Se știe, nu de azi, de ieri, că orele lui Mariu Chicoș Rostogan, pedagogul absolut, sunt un model de bună învățare și educațiune. Tânăra generație are a deprinde de la el cele mai noi metode intutive, de modernitatea cărora nimeni nu are a se îndoi. Iată-l la ore într-una din zilele sale obișnuite de muncă, la o clasă de elevi din școala ilustră unde predă, făcând să i se ducă faima în toată capitala…
Pedagogul: (intrând în sală) Noa dară! Bună zâua, prostovanilor!… Aud?… Tu Piscopescule ce-ai zâs?
Piscopescu: Nemică, domnule!
Pedagogul: Apăi cum vine aiasta, mă Piscopescule, când tătă jenărațâugnea aci ghe față o zâs „– Bună zâua, domnule!”?!…
Piscopescu: Asta vine, domnule, că n-am apucat să zâc și eu odată cu ceialanți.
Pedagogul: Așe dară?… Ș-apăi ghi ce n-ai apucat, loază? La kine n-o venit încă zâua?
Piscopescu: A venit, domnule. Dară pe mine m-a învățat măicuța să spui „– Sărumâna!”…
Pedagogul: (râde cu înțelegere) Amu înțăleg. Dapăi spune-i mumă-tii, cu tot rășpektul, că la școleri nu să salută cu sărumâna. Cu sărumâna să merjea la boiari și la ciocoi, în alte vremi, ghie tătă rușinea, care amu nu să mai iegzistă. Amu și prostovagnii ca voi au căpătat prin conștituțiugne direptu la a ieși cu capul sus, cu demnitake, scoțând pe ulița mare șapca ori pălăria și salutând cu „bună zâua”.
Piscopescu: I-am spus, domnule, mămucăi.
Pedagogul: Așe? Dară dacă i-ai zâs, cujet că o fi răspuns și ea oarece.
Piscopescu: A răspuns, domnule. Dar ea zice că și acuma politeța față de doamne și față de domni să o arăt prin „sărumâna” nainte de toake.
Pedagogul: (aparte) Cată dară să faci educațiune la nație când cocoanele umblă cu așe năravuri învechike. (către școler) Nu ke mai lua după mumă-ta, că-z doară n-avem a răbda, după tirănia boierilor, tirănia muierilor. Ș-apăi tu di ce să nu intri în rând cu ceilanți școleri, să dai și tu bună zâua?
Piscopescu: Așa a zis mămuca.
Pedagogul: Nu mă fă să zâc ce nu-mi dă mâna ghe mumă-ta, mă, Piscopescule. Tu ascultă aci la șcuală ghe mine, că bigne a fi.
Piscopescu: Eu cum a zis mămuca fac, domnule, că ea mă crește, mă spală și-mi dă de mâncare.
Pedagogul: (cu un surâs subțire) Ea ke creștye așa, ca pe un măgăroi, vezi binye. Ea îți asigură proviantul, nu-i îndoială. Dară ghe nu faci cum vă învăț eu aice la șcuală, ăi vighea tu ce-a mai urma… Bagă bigne dă samă… (apoi, luându-și seama) Cu bouleanul ai mai scoaty-o la capăt, dară cu mumă-sa, vițaua, ba. S-o luăm dară altminkeri… Auzi, Piscopescule, cată de vezi ce-i afară…
Piscopescu: Să plec, domnule?
Pedagogul: Șezi numa blând pă loc, cât ți-i bigne, mă. Cată, zâc, la fireastră și zâ-gne ce vezi afară.
Piscopescu: Eu, domnule, văz, domnule…
Pedagogul: Așe… Vezi bigne că vezi, că doare numa prostovan eșki, nu și orb…
Piscopescu: … Văz, domnule…
Pedagogul: Numa zî odată, să nu isprăvesc cu tigne ca frati-mio la Câne Creț cu dușmanu…
Piscopescu: Văz… biserica popii Căcuci, domnule.
Pedagogul: Las-o-n crucea ei dă beserică, Piscopescule, că acuși tye trimet la spovedanie, loază. Dacă nici ce vezi nu vezi, să mă-ncerc să-ț dăschid ochii pân metoda lui Piștaloțiu…
Piscopescu: Da, domnule.
Pedagogul: Vezi tu bigne beserica lu popa Căcuci (ptiu pă numele lui, că bigne-l mai arată cine-i…)?
Piscopescu: Da, domnule, o văz.
Pedagogul: Dapă-i spugne atunce ce stiag are ghiasupra?
Piscopescu: Steagul nu să vede, domnule.
Pedagogul: Aud? Și di ce nu să veghie, mă, porcovagne?
Piscopescu: Nu să vede că-i întuneric încă, domnule.
Pedagogul: (triumfător, aparte) Metoda intuikivă e o nețăsitake ghe lojica lucrului, amăsurat inkelijenții școlerului, nu ke pui cu ea!… (iar către școler) Apăi sigur că întugneric, dacă nu s-o luminat încă gde zâuă!…
Piscopescu: Atunci să salut cu „noapte bună”, domnule?
