Patologiile puterii. Gândurile unui convalescent (Editura Trei, 2025) este cea mai recentă carte a lui Theodor Paleologu și cea de la care pornește conversație de față, în exclusivitate pentru România literară.
Cristian Pătrășconiu: Puterea – o „instalație complicată“ – cum s-ar zice azi în limbajul cool?
Theodor Paleologu: Da, putem spune asta. În sensul că intră mai multe ingrediente în compoziția puterii: există o putere de decizie, o putere a banului, o putere simbolică, adică o putere de reprezentare. Și, în funcție de care ingredient e mai puternic, natura puterii e diferită. De pildă, un judecător are putere de decizie, dar nu are putere economică; un jurnalist influent are o putere simbolică, în schimb, nu are putere decizională. Și așa mai departe. Deci există diferite tipuri de putere. Și toate, de fapt, includ pericolul patologiilor puterii: și puterea decizională, și cea economică, și cea simbolică. Eventual chiar puterea intelectuală. Da? Sunt intelectuali care dezvoltă patologii ale puterii – fie că sunt profesori, editori sau figuri intelectuale respectate. Așa cum, de pildă, există patologie spirituală. Mă rog, patologia puterii spirituale – la liderii religioși.
E mai ales o boală grea?
Nu neapărat. Nu neapărat. Patologie este și guturaiul, și cancerul. Există patologii relativ benigne ale puterii. Și există, de asemenea, patologii crunte ale puterii: patologii letale – să le spunem: letale pentru alții, dar și pentru persoana în cauză. Sunt, de asemenea, patologii ale puterii care nu fac rău decât celui care are putere. Nu îi afectează neapărat pe alții. Am discutat, de exemplu, cazul Regelui Ferdinand. Acolo e vorba mai degrabă de o melancolie proprie acestui mare rege. De altfel, și închei cartea evocând o întâmplare din copilăria tatălui meu. Deci, nu e neapărat boală foarte grea. Adesea e boală grea și nu e o fatalitate. Pentru că puterea poate fi, în unele cazuri, puține, e adevărat, și o trambulină a excelenței umane.
Aveți în carte, între altele, o contră cu Descartes. Sau un mic dezacord. Descartes spune că / pretinde că bunul-simț e lucrul cel mai răspândit în lume. Și dumneavoastră spueți că, de fapt, patologiile puterii sunt! Cum așa?
Da, într-adevăr, folosesc formula lui Descartes: « Le bon sens est la chose du monde la mieux partagée » . Sigur, poate fi luată ca o butadă. Doar nu intru în dispută cu Descartes. Dar prin această butadă vreau să spun că, de fapt, este un fenomen extrem de banal: patologia puterii nu îi afectează doar pe cei care au multă putere, există și patologii ale micii puteri. Dă-i unui om o ștampilă, un ecuson sau o uniformă și adesea vei avea un mic tiran.
De fapt, de ce ne dorim puterea?
Oamenii nu caută același lucru în obținerea puterii. Și cred că asta depinde mult de structura psihologică a fiecăruia. Unii caută în putere afecțiunea celorlalți, aplauzele publicului. Da? Sunt personalitățile de tip isteric sau histrionic. Alții caută în exercitarea puterii îndeplinirea unei datorii. Sau să dovedească ceva, că au dreptate, de pildă. Astea sunt mai degrabă personalități, să le zicem, de tip obsesional. Sunt, de asemenea, personalități melancolice. Care, într-un fel, se auto-torturează în exercițiul puterii: puterea îi face să sufere și cu toate astea continuă să facă acest lucru. Sunt exemple fascinante în acest sens. Da? La un moment dat l-am evocat pe Regele Ferdinand. Dar sunt altele și mai interesante, cum e, de pildă, Carol Quintul, marele Împărat al Germaniei și Rege al Spaniei. De asemenea, sunt personalități paranoice: care își doresc puterea pentru că au un ego hipertrofiat, cred că au dreptate, că se află într-o luptă cu ceilalți, că ceilalți le vor răul. Da? Sunt motivații foarte diferite. Și patologiile puterii, de fapt, amplifică trăsături preexistente. Pentru că, așa cum spunea unul dintre cei șapte înțelepți ai Grecei antice, Bias din Pirene: „Puterea revelează omul.“
Trebuie să fii un om foarte puternic ca să nu-ți dorești puterea?
