Cristian Pătrășconiu: De când scrieți jurnal? De când îl țineți?
Gheorghe Grigurcu: Cele dintâi însemnări ale mele cu caracter de jurnal cred că datează din anii studenției. Pentru originea lor cutez a face în prezent o supoziție. La o vârstă fragedă am avut simțământul, evident neconfirmat, al unei înzestrări pentru pictură, ispitit mai cu seamă de reprezentarea ființei umane. Ceea ce ar putea explica tendința ulterioară de a-mi face totuși un… autoportret. Să constituie cumva jurnalul un efect compensator?
Cum, unde? Scris de mână, la computer? Dimineața? Seara? Zi de zi?
Scriu exclusiv „de mână“, așa-zicând „tradițional“, la felurite ore ale zilei sau uneori ale nopții, contând cu emoție pe clipele favorabile introspecției, care nu rareori se lasă așteptate. Oricum scriu în continuare.
Există un principiu de selecție a notelor în vederea publicării sau jurnalul este gândit de la început ca text integral destinat lecturii publice?
Precum în genere în domeniul scrisului, spiritul autocritic se cuvine a se impune. Text al solitudinii, pagina de jurnal are desigur o adresă publică pentru a se confirma ca atare, cu un amestec de certitudini și dubii, de speranțe și dezolări de factură empatică în perspectiva imprevizibilului. O continuă devenire. N-ar putea fi un întreg programat, ilustrând un efort al momentului de a se depăși conservându-se.
Prieten bun? Prietenul cel mai bun – jurnalul dumneavoastră?
E un alter ego atent, pacient, așadar un confesor ideal. O asemenea dualitate a prezenței autorului său îi îngăduie cititorului de-a se putea regăsi mai lesne pe sine sub semnul unei sincerități mutuale. Prin extinderea socială a unei mărturii particulare, mai mult sau mai puțin apte de atenție, constituind testul la care se supune.
Sunt foarte multe citate în jurnalul dumneavoastră. Cum le alegeți? După ce logică le integrați în arhitectura acestor pagini de jurnal?
În cazul de față citatele reflectă relația autorului cu lumea actuală și nu numai, strădania acestuia de a se regăsi într-o ambianță plină de provocări uneori inspiratoare, alteori dureros destabilizatoare. De a se corela într-un fel cu mediul a cărui riscantă componentă este ființa sa. Și nu în ultimul rând, de a asigura o varietate a însemnărilor, unele cu o notă succint egotică, de-a evita monotonia pe care ar putea-o avea el însuși recitindu-se.
Ce nu se găsește cu niciun chip în jurnalele dumneavoastră?
Ceea ce n-am izbutit a scrie, deși aș fi dorit.
Care ar fi marile recurențe ale notațiilor dumneavoastră?
Mă refer acum la una singură. O temă capitală implicită a unui jurnal o constituie abordarea conceptului de timp. Aparent jurnalul e un fruct pasional al prezentului, dar prezentul însuși nu constituie oare un obstacol în calea receptării sale analitice, a identificării sale în fapt? Un factor incert în limitarea sa autoritară, în chip nu o dată abuziv? „Pentru om, scria Camus, a căpăta conștiința prezentului înseamnă a nu mai aștepta nimic.“ Sceptic în privința prezentului se arăta și Blaga al nostru. De când începe și când se termină realmente acesta? În mod paradoxal, prezentul dispare în sine, fiind un timp lipsit de orizontul spre infinit de care dispun trecutul și viitorul. Un text de jurnal odată așternut devine automat trecut, oferindu-și astfel viitorul. Totodată, să nu pierdem din vedere faptul că trecutul poate apărea cu atât mai autentic cu cât dobândește un coeficient literar similar amintirii (distanțată aceasta de memorie, simplă registratură), care te face să te simți, autor sau cititor, cu atât mai tu însuți în raza sa creatoare perpetuă. Așadar, regimul temporal propriu jurnalului pare a fi, în pofida aparențelor, atemporalitatea.
De ce nu datați însemnările?
