În 1964, când apare micul jurnal O moarte foarte ușoară, la scurtă vreme după moartea ma mei sale, Simone de Beauvoir obținuse deja Premiul Goncourt, pentru romanul Les Mandarins (1954) și publicase deja eseul care a făcut-o celebră, ca pionieră a feminismului, Le Deuxième Sexe/ Al doilea sex (1949). Era deja o reprezentantă de seamă – alături de Jean-Paul Sartre – a existențialismului, dar mai ales o femeie și o intelectuală angajată – va transpune această condiție feminină în seria de volume memorialistice, care o vor impune nu numai ca filosoafă și teoreticiană, ci și ca o extraordinară memorialistă. Publicase și Memoriile unei fete cuminți (1958), în care Simone de Beauvoir se revoltă împotriva mentalității burgheze a familiei sale și în mod special împotriva viziunii despre lume și a religiozității mamei sale. Ei bine, O moarte foarte ușoară e un mic jurnal-eseu confesiv scris la moartea bruscă a mamei sale, în care revolta existențială și antiburgheză a autoarei se confruntă brusc cu limita condiției umane, care e moartea.
Cartea reprezintă, în același timp, o revoltă și o împăcare, un portret al mamei ca omagiu și păstrare în memorie, un text personal și în același timp de interes public. Un text dur și curajos, intim și social, cu semnificații personale și general-umane. Simone de Beauvoir surprinde, ca într-un jurnal intim sau terapeutic, declinul fizic al mamei, în notații precise, aproape clinice, dar mai ales fenomenologice, în spiritul filosofiei existențialiste a cărei adeptă este. Pe lângă revoltă (în fața condiției umane, a limitării ei), autoarea formulează și expresia unei anumite stupori: chiar dacă știe că mama de 78 de ani se apropie, prin forța lucrurilor, de capătul vieții, vestea morții ei iminente nu o găsește deloc pregătită, ba dimpotrivă.
Internată cu o fractură de col femural, mama lui Simone de Beauvoir primește, după acest prim diagnostic, un altul, implacabil, care o condamnă la agonie. Cu o precizie chirurgicală, clinică, ce pune în surdină sensibilitatea, autoarea descrie declinul și neputința mamei, reacțiile acesteia în fața bolii, pendularea între curaj și teroare, demnitatea păstrată în ciuda suferinței. Privind în urmă la destinul acesteia, Simone de Beauvoir schițează un portret al mamei, ființa voluntară, credincioasă, rămasă văduvă la 54 de ani, nevoită să-și găsească diverse slujbe după moartea soțului. Vitalitatea ei – moștenită de fiică – o face, tocmai de aceea, să se revolte împotriva sfârșitului: „Mama iubea viața ca și mine și era animată de aceeași revoltă în fața morții“. Interesant este, în acest sens, pasajul în care Simone de Beauvoir – care și-a asumat ateismul, intrând în conflict cu religiozitatea și mentalitatea burgheză a mamei – sesizează că, în pragul morții, mama refuză să se roage, neacceptând sfârșitul: „Unii o să-și zică: «Avea doar o credință de mântuială, declarativă, câtă vreme n-a făcut față suferinței și morții». Nu știu ce este credința. Dar religia era pivotul și însăși substanța vieții sale: hârtiile găsite prin sertarele ei ne-au confirmat asta. Dacă n-ar fi văzut în rugăciune decât un ison mecanic, atunci când număra mărgelele din mătanie nu s-ar fi simțit mai ostenită decât dezlegând cuvinte încrucișate. Dimpotrivă, faptul că renunțase la rugăciune mă convinge că aceasta reprezenta pentru ea un exercițiu care solicita atenție, meditație, o anume stare de spirit. Știa ce ar fi trebuit să-i spună lui Dumnezeu: «Tămăduiește-mă. Dar facă-se voia Ta, accept să mor.» Dar nu accepta. În acel moment al adevărului, nu voia să rostească vorbe fățarnice. Și totuși, nici nu-și îngăduia să se răzvrătească. Tăcea: «Dumnezeu este bun».“