Sunt cazuri de oameni care au exercitat puterea fără să și-o dorească. Cum e, de pildă, Marcus Aurelius. Și, evident, mai sunt alte exemple, dar sunt puțini cei din acest caz. Și evident ne gândim la formula lui Platon din Republica. Care, de fapt, nu este naivă, așa cum crede multă lume. Platon era, în fond, un om care înțelegea foarte bine resorturile puterii. Avea relații apropiate cu oameni de putere. Și, de fapt, el are dreptate că detașarea de putere îți conferă, în mod paradoxal, o eficiență mai mare. Și aici intervine Plutarh, marele istoriograf și filozof de mai târziu, din secolul II d.C. – atunci își scrie el opera majoră: Viețile paralele. Pentru că avem de-a face cu studii de caz. Și unele din aceste studii de caz confirmă, în mod concret, teza lui Platon. Da? Sunt figuri precum Solon, Aristide, sau Timoleon, sau Focion, de pildă. Care, într-adevăr, au exercitat puterea cu maximă eficiență, dar fără să fie ahtiați de putere. Cum e posibil acest lucru? Și aici intervine interpretarea mea – și anume: vaccinarea. Toți acești oameni erau vaccinați: au avut, la un moment dat, un puseu de ambiție, au gustat din putere, dar apoi s-au îndepărtat și au revenit, și în felul ăsta au reușit să păstreze față de exercițiul puterii ceea ce aș numi: o bună distanță.
E un test cu turnesol să ai puterea? Puterea, sexul și banii se spune că sunt sursele majore de revelare a sinelui, a cum ești cu adevărat…
Și în sex, și în bani intervine elementul puterii. Nu am vorbit în mod special despre asta, dar există și patologii ale puterii erotice. Iar banul, evident, este una dintre formele puterii. Puterea banului este colosală. Și, de altminteri, dau exemplul unui miliardar pe care l-am cunoscut și a cărui transformare am putut-o vedea: când era milionar, era deja un om destul de dur și fără prea multe scrupule, când a ajuns miliardar și-a pierdut mințile.
A reflecta asupra puterii și mai ales asupra derivelor și a patologiilor puterii e mereu actual?
Da, e o temă eternă, așa cum arăt în a doua parte a cărții. E una dintre marile teme ale culturii universale. Am arătat asta prin referințe la teatru, la cinematografie, la literatură, filozofie. E o temă imensă și sunt unii autorii la care chiar este o temă centrală. Pentru mine, campionul absolut în materie este Shakespeare. Deci vorbim, efectiv, de unul dintre cei mai mari scriitori ai literaturii universale. Pe de altă parte, epoca actuală este o epocă a unei veritabile epidemii. De aceea este și foarte actuală această carte, pentru că avem exemple multiple: Putin, Xi Jinping, Trump, la noi, mă rog, e mai degrabă caricatural, aș zice, dar tot patologii ale puterii sunt.
Când devine problematică exercitarea puterii – la nivel individual și la nivel colectiv? Există formule, spuneați, de genul guturaiului, dar există și cancere. Când apar cancerele puterii, de fapt?
Mai cu seamă atunci când sistemul din jurul, sau ecosistemul din jurul deținătorului puterii ultime favorizează așa ceva. Pentru că rareori, niciodată patologia puterii nu afectează o singură persoană, afectează un întreg ecosistem. Și atunci când ai de a face cu o ideologie radicală, cu un sistem autoritar, sigur că sunt reunite condițiile unei patologii cu caracter letal.
Am putea să spunem că există, socialmente vorbind, culturalmente, sau chiar din perspectiva religioasă, factori care accelerează patologii ale puterii și, în oglindă, elemente de frână?
Elemente de frână, de pildă, în democrațiile moderne: e întregul dispozitiv liberal de separare a puterilor – libertate de expresie, libertatea presei, toate acestea sunt gândite tocmai pentru a împiedica patologia puterii, acumularea excesivă de putere și apoi exprimarea ei patologică. În textele antice găsim mai degrabă o terapie pentru deținătorul puterii. Ăsta e răspunsul pe scurt.