Pedagogul: Zâttt! Până aci loază! Nu tye obrăznici. Șăzi jos până nu mă răzgândyesc… Scoală dară tu, Gavrilescule!
Gavrilescu: Da, domnule!
Pedagogul: Noa, Gavrilescule, ci-am învățatără amu, cu egzamplu lu Piscopescu ăsta?
Gavrilescu: Noi am învățat, domnule… că cum să salută la școală.
Pedagogul: (zâmbind răbdător) Dapăi ce, tu, Gavrilescule, n-ai salutat laolantă cu tăți școlerii?!
Gavrilescu: Ba da, domnule.
Pedagogul: (elocvent, cu gesturi largi către audiență) Dară cum poț zâce c-ai învățat ce știai deja, mă, nepricopsâtule?
Gavrilescu: Dar ce să fi zis, domnule?
Pedagogul: (în aparteu) Ceva de mumă-ta, ca prostovanu istalaltu, ca să nu zâc io… Apăi dacă nu cu salutatu, atunce dară cu ce oare ni-am ocupat noi aicia?
Gavrilescu: (nesigur) Cu steagul de pe biserica popii Căcuci, domnule?
Pedagogul: Da ce triabă avem noi cu stiagu și cu popa cela, Doamne apără?!…
Gavrilescu: Nu știu, domnule, că dumneata ai întrebat.
Pedagogul: Lasă ce-am întrebat și nu te-obrăznici. Zî mai bine ce tye întreb acuma și hai la chestie!…
Gavrilescu: (gata să facă un pas către catedră) Să vin, domnule?
Pedagogul: Noa șez numa blând pe loc! La chestie, la pricină, la întrebare!…
Gavrilescu: Ați zis să las ce ați întrebat.
Pedagogul: Vezi bigne că să lași. Să vii nu la întrebarea dintâi, ci la ceastălaltă una.
Gavrilescu: Care?
Pedagogul: Clasă, ce-am întrebat, dară?
(tăcere)
Pedagogul: Zâceți careva ci-am întrebat, până nu vă dau gde păreți, mulelor!
Felegescu: Când se zice „noapte bună”!
Pedagogul: Mă Felegescule, te-ai lovit la cap? Știe orișicine când să zâce „noapte bună!”… Doară știe și madam Piscopescu, nu Piscopescule?
Piscopescu: Da, domnule. Dar mămuca spune să zic „sărumâna” și când mă trimete la culcare.
Pedagogul: Zâttt, Piscopescule! Mai lasă-gne cu mumă-ta, mă! Că-m pare că la voi, și de-i zâua bună, și de-i noapte bună, tot cu sărumâna ai trecere… Zî dară tu, Gavrilescule…
Felegescu: Domnule, la Piscopescu nu se zice „noapte bună” decât cu voia mămuței lui.
Pedagogul: (râde pe sub mustață) Aci îm pare c-ai cam nemerit-o, prostovagne. (revenind) Noa, ț-ai adunat mințâle dă pe unghe iereau, Gavrilescule? Ce-am întrebat io?
Gavrilescu: Când e noapte, domnule?
Pedagogul: (cu un soi de duioșie uimită) Mă, ț-o șoptit careșva? Să nu vă prind cu șoptitu, că vă dau vergi la cur… Aici facem educațiugne modernă, nu umblăm cu marafeturi…
***
La finele unui țiclu de educațiune, dl. Mariu Chicoș Rostogan primește prinosul unei noi clase de învățăcei. Iată prima lecțiune a eminentului mentore și dascăl în fața noilor săi disțipoli.
Pedagogul: – Noa dară… Care prostovan dintre cei gye față mi-ar pute spune ce iaște o tyelegramă?
Gudurău: – Eu, domnule. O telegramă ieste care se trimete de la telegraf.
Pedagogul: – Adecă care să trimeke de la telegraf, binye. Dară ce anume? Văz, Gregorașcule, că rădici mâna. Ce-ai gye zâs?
Raul Gregorascho jr.: – Anume ce ai de trimis, domnule. Unul trimite salutări, altul anunț că au dat boala în vite…
Pedagogul: – (râzând șugubăț în aparteu) Binye că n-a dat boala în tigne, mă porcovagne. Zâci tu oareșceva, numa că nu zâci chiară bigne. Păi cum să trimete la telegraf salutările și anunțurile? Cu trenul? Cu trițiclul? În galop? Cu capul gol?
Mitică Pișculescu jr.: – Spun eu, domnule, spun eu!
Pedagogul: – Poftim, Pișculescule. S-auzim!
Mitică Pișculescu jr.: – Cu sărumâna. Că așa merge vorba, domnule.
Pedagogul: – Cum cu sărumâna?!
Mitică Pișculescu jr.: – Păi așa l-am auzit pe părintele mieu. Că dacă vrei să fie bine pe lumea asta, trebuie să trimiți ce ai de trimis cu… sărumâna.