Le datez rareori, doar atunci când ar fi nevoie de înțelegerea lor cu ajutorul unei atari precizări. În genere ele încearcă a surprinde ceva din „spontaneitatea curentă a lumii noastre, necesară pentru a deveni imobilă“, conform lui Lev Șestov. Iar producția unui jurnal nu oglindește oare aspirația irepresibilă a autorului său de a descoperi un existențial mai complex decât ar fi putut prezuma, la un moment dat, dar și capabil a se unifica într-o așa-zicând identitate perenă? Mențiunea excesivă a unor date n-ar reprezenta o imixtiune calendaristică?
De fapt, din punctul dumneavoastră de vedere: ce e demn de un Jurnal? Desigur: în primul rând – demn de jurnalul dumneavoastră!
Demnitatea unui text rezidă în sine însuși. Existențialul avut în vedere, selectiv ori aleatoriu, prin referiri singulare sau repetitive, caută a-și apropria o expresie sugestivă. Aceasta „dă tonul“ în cele din urmă.
Jurnal livresc – e bine spus așa despre ceea ce faceți dumneavoastră?
Jurnalul așa cum am izbutit a-l produce e livresc în măsura în care conștiința de critic e una inevitabil livrescă.
Ce fel de pact cu dumneavoastră reprezintă Jurnalul care vă aparține?
Întrucât nu am scris proză epică, m-am înfățișat în jurnal concomitent ca autor și personaj. Asociere ce poate fi făcută fără volutele dibuitoare ale analizei aplicate scrierii unui romancier, prin prezența unei concrescențe. E un soi, aș spune, de autobiografie abstrasă prin secvențele speculative, revenind la sine prin materia faptică. Speculația câtă e, constituind, spre a-l cita pe Valéry, „folosirea posibilului spre a indica necesarul“.
Scrieți jurnalul cu un cititor imaginar în minte sau mai ales pentru dumneavoastră înșivă?
Glumind v-aș spune că „cititorul imaginar“ sunt tot eu, spre a mă urmări în mai mare măsură decât dacă ar fi vorba de o scriere de ficțiune prevalentă.
În chestiunea viziunii dvs. cu privire la jurnal, unde vă plasați: jurnalul e o formă „minoră“ sau, dimpotrivă, una privilegiată a literaturii?
Îmi îngădui a reveni la o observație pe care am mai făcut-o. Proza actuală înregistrează un recul al imaginarului din pricina unei subordonări la real, de unde tendința sa spre memorialistică, documentar, tematică politică. Cum așa? Poate dintr-o reținere față de avalanșa continuă a noului, solicitând o reacție oarecum profilactică. Poate dintr-o timorare în fața pozitivismului acaparant, tangent la tehnica suverană. Într-o asemenea atmosferă tensionată, jurnalul, specie însuflețită de real, nu are oare șansa de a împlini un rol avantajat? Plasarea sa calitativă depinde de gradația condiției literare la care accede. Oricum postura critică pe care o poate căpăta prezintă o semnificație aparte în circumstanțele unei crize obștești.
Există, în cazul dumneavoastră, o conștiință etică explicită care reglează prezența celorlalți în textul dumneavoastră diaristic? Numele prezentate în textele dumneavoastră diaristice nu se expun, de regulă, la modul anecdotic…
Am căutat nu o dată a nu menționa numele unor persoane vizate în jurnal spre a evita un ton polemic suplimentar, ca și mai cu seamă spre a da o notă de generalizare unor rezerve sau contestări. Izvorâtă nemijlocit din concret, scrierea în cauză aspiră de la un moment dat la absoluțiunea abstractului, la o privire mai largă asupra unui mediu al particularităților inepuizabile.