Democrațiile nu sunt nici ele scutite de așa ceva. Sigur, dispozitivele de care am vorbit funcționează, dar, în zilele noastre, populismul poate fi văzut ca o patologie a puterii în democrație. Pentru că, dacă poporul are puterea, atunci sigur că și poporul poate cădea pradă unei patologii a puterii. Însă, la baza acestei patologii e, de fapt, o patologie a sentimentului de neputință, care generează o dorință de revanșă. Și asta se întâmplă în cazul populismului contemporan. Sentimentul neputinței generează o revoltă, o dorință de răzbunare, care se exprimă așa cum vedem în lumea de azi.
Ați spus la un moment dat „atunci când poporul are puterea“; are cu adevărat, de fapt, vreodată poporul puterea?
În democrațiile antice, da. Poporul avea puterea, poporul lua deciziile.
În afara sclavilor și a femeilor.
Da, da, poporul, demos-ul, exercita cu adevărat puterea. Apropo de femei, democrațiile antice nu funcționau pe ideea de drepturi individuale, ci de obligații. Iar votul și participarea la piața politică nu e un drept, ci o obligație. Care, de altminteri, este asociată cu obligația de a participa la război. Există o legătură foarte strânsă între dreptul de vot și serviciu militar. Însă, revenind, în democrațiile moderne nu putem vorbi de democrație în sensul antic al termenului. Regimurile democratice moderne sunt regimuri mixte care combină democrația, oligarhia și monarhia. Plus acel element liberal esențial, și anume: diviziunea puterilor, separarea puterilor, libertatea de exprimare, drepturi individuale, toate lucrurile astea sunt esențiale. De aceea, teza mea este că o democrație iliberală este, de fapt, un submarin cu pânze. Este o contradicție în termeni.
E un banc pe care îl știu de la Vladimir Tismăneanu. Știi care e diferența dintre democrație și democrație populară? E diferența dintre cămașă și cămașă de forță…
Da, da. Însă, revenind: sigur că în democrațiile contemporane, între alegeri, puterea este exercitată preponderent de oligarhii politice, financiare, administrative. Însă, există, cum spuneam și eu, o componentă monarhică, mai puternică sau mai puțin puternică, dar elementul democratic este prezent și el, pentru că, în ultimă instanță, votul poporului este sursa legitimității. Și atunci există posibilitatea unei asemenea revolte, cum spuneam mai devreme, da?, născută din resentiment. Și demagogi mai mult sau mai puțin iscusiți reușesc să se servească de acest resentiment, pretinzând că ei sunt vocea poporului, încarnarea poporului și denunțând elitele, intelectualii, mă rog, și diferite forțe mai mult sau mai puțin oculte.
Democrația liberală e o garanție în fața patologiilor puterii sau e, ca în definiția celebră, și aici – „e cel mai rău sistem politic, cu excepția tuturor celorlalte“?
Evident că da. Există și o patologie a oligarhiilor, de care vorbeam mai devreme. Nu, nu este vorba doar de acea patologie a resentimentului de care vorbeam. Există și o patologie a suficienței diferitelor oligarhii, care ajung să se considere deținătoarele tuturor soluțiilor și asta iarăși întărește cumva revolta și alimentează revolta de care vorbeam.
Să mai rămânem puțin aici în zona aceasta a condițiilor de posibilitate. În alte cuvinte, care ar fi cei mai importanți, cei mai puternici factori de accelerare a patologiilor puterii?
Sunt contexte instituționale, contexte culturale și factorii ideologici. Ideologiile radicale sunt un potențator formidabil pentru ca patologiile puterii să ia un caracter foarte puternic, să devină, cum spuneam, eventual patologii letale. Și factorii culturali sunt foarte importanți, pentru că patologiile puterii în România sunt diferite de patologiile puterii în Danemarca, de pildă. În România, omul care deține putere se consideră deasupra regulilor. Și asta se vede de la posesorul de mașină bengoasă până la diferiți potentați politici. Într-o țară precum Danemarca, patologia puterii va fi mai degrabă una a regulilor și a regulamentelor. Sunt diferite. Sigur că, la un moment dat, e mai puțin periculoasă aceasta a doua variantă, dar poate fi și ea foarte sufocantă.
