- Și filmul artistic poate fi analizat cu mijloacele hermeneuticii, cu atât mai mult cu cât el se bazează pe un scenariu, pretabil și acesta interpretărilor la fel de bine ca orice text literar. Faptul că imaginea în mișcare contribuie în mod esențial la precizarea și transmiterea mesajului din textul-scenariu nu ar trebui să pună probleme hermeneuticii. La rigoare, o hermeneutică integrală poate identifica și explica până și sensul unei imagini statice, fie ea o pictură celebră sau un afiș publicitar mai subtil. Aceasta nu doar pentru că opera de artă cinematografică ori picturală poate fi privită ca „text“ (lărgindu-se astfel semantica termenului text), ci tocmai fiindcă – și în cazul unui tablou –, pentru a-i determina înțelesul global, este necesar să verbalizăm în mintea noastră, în prealabil, „situația“ respectivă.
Un film cum este Polițist, adjectiv (lansat în anul 2009) merită și el cercetat cu instrumentele hermeneuticii, de vreme ce atât scenariul, cât și regia sunt semnate de aceeași persoană: Corneliu Porumboiu. Altfel spus, în acest caz, viziunea regizorală coincide cu intenția auctorială din scenariu. Dacă hermeneutica are ca sarcină dezvăluirea sistematică și justificarea sensului (ascuns) al unui text, arătând și modalitatea în care acel sens principal se articulează prin convergența unor sensuri secundare, atunci putem încerca să aplicăm o asemenea „rețetă“ de lingvistică textuală și la analiza acestui film.
Care ar fi, foarte pe scurt, subiectul filmului? Un polițist, Cristi, urmărește un licean care (împreună cu alți doi adolescenți) fumează periodic hașiș în preajma școlii. Conform cutumei, după câteva zile de „filaj“, polițistul ar trebui să organizeze „un flagrant“, așa cum dorește „șeful“ („domnu’ comandant“) și după cum îl sfătuiește și procurorul (întrucât cazul este „atât de simplu“). Însă Cristi amână întâlnirea cu șeful său, deoarece el este convins că arestarea elevului în cauză, a lui Victor, va duce la distrugerea vieții acestuia (cu atât mai mult cu cât Victor ar fi silit apoi să-și denunțe fratele mai mare, bănuit a fi chiar furnizorul drogurilor). Polițistul refuză ideea „flagrantului“ din considerente morale (fiindcă nu vrea să-l aibă „pe conștiință“ pe tânărul consumator), pretextând că, în această privință, „e proastă legea“ din România. În ultima parte a filmului, Cristi ajunge, în cele din urmă, în fața comandantului, care, examinând dosarul cazului, îi ordonă să pună la cale acel „flagrant“. Deși se împotrivește cu obstinație, Cristi se vede obligat, la sfârșit, să execute totuși ordinul, căci (după o serie de argumente expuse „maieutic“) șeful îi dă prea puține de ales: ori respectă legile statului și își face datoria de polițist, ori respectă „legea morală“ din mintea lui și renunță la slujbă/profesie.
- Înainte de a începe analiza efectivă a filmului în căutarea sensului „ascuns“, fie-mi permis să menționez succint, ca excursus, modul exemplar în care Eugeniu Coșeriu (corectând o faimoasă interpretare aparți nându-i lui Leo Spitzer) a pus în lumină procedeele de articulare a sensului din romanul lui Miguel de Cervantes, Don Quijote de La Mancha. Coșeriu susține (în Textlinguistik, 1981) că tema romanului este libertatea, temă sugerată, între altele, de polionomasie („instabilitatea numelor“), precum și de acțiunile de eliberator ale lui Don Quijote, de discursul acestuia despre libertate, de utopia politică (insula Barataria). Toate se constituie în sensuri parțiale care se articulează pentru a compune sensul global al operei: tragedia lipsei de speranță cu privire la libertate. Nebunia lui Don Quijote semnifică entuziasmul său pentru libertate, veritabila sa natură. Vindecarea eroului – care-l face să revină la starea de monotonie ini țială – reprezintă tragedia, întrucât îl transformă într-un învins. Prin urmare, el abandonează căutarea libertății pentru sine și pentru ceilalți (cf. Cr. Munteanu, Problema numelor proprii din literatură…, în „Limba română“ [Chișinău], nr. 1-2/2012, pp. 40-41).
