Hannei Bota, notele dis tincte ale lirismului nichitastănescian, o propensiune modernistă către abstractizare, esențializare a experienței, încadrare a ei într-o ramă spirituală înaltă. „Ea nu s-a născut din capul lui Zeus/ nu s-a născut nici în palat,/ nici într-o iesle,/ n-a fost creată din coasta lui Adam/ nici pusă în coș de nuiele/ pe Nil între trestii.// ea n-a crescut la picioarele/ vreunui maestru/ nici cu sulurile cunoașterii/ la subraț/ n-a călătorit ca să descopere Asii, Ame rici/ sau insule fermecate/ n-a locuit în nici un Macondo/ n-a condus hoardă de invadatori/ nici ceată de haiduci/ nici mulțime de sclavi“ ([ea nu s-a născut]). Mina caută ceva, „spațiul acela“, o formă de transcendență la confiniile cu numinosul, de aici și o notă de ceremonial, de oficiere a unor misterii în cuprinsul propriei vieți: „Mina caută spațiul acela/ unde tăcerea e stăpână/ unde pacea domnește/ și cuvintele-s de prisos// ea caută spațiul în care/ timpul poate fi întors și invers/ cum ai răsuci arătătoarele unui ceas// ea caută un spațiu în care/ albastrul poate fi verde/ și invers/ acolo unde jos este egal cu sus/ unde punctul din mijloc/ nu-și pierde locul central/ ori încotro s-ar mișca omul/ printre blocurile/ din cartier.“ ([Mina caută spațiul acela]) Este un mod de a da sens unei existențe ancordând-o într-un punct fix, într-o te(le)ologie, ultimul poem închizându-se într-o fabulă unde Mina-Eva îl înlocuiește pe Sfântul Gheorghe la uciderea balaurului într-un scenariu soteriologic. Încă o dată, biografismul poeziei sale are o miză înaltă, câștigă cerurile, dar pierde tot acest frivol-derizoriu al lumescului pe care imaginea de la început care se estompează pe parcurs îl propunea ca o strălucire: Mina-Lumina-Luminița. Poemul Hannei Bota înaintează invers cu fața spre trecut, un modernism pe care l-a metabolizat conștiincios, către un postmodernism cu care are mai puține afinități.