Știm cum se exercită în mod just puterea, să zic așa, nepatologic. Avem în această privință un LA, avem un NORD? Avem o busolă / busole?
Da, avem busole și aici ne ajută foarte mult, cum spuneam, filosofia antică, care propune terapii pentru deținătorii de putere. Găsim reflexii foarte importante pe această temă: la Platon, la Aristotel, la stoici, de pildă. Stoicii, în mod special, au abordat tema și nu e de mirare că Marcus Aurelius e un model în această privință. Deci da, există terapii în acest sens, fără îndoială. Și cum spuneam, nu e o fatalitate. Ideea că puterea corupe în mod inevitabil este o prejudecată. Da? Sunt și situații – rare, cum spuneam – în care, de fapt, puterea poate fi o trambulină a excelenței umane. Repet: nu sunt multe cazuri, dar sunt, slavă Domnului!
Și atunci, e o întrebare care vine cumva automat: Este natural să vrem să avem mai multă putere? E în firea omului?
Este o tendință prezentă în firea omului, dar tot în firea omului este și rațiunea. Și rațiunea ne poate ghida în acest sens, să înțelegem care sunt riscurile și care sunt soluțiile. Deci da, tendința există în natura umană, dar, slavă Domnului, aceeași natură umană ne-a dotat și cu antidotul. Sau ne-a furnizat și antidotul.
O imunizare în masă împotriva patologiilor puterii – să avansez această idee – e un semn de realism sau doar un vis frumos?
Este o idee foarte interesantă pentru că exista așa ceva în democrațiile antice. De aceea vorbesc despre tragedii. Tragedia în Grecia antică era o instituție politică și religioasă. Erau lecții civice pentru întreaga comunitate politică. Toți cetățenii participau, asistau la spectacolele de teatru, iar tragediile care ne-au rămas vorbesc despre patologia puterii: și Eschil, și Sofocle, și Euripide. Deci exista această imunizare în masă. Și nu vorbesc doar de tragedii, am dat exemplu: tragedii, dar la fel de bine am putea vorbi despre comediile politice ale lui Aristofan, despre alte sărbători civice și religioase. Acolo exista această imunizare în masă, dar era posibil pentru că erau democrații de talie redusă. E mult mai problematic așa ceva în lumea contemporană, în lumea modernă. Nu ai același tip de public, publicul este fragmentat. E interesant, de pildă, că în filme este adesea vorba de patologiile puterii. Am făcut un test: am întrebat în jurul meu diferiți prieteni care ar fi primele 10 filme care le vin în minte când aud de așa ceva. Fiecare a venit cu lista lui. Și răspunsurile, evident, au fost foarte diferite. Da? Au menționat: The Godfather, sau Boardwalk Empire, sau Narcos, sau Ivan cel Groaznic, sau Gladiator, tot felul de filme. Sau mai e celebrul serial american House of Cards. Numai că tocmai un serial precum House of Cards exploatează niște prejudecăți. Și anume că puterea este întotdeauna rea. De aceea e un serial care începând de la al treilea sezon devine foarte tras de păr. Sigur că sunt elemente de adevăr și în House of Cards. Dar cumva exploatează acest filon al denunțării puterii în sine. Or, nu ăsta este scopul meu. Repet, e vorba de un public foarte fragmentat. Și nu există, de fapt, o imunizare comună împotriva patologiilor puterii în societățile moderne. Există imunizări parțiale, dar vedem că lucrul ăsta nu funcționează întru totul. A mai fost o tentativă interesantă, dar care nu avea cum să aibă succes. Și anume: proiectul lui Wagner de spectacol care să revină la modelul antic al lui Eschil. Modelul lui Wagner era Eschil. El se considera un Eschil al modernității. Și Inelul Nibelungului este în întregime despre patologia puterii. Inelul este simbolul patologiei puterii. Numai că publicul nu are cum să fie decât un public parțial. Chiar dacă la premiera Inelului… erau de față nu știu câți împărați, regi, prinți. Cred că puțini au tras o concluzie practică din acest spectacol.
