Am pus ghilimele nu pentru că romanul Cinci nori colorați pe cerul de răsărit, al Florinei Ilis, ajuns acum la a doua ediție (revăzută), n-ar fi japonez. Ci pentru că e japonez în mai multe feluri, dintre care la prima ediție critica a vorbit despre unul singur.
Cei cinci nori, care trimit ca o falsă aluzie la stampele japoneze – și, în general, la atmosfera din poezia haiku, să zicem –, sunt cele cinci fragmente din care este alcătuit textul. Primele patru sunt narate, în ordine, de Darie, Kiyomi, Lili și Ken, cele două cupluri care se intersectează erotic și nu numai în roman. Ultimul îi aparține robotului Qrin, secundantul artificial al lui Darie, care joacă și rolul improbabil de raisonneur: o premieră în proza noastră cultă. Cele cinci narațiuni se referă la aceleași întâmplări – trama romanului e destul de ingenioasă, deși, pe alocuri, neverosimilă –, privite prin lentile diferite, iar epilogul nu aduce, așa cum poate ne-am aștepta, o însumare, ci trimite romanul pe un alt palier de semnificații.
Dar, cum spuneam, și dincolo de aluziile culturale (numeroase), Cinci nori colorați pe cerul de răsărit chiar e un roman japonez. Întâmplările se petrec în Japonia, protagoniștii, cu excepția celor doi români și a unor apariții episodice, sunt japonezi, iar întâmplările sunt „mișcate“ din loc, aparent, de versuri dintr-o colecție de poeme waka (Hyakunin Isshu/ O sută de poeți de la Muntele Ogura, compilată în jur de 1235 de către Fujiwara no Teika). Romanul pare că se mișcă analog unui joc tradițional japonez numit uta karuta, bazat pe această culegere de poezii, joc în care competitorii trebuie să identifice, dintr-un set de 50 de cărți, ultimele două versuri ale unui poem din care conducătorul jocului recită primele trei.
Cum se vede, simbolistica bazată pe cifra 5 e destul de pregnantă în roman, căci și poezia waka are structura metrică de 5-7-5-7-7 silabe, iar începuturile și finalurile celor cinci capitole sunt marcate de ultimele două, respectiv, primele trei versuri ale unui asemenea poem, din culegerea citată (apărută și la noi în anul 2000, în traducerea Iuliei Waniek). Totul, într-un roman plasat în Japonia zilelor noastre: o Japonie în care se poartă un război cultural nevăzut între reprezentanții tradiției (cum sunt bunicii lui Kiyomi) și cei ai ultra-modernității, care se ocupă cu „inteligența artificială“ și robotica, trăiesc într-un mediu tehnologizat și au abandonat în mare măsură stilul de viață japonez, în favoarea celui american (Ken, soțul lui Kiyomi). Nimic nu se dă, însă, pe față, iar Florina Ilis are măiestria de a sugera acest aspect profund al Japoniei, de azi și dintotdeauna: faptul că există un spațiu public în care totul este civilizat și codificat de secole, și unul interior, ascuns, greu accesibil străinilor. Romanul, scris cu mână sigură în pofida unor excese barochiste, imprimă la lectură această atmosferă de lume secretă, care se devoalează treptat și numai parțial.
Romanului – întrucât pornește de la o intrigă de tip polițist: Darie, angajat al unei firme japoneze, este anchetat de poliția din Tokyo pentru dispariția româncei Lili –, îi fac bine și atmosfera de „secret japonez“, și devoalarea măsurată a ascunzișurilor. Mai puțin bine îi fac, hélas!, anumite aspecte neverosimile, cum ar fi împrejurarea că, într-o societate atât de codificată, un angajat străin, Darie – care nici nu stăpânește foarte bine limba, nici nu are o preocupare specială pentru tradiția niponă – ajunge repede în intimitatea acționarului principal al companiei. Iar acesta mai întâi îi face confesiuni, apoi îi solicită să-i fie secundant la seppuku, lăsându-i, ca-n basme, și jumătate din avere (nu lipsește nici sugestia… mâinii nepoatei).
La fel de neverosimile sunt și „îndrăgostirile“ din roman. Lili, un fel de „gheișă“ modernă (adică însoțitoare, în cadrul unui club de gentlemen absolut exclusivist), se îndrăgostește de superficialul Ken, dar și de Darie, deși cei doi sunt temperamente diametral opuse. Kiyomi, pe de altă parte, este pe jumătate englezoaică și a fost crescută în Anglia. Japonia este pentru ea un soi de regăsire a identității lăuntrice, temporar pierdute. Totuși, se căsătorește cu Ken, cu toate că acesta nu e legat de tradiție, și îl „alege“ pe Darie spre a se răzbuna pe soț, după ce află de pasiunea acestuia pentru Lili. Îndrăgostindu-se, firește, și de Darie, pentru motive la fel de neclare. În general, trama erotică a romanului e forțată, iar sce nele de amor nu sunt deloc reușite și par expediate, deși romanciera sugerează, altminteri, că în spatele pudorii japoneze se ascunde un erotism destul de puțin obișnuit pentru europeni. Nici descrierea Japoniei contemporane nu este pe măsura uneia dintre temele secundare ale romanului (implicată, totuși, în conflictul erotic), și anume, lupta dintre tradiția milenară și civilizația tehnologizată și dezumanizată a prezentului. Dacă sugestia de atmosferă tainică și de simboluri ascunse din societatea japoneză este excelent realizată, descrierea propriu-zisă a orașelor nipone și a geografiei – personajele călătoresc destul de mult – este schematică și indiferentă, în fond.
