Poeme de Daniela Varvara
Poemele iertării
1.
Eu am ajuns acolo când locul era părăsit după ce mai întâi
fusese firește ocupat. am ajuns acolo cât să văd că era
atât de impregnat de absență încât
devenise aproape de nelocuit și aproape de nepătruns
doar când lumina bătea spre apus îi puteai percepe o fantă
cât urechile unui ac de cusut din care auzeai scârțâind în gol
mecanismul cu dinți ruginiți al unei iubiri
atunci am tăcut și mai mult și mai adânc în sinele meu
de om întârziat la locul de întâlnire
dar el a luat cuvântul și a zis:
– intră! unde este cuțitul? ai adus pâinea? mi-e foame, mi-e tare foame!
– aici nu încape masa de stâmpărare a foamei i-am răspuns
locul ei este prea strâmtorat de hainele vechi pe care nu te-nduri să
le-arunci
– poți așterne masa peste ele. în definitiv eu vreau să hrănesc
și hainele cele vechi ele fac parte din mine de ce să le descărnez
nu te las să-mi așterni masa decât peste tot ce-i al meu.
aici sunt eu cu tot cu absența asta încolăcită în măruntaie
doar nu ai vrea să-mi vezi carnea putrezită pe interior!
atunci
am așezat pâinea peste gurile hainelor vechi și
făcându-mă și mai mică
m-am strecurat afară la fel de împiedicat cum pătrunsesem.
singura diferență, o sângerare provocată de zimții ruginiți care
începuseră să crească accelerat prin fanta cât urechile acului.
atunci
sângele a curs din nou ca o jertfă de vindecare.
2.
Îți scriu știind că nu mă vei putea citi
îți scriu știind că hârtia aceasta va rămâne-ngropată-n pământ
ca orice corp de pământ
și îți spun:
scrii numai când tot eul din groapă se îmbibă-n hârtie
se face una cu ea
când crezi că poți trece dincolo de tine de tot ce-i al tău
și nu-ți mai aparții ție ci doar hârtiei care va rămâne-ngropată adânc
când ești sigur doar de coborârea-n țărână
când nu mai ai nicio putere să te ridici pentru a-ți sări propria groapă
cu pâmântul încolăcindu-te prin mâini viguroase – rădăcinile tale în
fond
căci țărână ești și în țărână te vei întoarce chiar și prin cuvintele tale
muritoare și ele ca tine
muritorule cu trup muritor
muritorule de hârtie
muritorule îngropat în propriile cuvinte ca într-un giulgiu nesfințit
și-ți mai spun (ca la o judecată de-apoi):
singur în groapă am fost și nu m-ai vizitat
piciorul în prăpastia pieirii mi-a alunecat și în preajmă erai
dar nu m-ai salvat. am plâns am jelit și inima nu mi-ai cuprins-o
în întuneric m-am întins ca pe un pat de cuie
și lumină nu mi-ai aprins nici trupul nu mi l-ai învelit
în cearșafuri curate și cântecul păsării phoenix mi-ai stins
ca lumina sub pleoape
și acum
mie îmi spun, mie, muritorul cu trup de hârtie:
la ce bun
la ce bun toate aceste înșirări de cuvinte când trupul prea greu
se apleacă-nainte spre groapa comună din cimitirul de cărți
spre casa uitării acoperită-n dispreț?!…
mă întorc din nou și ție îți spun preaiubitule
cu trupul de lut și de duh:
uitarea e o casă goală în care încap rând pe rând
și corpuri de apă și corpuri de vânt lângă lutul de foc din cuvânt
doar iertarea mă va dezleaga din gândul urât
și mă va pune ca pe sfinții cei blânzi în mormânt
deși numai sfânt, numai sfânt eu nu sunt.
(mă voi întoarce-n țărână
dar țărână abia de atunci eu nu voi mai fi).
Poeme de Balázs F. Attila
întrebări
în sămânța care zace în palma ta
simți mișcarea rădăcinii?
și în imponderabilitatea penei
zborul păsării?
sângele meu nebun
de ce fierbe când îmi atingi fața?
îmi vei ține capul
când fluturele de lumină
va zbura din ochii mei?
poveste
cum zidarul făcea cărămizi din lut
el făcea din singurătate
și a construit ziduri în jurul său
noaptea își acoperea coliba cu
cerul înstelat
ziua cu nori și cu albastrul cerului
în timp ce femeia torcea fire din
singurătate
și tricota vise din ele cântând
bărbatul asculta cântecul
și se gândea la norii
care deși iau multe forme și culori
totuși mișcările lor par previzibile
cerul nopții este infinit de adânc
cu nenumărate stele
dar nu-i poate descifra secretul
apoi se uita la pereți
își imagina o fereastră și o ușă
prin care intră femeia a cărei voce
asculta de mult timp
în mână aducând vise tricotate
cu care se vor acoperi în nopțile
răcoroase…
muză
muza mea
fluture cu aripi frumoase
praful tău a acoperit ecranul
cerul e întunecat
în spatele tău
picăturile de ploaie curg
ca plumbul topit
la marginea câmpului vizual
ploaia acidă a viselor tale
lasă urme pe fructe flori
șocul îmi leagă picioarele ca
betonul
nici măcar nu mă pot mișca
du-te nu te uita înapoi
mai degrabă privește cu uimire
mirajul vesel invitător
care te-a otrăvit
în timp ce mobilul din geantă
îți semnalează: a sosit un mesaj
Clip
a trecut și vara asta
rândunelele au luat căldura cu ele
sub picioarele tale se împroașcă
sângele frunzelor căzute
sunt din ce în ce mai puțini
tinerii rătăcitori fără țintă
trandafirii ofiliți încă luptă
ocrotind frumusețea
umbra ca pentru ultima dată
îmbrățișează lumina soarelui
descurajată
ziua se predă nopții răcoroase
După-amiaza târziu
stai în inima orașului
aproape de un atac de cord
inspiri aerul plin de gaze în
plămâni
care precum foalele scârțâitoare
ale unei orgi
pompează aerul cu greu
asculți mașinile zgâriind asfaltul
roțile tramvaiului zăngănind pe
șine
sorbi cafea dintr-un pahar de
unică folosință
un câine plimbat
ca un soldat disciplinat
într-un marș forțat
își mișcă picioarele indiferent
un cuplu de îndrăgostiți
plimbându-se
cu mobilul în mâna liberă
un turist pierdut încearcă să se
adreseze cuiva
din mulțimea grăbită
fața autentică a unei reclame
gigantice
te încurajează să iei un împrumut
la o rată a dobânzii favorabilă
pentru a-ți realiza dorințele
te conectezi la Facebook
catastrofe opinii știri false
propagandă publicitate
o cunoștință care pozează
într-un paradis pământesc
o poezie proastă cu multe
aprecieri
o poezie bună cu mai puține
un bărbat decrepit și nebărbierit
se așază lângă tine
soarbe ceva dintr-o sticlă de
plastic
o ambulanță țipă printre mașinile
haotice
câte revoluții ai trecut cu vederea
în tine?