Pe de altă parte, nu se renunță așa de ușor, apropo de terapie, de imunizare, nu se renunță așa de ușor la acest drog – care e puterea; drog, pe de o parte, afrodisiac, pe de altă parte. Folosiți formulele astea…
Da, citând pe François Mitterrand și pe Kissinger. François Mitterrand spunea că puterea e ca un drog. Și Kissinger spunea că e cel mai puternic afrodisiac. Și amândoi au dreptate. Știau despre ce vorbesc, evident, tind să-i cred. Însă, meditând la formula lui François Mitterrand, mi-am pus întrebarea: „Bine, bine, drog. Dar ce drog?“ Că eu nu mă pricep la droguri, n-am gustat nimic. Și totuși nu mi se părea că seamănă cu marijuana. Marijuana mai degrabă te face mai indulgent, mai bleg, poate. Și văzând filmul Lupul de pe Wall Street = The Wolf of Wall Street, am avut o revelație. Seamănă cu cocaina. Și după aia am și citit o carte despre efectele cocainei. Și cred că ar fi cel mai bun echivalent pentru impactul euforizant al cocainei. Creează o dependență preponderent psihologică. Și un sentiment de atotputernicie. Și există o dependență de putere, o adevărată adicție. De aceea, mulți oameni nu se mai pot da duși, rămân în funcție, se agață de putere, chiar atunci când e evident că nu-i mai țin balamalele, cum a fost cazul președintelui Joe Biden.
Există o lecție, o pedagogie a eșecului în această materie, a exercitării puterii?
Sunt exemple mult mai respectabile în trecut, de pildă: De Gaule, care din 1946 până în 1958 stă departe de putere. Și atunci când revine își dă măsura ca președinte. Asta mai aproape de noi în timp. Avem însă și un caz în care nu a funcționat terapia asta și anume: Nixon. Nixon pierde în 1960, revine la putere în 1968, dar el avea o tendință foarte bănuitoare. Și asta explică Watergate. E un caz de patologie a puterii, fără îndoială. Și mai cu seamă anturajul lui a creat această catastrofă. N-avea niciun sens să pună microfoane la sediul Partidului Democrat. De altminteri, Nixon nu a dat un ordin în acest sens. Însă s-au gândit unii să-i facă o surpriză. Dar nici el n-a avut tăria să se separe de ei. Mai avem exemple în antichitate: de oameni care au suferit o înfrângere, au stat departe de putere și apoi, când au revenit, au găsit buna distanță: Solon, vorbeam de el mai devreme; nu știu, ar fi, de pildă, Timoleon, un caz foarte interesant, care zeci de ani a stat departe de orice formă de putere și apoi a fost învestit cu o responsabilitate foarte mare și s-a achitat exemplar; Emilius Paulus, o mare figură a politicii romane, la fel, a suferit o înfrângere și apoi, când a revenit, s-a comportat exemplar și el. Da? Deci, uneori, într-adevăr, un eșec contribuie la acea imunizare de care vorbeam. Vaccinul funcționează pentru patologia puterii, dar nu întotdeauna.
Aveți un portret la Casa Paleologu al lui Michel de Montaigne, nu? E un mare doctor în lupta cu patologiile puterii?