Dar spuneam că romanul este japonez în mai multe feluri. Cel de-al doilea fel este mai important literar și mai profund decât primul. Este vorba despre încercarea – unică în literatura noastră – de a scrie un roman în stil japonez. Și nu în stilul japonez tradițional, ci în stilul prozei nipone contemporane, aceea pe care Florina Ilis a analizat-o într-o monografie intitulată chiar Romanul japonez în secolul al XX-lea, din 2022 (oportun comentată de Angelo Mitchievici în numărul anterior al revistei noastre). Cinci nori colorați pe cerul de răsărit este scris, nu numai ca stil, ca un roman postmodern, al cărui referent nu mai este realitatea – nici măcar în sensul realist al iluziei reprezentării –, ci poetica romanului japonez contemporan.
Nu e un experiment, căci rezultatul este un roman foarte interesant care, pe dedesubtul acestei mize literare aparte, mai are una: discuția despre viitorul culturii/ umanității, în epoca roboților androizi. Qrin, un roboțel eșuat pe care Darie îl recuperează de la casare și îl reabilitează, este terenul de încercare al ideilor sale de dezvoltare a roboticii, altele decât cele care îi sunt îngăduite în cadrul rigid al firmei. Romanciera dezvoltă aici o privire secundară asupra lumii japoneze, care trădează familiaritatea cu acea societate îndepărtată: spectaculoasă prin ritualurile, ceremonialul, gastronomia și aparenta ei igienă, civilizația niponă are și o parte întunecată. Firma la care lucrează Darie, deși operează la vârful tehnologiei mondiale, e un ghem de intrigi și de decizii, în egală măsură, rigide și arbitrare. Șefii sunt ostentativi într-o etică a muncii dusă până la extrem, dar în cadre private sunt depravați, brutali și lipsiți de scrupule. Japonia resimte simultan influența occidentală – în primul rând cea americană – și presiunea chineză, interesată să-i sustragă tehnologiile și să-i fure specialiștii. Minamoto-san, de pildă, bunicul lui Kiyomi și acționarul principal al firmei la care lucrează Darie (și Ken, de altfel, cu toate că japonezul nu e la fel de competent), cade la mijloc între două tendințe malefice și, crezând că face bine firmei, contribuie involuntar la un furt de idei. De aici imperativul sinuciderii, la care îl împinge nu paguba provocată companiei – datorită precauțiilor lui Darie, acesta nu e foarte mare –, ci vechiul cod moral nipon. Tensiunile dintre personaje și dintre codurile lor (morale și profesionale) sunt subtil controlate în carte, într-un stil prozastic al tactului narativ, cu adevărat japonez.
Spuneam mai înainte că al cincilea narator, totodată și raisonneur al romanului, este chiar Qrin, roboțelul umanoid al lui Darie. Capitolul final „topește“ conflictele și problemele romanului într-un discurs-limită, ce pare redactat de o „inteligență artificială“, cu mult înainte ca AI să fi devenit un actor al spațiului virtual. Autodistrugerea robotului, căzut în mâinile unor spioni industriali, este provocată de Darie, dar simbolizează mai mult decât moartea mașinii sau decât convingerea în puterea omului. Într-o chestiune spinoasă (viitorul umanității în era „inteligenței artificiale“), romanul Florinei Ilis nu predică și nu face corectitudine politică. Finalul e ambiguu ca ton și ca mesaj, chiar dacă robotul Qrin ne devine simpatic, nu prin tentativele sale de a reacționa uman, ci prin „fidelitatea“ programată. Se observă, desigur, și competența prozatoarei în universul SF, studiat aplicat în volumul ei mai vechi, Fenomentul science fiction în cultura postmodernă, din 2005.
Cinci nori colorați pe cerul de răsărit nu reprezintă vârful prozei Florinei Ilis, însă e un text îndrăzneț, în care scriitoarea și-a propus multe și a realizat nu puține din cele pe care și le-a propus. Special în ansamblul prozei contemporane, el dovedește, sub pana uneia dintre cele mai bune autoare din gene rația de mijloc, că romanul este o specie cu adevărat polimorfă, capabilă să abordeze problemele cele mai complexe și mai actuale, fără să-și piardă șarmul epic.