- Am putea fi tentați să credem că și filmul lui Corneliu Porumboiu înfățișează ceva similar: o înfrângere a personajului principal în relația sa cu ceilalți, o înfrângere tradusă, la scară mai mică, tot așa, în neputința eroului de a beneficia de un soi de libertate; și, de aici, generalizând, concluzia că nimeni nu este cu adevărat liber. În realitate, filmul reușește să pună în relief exact contrariul, și anume ceea ce este fundamental pentru om ca ființă socială: faptul că libertatea autentică presupune reguli sau norme, fie acestea scrise sau nescrise. Lecția de viață pe care o primește polițistul Cristi este că într-un stat ori într-o societate nu ești „de capul tău“, ci depinzi (și) de ceilalți. Este vorba, așadar, de o dependență necesară și, totodată, normală. Pentru a reda mai bine acest aspect, Porumboiu invocă frecvent (implicit sau explicit) și unele trăsături ale (funcționării) limbajului, deoarece limbajul are valoare prototipică în cadrul activităților omenești.
Fără îndoială, prin intermediul acestui film s-a dorit, mai presus de orice, evidențierea unor chestiuni de natură etică. Pe această linie, cea mai importantă secvență este, desigur, lunga scenă din partea finală a filmului, cea în care Cristi, în timpul confruntării de idei cu șeful său, aduce în discuție problema conștiinței (pe care o definește aproximativ ca „acel lucru care mă oprește să fac ceva rău, ce aș regreta după“), vădindu-se în acest fel că dilema lui este, în esență, una morală. Deși pare un element secundar în economia filmului, realitatea limbajului vine, la rigoare, în strânsă legătură cu dimensiunea etică. De aceea, se cuvine să subliniem mai apăsat decizia lui Porumboiu de a aduce în prim plan și deontologia (sau etica) limbajului.
O idee de mare însemnătate, pe care o regăsim de-a lungul istoriei filosofiei, de la Aristotel până la John Dewey, este că omul (în evoluția speciei) devine o ființă morală grație limbajului, deoarece acesta îi permite să anticipeze consecințele faptelor sale. Când omul are de gând să întreprindă ceva, nu-i neapărat nevoie ca el să acționeze imediat și să suporte consecințele ce decurg din acțiune. Este suficient să-și imagineze dinainte etapele acțiunii respective, ca să realizeze pe loc că rezultatul va fi unul bun sau rău. Dacă rezultatul se ghicește a fi unul neconvenabil (pentru el ori pentru semeni), atunci planul inițial poate fi abandonat. (De bună seamă, în absența limbajului, planificarea și estimarea acțiunilor viitoare nu ar fi posibile.) Așa a luat naștere și s-a dezvoltat conștiința (morală).
- Dar ce anume ne îndreptățește să susținem că tema filmului este „dependența normală“ conferită (dimpreună cu „obligațiile“ aferente) de apartenența individului la o comunitate? Iată câteva elemente (mai mult sau mai puțin transparente), lăsând deoparte dependența (anormală) de droguri:
(i) Chiar numele filmului ne oferă un indiciu dintru început. Sintagma „polițist, adjectiv“ (extrasă din DEX) face aluzie la faptul că polițistul depinde de stat (ale cărui legi el trebuie să le respecte și să le aplice), tot astfel cum un adjectiv depinde de substantivul determinat. În mod cert, este relevant amănuntul că se are în vedere aici polițistul ca „adjectiv“, și nu ca „substantiv“.
(ii) O melodie (Nu te părăsesc, iubire) cântată de Mirabela Dauer, pe care soția lui Cristi (profesoară de limba română!) o ascultă obsesiv („în buclă“), face referire (dincolo de tema iubirii) și la un tip de dependență, după cum o arată versurile „Ce-ar fi marea fără soare, / Ce-ar fi câmpul fără floare…“
(iii) Observația (pe care o face soția lui Cristi) privitoare la cuvintele niciun, nicio, care trebuie scrise legat în anumite împrejurări, întrucât nici este considerat de la o vreme (din 2005) „adjectiv pronominal negativ“. Remarca îl amuză pe Cristi („Adică sunt oameni care stau și analizează chestiile astea?“, întreabă el) și, când soția îl înștiințează că Academia Română se ocupă cu aceste lucruri, el exclamă: „Ce nebuni!“.