Categoric, da. El nu era, propriu-zis, un om de putere. El ne spune foarte clar în Eseurile lui că s-a ținut foarte departe pentru că nu se consideră că are, să zic așa, suficient sânge în instalație pentru a face ce trebuie. Da? E faimoasa formulă: „Le bien public requiert que l’on trahisse et que l’on mente et que l’on massacre.“ = „Serviciul binelui public cere să mințim, să trădăm, să masacrăm.“ Și spune el: eu nu mă simt în stare de așa ceva. Dar e interesant faptul că tocmai Michel de Montaigne a fost omul la care au recurs diferitele tabere din epoca războaielor civile-religioase pentru a fi un mediator. Și în plus de asta, Montaigne era un mare cititor de Plutarh. Plutarh era, împreună cu Seneca, autorul său favorit. Și e interesantă această asociere: Plutarh și Seneca. Pentru că la Montaigne e foarte importantă admirația pentru mari oameni care au știut să exercite cu demnitate și măsură puterea. Probabil eroul lui favorit este Epaminondas, filozoful teban care este totodată un mare general și un om politic. Da? Deci el era animat de aceste exemple. Și apoi, pe de altă parte, Seneca este el însuși un om de putere. Da? A fost numărul doi din imperiu în primii ani ai lui Nero. Deci pe Montaigne l-aș plasa, l-aș situa ca un foarte bun interpret al acestor autori care ne furnizează soluții. Și Plutarh, și Seneca furnizează soluții pentru exercitarea moderată și eficientă totodată a puterii. La Plutarh avem exemple, studii de caz din care ne putem inspira. Iar la Seneca, la fel ca și la alți gânditori stoici, avem o reflecție filozofică. La fel și la Marcus Aurelius, și la Epictet, și, mai devreme, la Cicero. Avem, slavă Domnului, o întreagă farmacie cu care să tratăm și, eventual, să prevenim patologiile puterii.
Marea lecție a creștinismului unde stă în această farmacie? Are loc, nu?
Da, categoric are loc. Și n-aș vorbi doar de creștinism, ci și de iudaism.Pentru că în textele istorice, în textele profetice, e mult vorba despre adevărul spus deținătorului de putere. Iar în cazul creștinismului e vorba de smerenie, dar, pentru smerenie, e nevoie de ajutor de Sus, de har. Creștinismul introduce și această dimensiune harică în ecuația tratamentelor pentru patologia puterii. Un răspuns creștin ar putea fi că patologia puterii nu poate fi tratată decât de harul divin. Asta ar fi o viziune, dacă vrei, augustiniană. Da? Din momentul ce ființa umană este radical afectată de păcatul originar, doar harul divin ne poate face imuni la patologia puterii. Pe de altă parte, sigur mai avem un text faimos pe care îl avem cu toții în minte și anume: Legenda Marelui Închizitor, care este despre patologia puterii spirituale, și figura Marelui Închizitor reprezintă patologia puterii spirituale.
Ultima întrebare: în raport cu patologiile puterii, putem lucra și cu această formulă, pe care sunt sigur că o știți, e faimoasă și atât de puternică: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui“.
Sigur că da. Deja aici intrăm într-o altă dimensiune, și anume cea a ascetismului creștin. Pentru asta, textul fundamental este faimosul roman teologic – Varlaam și Ioasaf, care este varianta creștină a poveștii lui Buddha. Dar Buddha care renunță la putere. În contextul budist este despre renunțare. Există evident și posibilitatea renunțării. Romanul Varlam și Ioasaf are mai multe variante. Are o variantă georgiană, o variantă grecească, mai sunt și două variante occidentale. În care vedem totuși – foarte interesant – că după convertirea sa, Ioasaf continuă o vreme să exercite puterea. Și cu foarte multă eficiență. Și abia apoi se retrage. Acest text, atât de important în creștinismul medieval, a avut un rol foarte important asupra multor monarhi creștini, care la un moment dat s-au retras, au devenit călugări. Cum este Ioan al VI-lea Cantacuzino sau Manuel al II-lea Paleologu. Oameni care se retrag odată ce consideră că și-au îndeplinit menirea ca împărați, regi, ce-o fi.
Da. E complicat cu patologiile puterii, dar avem și o medicamentație semnificativă, nu?
Da, dar dacă tot am vorbit despre contextul creștin și monastic, există evident și patologii ale puterii monastice, ale puterii spirituale, ale puterii bisericești. Un episcop are toate elementele pentru a o lua razna. Pentru că dispune de o putere considerabilă. Sunt episcopi care atât aud din imnul arhieresc „Pe stăpânul și arhiereul nostru“, încât începe să li se urce la cap. Da? Există fenomenul ăsta, din păcate, și-l vedem în biserica noastră, poate nu foarte des, dar îl vedem. Sunt cazuri pe care le avem cu toții în minte.
(Credit foto: Casa Paleologu)