Credința este, de altfel, punctul de discordie cel mai important dintre fiică și mamă, un conflict nu numai familial (mama își face griji, în scrisorile pe care le găsește fiica, pentru „mântuirea“ fetei sale), dar și social, o revoltă – existențialistă – împotriva mentalității burgheze (o rudă spune, la un moment dat, că Simone este „rușinea familiei“ – în ciuda celebrității sale!). Simone de Beauvoir primește chiar – în timpul agoniei mamei sale – scrisori de la cititorii săi în care este admonestată pentru lipsa ei de credință. Cu distanța pe care ne-o oferă trecerea timpului și evoluția mentalităților, putem observa că, în anii ’60 ai secolului trecut, ceea ce face Simone de Beauvoir este operă de pionierat, asumându-și un curaj public – inclusiv ca pionieră a feminismului – nu ușor de dus. E drept că, în acest destin asumat de intelectuală angajată, ea va face – până la capăt – un cuplu indestructibil cu Jean-Paul Sartre. Pe care îl pomenește și aici, recunoscându-i „rolul esențial“ în viața ei, alături, tocmai, de mama ei, voluntară și dominatoare:
„De obicei, mă gândeam la ea cu nepăsare. Cu toate astea, în timpul somnului – când tata mi se arăta foarte rar și într-un mod anodin –, ea juca adesea rolul esențial: se confunda adesea cu Sartre și eram fericite împreună. Apoi visul se transforma în coșmar: de ce locuiam din nou cu ea? Cum intrasem din nou sub influența ei? Așadar, vechea noastră relație supraviețuia în mine sub dublul ei semn: o dependență iubită și detestată. A revenit la viață exploziv când accidentul mamei, boala și moartea ei au întrerupt rutina care guverna atunci raporturile dintre noi. În urma celor care părăsesc această lume, timpul dispare; și cu cât înaintez în vârstă, cu atât trecutul meu se contractă. «Mămicuța mea dragă» de pe vremea când aveam zece ani nu se mai deosebește de femeia ostilă care mi-a chinuit adolescența; când am plâns-o pe bătrâna mea mamă, le-am plâns pe amândouă.“
Declinul fizic al mamei, în numai trei luni, e cu atât mai greu de suportat cu cât vitalitatea și firea voluntară o definiseră toată viața. Încetul cu încetul, veghind la căpătâiul mamei alături de sora ei, vechea revoltă se transformă în tandrețe și compasiune față de mama pe care acum o descoperă în întreaga ei vulnerabilitate. Pe de altă parte, moartea mamei, privită fenomenologic ca accident, capătă semnificații general-umane, vorbind despre fragilitatea condiției umane, efemeră prin natura ei. Moartea mamei o face să se gândească la propria moarte – iar aici, notează autoarea, lucrul cel mai dificil de conceput este „saltul“ de la „prezență“ la „neant“ (termenii folosiți trimit la „l’être et le néant“ din filosofia lui Sartre). Însă tot ea spune că moartea nu e un lucru rațional, deci nu poate fi prinsă într-un discurs rațional – cum este, în fond, acest mic jurnal-eseu, altfel onest și curajos în notația lui nudă.
Cartea lui Simone de Beauvoir e un jurnal complex, de reflecție și sentiment, care exprimă, în egală măsură, stupoarea, revolta și acceptarea în fața morții, pe care încearcă, rațional, să o „îmblânzească“ (termenul apare chiar în text). Carte intimă, foarte personală, O moarte foarte ușoară are, în același timp, implicații sociale, publice, fiindcă vorbește – printre primele luări de poziție pe aceste teme – despre suferința fizică, tratamentul agresiv (și chiar eutanasie), raportul cu corpul, dilema spunerii adevărului. La fel ca Susan Sontag sau Michel Foucault, Simone de Beauvoir abordează teme esențiale astăzi precum boala/bolnavul în raport cu medicina și societatea, problemele de etică pe care le implică tratamentul medical, eutanasia etc. – teme care au devenit, în zilele noastre, din operă de pionierat un discurs mainstream.