Plecarea dintre noi a lui Cornel Ungureanu mi-a adus în minte o sumedenie de întâmplări pe care le-am trăit în deceniile cât am lucrat împreună. Dar mi-a prilejuit și reflecții de natură mai generală. De pildă, despre relația dintre maestru și ucenic. Adică acea complicitate ce se naște tacit între un învățăcel și un matur, între un Tânăr Prieten și un Mai Știutor, cum îi numea în unul din dialogurile sale de inspirație platoniciană Mihai Șora. Realitatea e că atunci când l-am cunoscut, Cornel încă nu împlinise treizeci și cinci de ani. Era, atunci, autorul unui singur volum, La umbra cărților în floare, suficient însă pentru a-l impune drept una din vocile importante ale criticii literare ale momentului. Trăiam vârsta de aur a foiletonului și a fi titularul cronicii literare într-o revistă îți conferea, automat, un tip de autoritate de neimaginat azi.
Dar Cornel Ungureanu nu făcea parte din categoria celor care să țină pentru sine ceea ce acumulase. Cu generozitatea lui proverbială, despre care au vorbit în zilele din urmă toți cei care l-au evocat, și-a împărțit harul cu tinerii care, prin 1976-1977, păreau interesați să practice critica literară. Primii lui ucenici au fost Marian Odangiu și Brândușa Armanca. Cornel Ungureanu și-i asociase la cârma cronicii literare și îi trata ca pe egalii săi. Așa cum avea să ne trateze și pe cei care am venit doi-trei ani mai târziu, pe Ioona Rauschan, Sorina Ianovici-Jecza, Vasile Popovici, George Șerban și cu mine. Iar ulterior pe Tudorel Urian, Cornel Bogdan și mulți alții care s-au perindat prin încăperile redacției. Deși, cum avea s-o dovedească ulterior, Cornel Ungureanu a fost un excelent profe sor de catedră, relațiile cu ucenicii erau marcate de-o perfectă cordia litate. Întâlnirile cu el erau șuete literare în care se vorbea, a bâtons rompus, despre ultimele apariții literare, dar și despre isprăvile cutărei vedete de la centru. Cornel Ungu reanu era perfect informat și, cu permanentul lui aer amuzat, co menta, pe jumătate ironic, pe jumă tate admirativ, minunățiile din mica noastră lume de „regi, saltimbanci și maimuțe“ – cum avea s-o defi nească ulterior.
Aceste caracteristici au făcut ca ucenicia la Cornel Ungureanu să nu aibă nimic oprimant, să nu fie însoțită de obligații și nici brăzdată de angoasele examenelor. Parti cipai, pur și simplu, la o sărbătoare continuă, la o celebrare a frumosului și la o competiție în care nu existau învinși, ci doar parteneri care mai oboseau pe parcurs. Cornel Ungu reanu avea nu doar harul prieteniei (sentiment despre care a scris pagini minunate), ci și bucuria de a împărtăși din bogățiile spirituale la care avea acces. Viteza cu care devora cărțile, capacitatea de a sintetiza și de a le pune în relație, ușurința de a transpune în pagină cele mai subtile gânduri făceau din el un jurnalist cultural redutabil. Și asta pentru că – am spus-o de mai multe ori – vocația sa fundamentală era aceea de prozator. Avea un ochi făcut să vadă dincolo de aparențe, dincolo de mâzga și ceața vieții de zi cu zi. La intervale rare, evada în domeniul ficțiunii cu însuflețirea cuiva care pășise pentru prima oară pe un țărm de mare și comunica, în priză directă, sentimen tele care-l asaltau năvalnic.
Unul din marile mele regrete e că nu și-a scris memoriile. Ar fi avut ce spune. Străbătuse o epocă, avusese, încă din copilărie, nenumărate experiențe-limită, iar memoria lui fabuloasă i-ar fi furnizat materie primă cât să umple un raft de bibliotecă. A ținut, cu intermitențe, un jurnal din care a publicat sporadic fragmente. Dar ele nu respectau regulile genului, pentru că mai ales în confesiuni dădea frâu liber imaginației, reveriilor și înduioșătoarelor sale ambiții.
Mă gândeam la aceste lucruri, și la multe altele ce țin de legătura dintre maestru și ucenic, citind cartea din 2015 a lui Antoine Compagnon, L’âge des lettres. Hazardul face să-l fi descoperit pe acest excepțional comentator al literaturii și civilizației occidentale încă din timpul facultății, odată cu debutul său, La seconde main ou le travail de la citation. Ulterior, i-am citit multe din scrieri, iar Nous, Michel de Montaigne – pe care o scot adeseori din bibliotecă doar pentru a-i privi coperta, din seria de la Editura Seuil – constituie pentru mine modelul perfect de prezentare grafică a unui volum de critică literară.
Ca și celelalte publicații ale lui Antoine Compagnon, și L’âge des lettres e o scriere pasionantă. Cu atât mai mult cu cât nu regăsesc absolut nimic din ucenicia mea. Cele mai recente volume ale criticului francez, care se bucură de un succes de public colosal, dedicate unor autori precum Michel de Montaigne, Charles Baudelaire, Blaise Pascal, Marcel Proust sau Colette, amestecă în chip fericit abordarea critică și notația personală. Granița dintre exegeză și apropriere subiectivă a materiei se subțiază într-atât încât devenim martorii unui discurs amoros în deplinul sens dat sintagmei de magistrul său.