Jurnale favorite ale altor scriitori? Și români, și străini. Radu Petrescu, în mod cert, mă grăbesc să anticipez…
Firește am fost/sunt un cititor mult atras de jurnale. Deseori m-am regăsit în unele din ele emoțional, precum la lectura unei creații poetice de clasă. Lirismul iradiant al unui existențial în confruntare stilistică. Am apelat frecvent la aceste scrieri în propriul meu modest jurnal, de la Baudelaire, Kierkegaard, André Gide, Kafka, Pessoa, Cesare Pavese până la Simone Weill sau Mariana Zambrano. Astre pe bolta unei transfiguratoare comunicări cu cititorii avizați. O opinie concluzivă asupra unui anume tip uman al lui Fernando Pessoa: „Să considerăm că ceea ce ni se întâmplă reprezintă tot atâtea incidente sau episoade ale unui roman, la care luăm parte nu cu atenția, ci cu viața. Numai așa putem învinge răutatea zilelor și capriciile evenimentelor.“ Mă bucur că-l scoateți în evidență pe Radu Petrescu, autorul foarte probabil al celui mai reprezentativ jurnal al literelor noastre actuale, adesea trecut cu vederea.
„Un autor se cuvine să-și sustragă până la un punct sănătatea și boala conexiunilor mundane, să le abordeze în așa fel încât ele să devină un soi de obiecte votive dăruite divinității textului.“ Divinitatea textului – vreți, vă rog, să dezvoltați puțin în direcția acestei sintagme?
Cu adevărat textul poate fi socotit un soi de divinitate, umbră luminoasă a Proniei cerești. Una care veghează, protejează, îndrumă ființa umană, îi confirmă virtuțile, îi oferă momentele de redempțiune. Suferă alături de aceasta în analogie cu suferința lui Dumnezeu cel ce suferă alături de creaturile sale, așa cum cu pietate au remarcat Berdiaev și alții. Divinitate laică a vocației noastre căreia îi dăruim noi produse aidoma unor obiecte votive. Indiferent de prilejul său tematic scrisul poate avea o sacralitate simbolică, probată de capacitatea receptivă a cititorului. O transcendență sui-generis. Aducându-mi-o în atenție, aș spune că ați atins punctul esențial al discuției noastre.
Ar fi, atunci, jurnalul și un fel de capelă – în care intrați des, zilnic sau de câteva ori pe zi chiar?
Evident.
O întrebare de avocat al diavolului: dar nu e, oare, jurnalul o „instituție“ demodată? Nu i-a trecut vremea? Sau poate că e chiar pe dos: abia acum, abia de-acum înainte, sufocați de lumea noilor tehnologii, o să avem tot mai multă nevoie de asemenea documente speciale ale memoriei precum sunt jurnalele?
N-am impresia că s-ar cuveni să ținem seama neapărat de șansa ordinii formale a speciilor literare. Creațiile intrate în joc se impun grație substanței pe care o poate oferi fiecare în parte, într-o diversitate desigur comparativă. Repet: faptul că în mediul stresant al actualității se impune moralmente o atitudine, îi permite jurnalului calitatea de a o articula inclusiv prin apelul la introspecție. O rezistență intimă dacă e nevoie la negativ. O variantă individuală a ceea ce poate fi/este o poziție publică. Declinul Occidentului, conform celebrului titlu spenglerian, datând deja de un secol, aflat în plin curs, cuprinzându-ne într-un mod sau altul pe fiecare dintre noi, se oferă de la sine precum un obiect major în textul jurnalului. Rămâne a-l consemna sub unghiul tribulațiilor personale, al confesiunii de martor atât cât ne îngăduie conștiința și vocația care i-ar putea acorda acesteia o față literară. A urmări cu melancolie procesul istoric în desfășurare care e deopotrivă al lumii și al ființei asemenea unui destin conjugat.
Cu ce cadență ați impus să apară, să fie publicat? Suntem, la acest moment, la volumul al optulea, dacă memoria mea e bună…
Nu vă înșelați. Jurnalul la care mă nevoiesc continuă, nădăjduiesc că va continua în paralel cu viața de care, iată, mai am parte.
Există, oare, și un alt Jurnal al dvs. nepublicat și, mai ales, nepublicabil vreodată?
Din păcate, sunt destui ani de atunci, n-am putut găsi două caiete ale acestuia. Timpul nerăbdător le-a consumat.