De dragul soției, Cristi încearcă să-și însușească noua normă ortografică, însă modul disprețuitor în care tratează în ansamblu unele aspecte lingvistice se va dovedi păgubos pentru el spre final. În dialogul cu șeful său, acesta din urmă îl apostrofează interogativ la un moment dat: „Ce-ai? Ești bolnav? Nu mai știi sensul cuvintelor pe care le folosești?“. Este motivul pentru care comandantul îi va cere apoi să caute în DEX și să citească de acolo, cu voce tare, definițiile termenilor conștiință, lege, morală, polițist etc. De altfel, și această probă a verificării sensurilor lexicale transmite o lecție implicită despre dependența reciprocă: semnificațiile cuvintelor trebuie să fie aceleași pentru toți, altminteri oamenii nu s-ar mai putea înțelege între ei. Prin intersubiectivitate (adică prin aceea că sunt utilizate de atâția semeni), referințele sau desemnările prinse în pasta limbajului devin obiective (se „obiectivează“) ca semnificații de limbă.
Andrei Gorzo (în articolul Police, Adjective: The Words and the Things, publicat în „Close Up. Film and Media Studies“, vol. 2, nr. 2/2018, pp. 21-27) a analizat filmul dintr-o perspectivă semiotică, atent la felul în care semnele (ca indici, iconuri și simboluri, după Charles S. Peirce) se manifestă în expresia cinematografică a capodoperei lui Porumboiu. Este și acesta un mod pertinenent de a aborda filmul artistic. Printre altele, merită amintit un amănunt interesant sesizat de Gorzo, și anume că melodia lui Ian Raiburg (Ce seară minunată), care însoțește genericul de la sfârșit („the end credits“), nu vine deloc întâmplător după replica de încheiere a șefului. Din versurile cântate de Raiburg, m-aș opri asupra acestor fragmente: „Mi-s dragi cuvintele, să știi […]./ „Cuvintele-s averea mea…“. Ce-i drept, cuvintele sunt un „tezaur“ personal atunci când le stăpânești semantica, dar ele sunt așa tocmai fiindcă aparțin și celorlalți vorbitori.
- După cum s-a văzut deja, Cristi este nemulțumit de „legea scrisă“ a statului, însă este conștient că există și „legi nescrise“ ale conviețuirii. Chiar el refuză să-l primească pe un coleg în grupul amicilor („băieților“) care joacă tenis cu piciorul, pretextând că acela (Gică) este slab la fotbal; deci, nu se pricepe nici la tenis cu piciorul. („– E lege!“, zice el. / „– E scrisă undeva?“, insistă Gică. / „– Nu e scrisă nicăieri, da’ tot lege e. […] Dacă ești slab, încurci.“, postulează el în manieră evoluționistă.)
Scrise sau nescrise, legile și normele sunt o prezență permanentă în lumea noastră, întrucât ele pun în ordine activitățile omenești. În fața regulilor, Cristi ne apare nu doar „singur“, ci și „pieziș“ (cum ar spune Arghezi). Când vine vorba de trăsăturile limbajului poetic, el respinge rostul acestora și nesocotește analiza stilistică făcută de soția sa (care îi explică de ce textierul a recurs la figura anaforei în versurile melodiei, de ce a întrebuințat imagini și simboluri etc.). În schimb, înaintea șefului autoritar, el nu-și mai permite să reacționeze așa. Comandantul Anghelache îi impută greșeala ortografică din dosar (acel niciun scris dezlegat), îl obligă să se exprime literar și să utilizeze terminologia specializată (de pildă, să zică a denunța, și nu a turna, ca în argou etc.). Nerăbdător să-și ducă demonstrația până la capăt, șeful nu acceptă etimologia dată de DEX cuvântului polițist (< germ. Polizist): „E din greacă, de la polis «oraș»… cei care conduc orașul!“, obiectează el, mergând către rădăcina originară.
- Putem închide interpretarea cu acest detaliu etimologic, de vreme ce însăși socia(bi)litatea omului, ca zoon politikon, este asigurată de limbaj (vezi Aristotel, Politica, I, 2, 1253a). Firește, o atare stare de lucruri poate părea că duce la o suferință în planul individului, că-i afectează libertatea („independența“) ș.a.m.d. Însă mai importantă este totuși ideea că libertatea veritabilă implică anumite reguli sau norme (intrinseci). În caz contrar, am avea de-a face cu un libertinaj „în toată regula“.