Cartea lui Antoine Compagnon este și nu este un discurs paideic. Studentul politehnist convertit la literatură, fascinat de personalitatea lui Barthes, a cărui stea se apropia de zenit, și-a abandonat linia de studii, trecând cu arme și bagaje în sfera literaturii. Momentul coincide cu preluarea de către Barthes a catedrei de la College de France. Au urmat ani în care au stat aproape, în care și-au împărtășit reciproc proiectele literare și – într-o măsură considerabilă – cele de viață. Existau motive serioase pentru ca între cele două personaje să persiste o anumită distanță: nu era pentru nimeni un secret că Roland Barthes, spre deosebire de ucenicul său, era un adept al homosexualității.
Cartea, gândită ca o reconstituire a relației cu Barthes, stă de la bun început sub semnul ambiguității. Compagnon afirmă: „Ceci est le journal de ma recherche de Roland“ („Acesta este jurnalul căutării mele a lui Roland“). Recherche înseamnă și căutare (ca în titlul faimosului roman al lui Proust, care îi fascinează pe amândoi), dar și cercetare, inclusiv în sensul științific al cuvântului. Cartea lui Compagnon acoperă ambele paliere: este o căutare, o refacere a traseului care l-a legat de marele intelectual francez, dar și o scrutare amănunțită a relațiilor dintre ei și un studiu indirect al creației lui Barthes.
În linia celor deja sugerate, Antoine Compagnon propune o formulă romanescă prin care spune povestea unei relații de mentorat care l-a influențat profund. Motivul scrisorii pierdute / regăsite – adică al corpusului epistolar primit de-a lungul anilor de la Roland Barthes –, îi permite lui Compagnon să desfășoare o strategie de comunicare subtilă. Destinatarul nu va dezvălui decât în foarte mică măsură conținutul scrisorilor. Nu citează mai niciun rând. În schimb, epistolele funcțio nează ca aide-mémoire, ca madlenă în refacerea unui parcurs intelectual și uman emoționant.
Pretextul acestei revizitări îl constituie cererea lui Eric Marty de a-i încre dința scrisorile magis trului lor, pentru un volum de corespon dență pe care-l avea în pregătire. Cu titlul Album, cartea avea să apară în 2015, iar în 2018 era tradusă de Columbia University Press – Album. Unpublished Correpondence and Texts. Tipăritura nu ne ajută prea mult să completăm sugestiile, parafrazele și istorisirile lui Compagnon. Din afirmațiile sale rezultă că e vorba de un număr mare de epistole primite de la Barthes. În cartea editată de Eric Marty (un volum amplu, de 400 de pagini) există doar douăsprezece. Prima e din 23 iunie 1976, expediată de Barthes de la refugiul său de vară de la Urt, ultima din 9 septembrie 1976. E vorba, așadar, de o perioadă timpurie a relației lor: Compagnon asistase la seminarul despre discursul amoros în intervalul 1974-1975 și susținuse un referat despre „Muzică și repetiție“. Compagnon era atunci bursier al fundației Thiers și pregătea o teză de doctorat despre citat, coordonată de Julia Kristeva. Ulterior, Barthes l-a însărcinat să organizeze colocviul de la Cerisy, care-i era dedicat (Prétexte: Roland Barthes). Ajuns el însuși profesor la College de France, Compagnon i-a dedicat mai multe studii și articole. În mod sugestiv, una din cele mai importante cărți ale sale se intitulează Les Antimodernes: De Joseph de Maistre a Roland Barthes.
Desigur, ne putem întreba de ce selecția se referă doar la perioada de început a relației lor. Cum arătau scrisorile după ce prietenia dintre ei s-a consolidat, dacă primele deja trădează o intimitate ce o depășește pe cea profesională? Din tonul general al epistolelor la care avem acces se desprind cel puțin două concluzii. Prima: Barthes aprecia în mod real prestația intelectuală a tânărului său discipol. A doua: bărbatul trecut de șaizeci de ani manifesta față de el o atracție erotică pe care nu încerca să o ascundă în niciun fel. Chiar de la primele rânduri ale scrisorii din 23 iunie îi comunică direct: „Totul ar fi aici perfect, dacă, de exemplu, aș ști că ar fi posibil să-mi petrec seara cu tine.“
O mare parte din textul lui Antoine Compagnon se constituie într-un blindaj față de asalturile din ce în ce mai lipsite de ambiguitate. Dar el ține să afirme în mai multe rânduri că n-a făcut parte niciodată din grupul intimilor lui Barthes, al tinerilor care-l urmau în aventurile sale secrete. N-a participat la existența invizibilă a magistrului, reușind să mențină legătura lor la nivel camaraderesc. Evident, Compagnon era la curent cu escapadele pederaste ale maestrului. Probabil că partea rămasă încă nevăzută a corespondenței lor ar fi adus mai multă limpezime și la acest capitol. L’âge des lettres se încheie însă în stil romanesc, cu un portret al eroului, o concluzie moral-intelectuală și cu un act de acceptare și revoltă, în același timp, a unei situații complexe în care el a fost elementul absent:
„Dar eu îi iubesc mai ales cărțile, iar pe unele le iubesc mai puțin, pe când altele îmi sunt dragi, cum e acel autoportret în miniatură publicat pe când asistam la seminarul lui, acele figuri ale discursului amoros a căror redactare am urmărit-o, eseul despre fotografie care este în ochii mei adevăratul lui roman, și câteva publicații postume, precum jurnalul lui de doliu. Mâine voi depune scrisorile primite de la Roland la Biblioteca națională.“
Mă întreb dacă acesta e sfârșitul sau abia începutul unei aventuri ce merită povestită – oricum va fi fost ea.