Pedagogul: – (râzând îngăduitor) Tată-tu nu-i de ieri, de azi de pe lumea asta, mă loază… Nu-mi pari a fi la fel de bătut în cap ca ăștyelanți…
Athanasiu Eleutherescu jr.: Nu-i bătut în cap, domnule. Numai pe mine mă dau cu capul de părete când fac prostii.
Pedagogul: – (blajin) Apăi nu mai fă prostii, ca să bigne meriți dye la patrie!
Caracudi: – (zelos, agitat) Spui eu, domnule! Spui eu!
Pedagogul: – (râzând îngăduitor) Dapăi spugne, dară! Că văz că tye mână din urmă rău dye tot!
Caracudi: O telegramă se trimete cu gramul.
Pedagogul: – (aiurit) Adecă?
Caracudi: – Păi îi zice tele-gramă! Adecă dacă era cu kila îi zicea kilo-gramă, domnule.
Pedagogul: – (iluminat, făcând ochii mari) Apăi mă, Caracudi, tu nu ești de tătului prostovan. Bag samă că ai oareșce metod, și aiasta, chiar dye nu ajută la nimică, tot nu-i rău.
Caracudi: – Înțeleg, domnule.
Pedagogul: – (zâmbind grațios) Ba înțăleji pă năpustu. Nu înțăleji, dară aiasta nu are de-a face cu educațiunea. Că educațiunea e când știi, chiar dacă nu înțăleji nimică. Și mai îi și să umbli cu sărumâna, nu ca păduchele, care nici să salutye nu șkie… Mai de mirare iaștă că ai oarice porniri cătră metod. Din tigne ar putea ieși oareșceva om gye școală, dascăl eminenke. Că fără metod, află gye la migne, poț fi Minerva, fata genitoriului olimpian Zeus, că tot nu faci vreo ispravă gye samă.
Caracudi: – Cum așa domnule?
Pedagogul: – (înălțat pe vârfuri și solemn) Iaca bigne! Că giaba ai șiret dacă nu ke șchii lega la el!
Caracudi: – Pe mine mă leagă bona Clotilde la șiret, domnule.
Pedagogul: – Aud bigne?! Lași bona să ke țină ghepartye gye exerțitarea metodei?! Apăi bigne-i așe ceva?
Caracudi: – E bine, domnule. Că mai adast un pic în fotel…
Edgar (Turturel) Bostandaki: – Ba nu-i bine defel, domnule.
Pedagogul: – Păi tu gye ce zici că nu-i bigne?
Edgar (Turturel) Bostandaki: – Pencă ați zis matale că nu e bine.
Pedagogul: – (mângâindu-și mustața cu ochii mijiți de plăcere) Apăi tu, Turturoiule, ai pukea ajunge dăpartye… Poatye chiar în politica cea mare!…
Edmond Buzdrogovici: – Și pe mine vrea să mă facă tata de politică!
Pedagogul: – Apăi tu, dragul meu, nici de ofițir n-ai fi bun.
Edmond Buzdrogovici: – Dar de ce, domnule?
Pedagogul: – Dacă nici frumos nu ești, ce să-i faci? Să-l fi văzut pe fraky-meu pe cal ș-ai fi dat sama. Tu nici pe jos nu știi merge cum se cuvine unui ofițir.
Edmond Buzdrogovici: – Dară cum se merge ca un ofițer?
Pedagogul: – Iac-așa (începe să țopăie prin clasă, ridicând cât poate de sus un picior după altul și transformându-și mâinile în pendul, în aplauzele copiilor. Câțiva sar din bănci și încearcă să îl imite.)
Coriolan Drăgănescu: – Eu, domnule, aș vrea să fiu ofițer, să mă decoreze Măria Sa Regele!
Pedagogul: – Domoool, copile! Până la decorațiugni mai va.
Coriolan Drăgănescu: – Dar de ce „mai va”?!
Pedagogul: – Pentru ca să capeți o decorațiugne, ai de ieșit din rânduri cu pușca în mână și baioneta la armă, netemătoriu!
Coriolan Drăgănescu: – Dar domnul general Turbatu șade toată ziua în fotel, la el în grădină, iară când iese pe stradă, nu are nici pușcă, nici baionetă la armă!
Pedagogul: – Lui ghinăraru Turbatu nu-i mai folosește nici arma, nici baioneta.
Coriolan Drăgănescu: – Cum așa, domnule?!
Pedagogul: – Fiindcă-i ghinărar de-acuma, de aia.
Leodina Condeescu: (din Mizil): – Atuncea Drăgănescu să se facă de-a dreptul general, că e mai bine decât să capete decorațiune. Nu, domnule?
Pedagogul: – Aicea îmi pare că zici tu oarece cu tâlc, de nici tu nu știi ce-ai zâs. Dară nu-i bai, că timpul rezolvă toate, ce nici n-ai crede. (Întorcându-se către Pandele Vasilescu) Vasilescule, ce-am zâs eu acuma?
Pandele Vasilescu: – (neatent, prins în flagrant) Că tâmpul le rezolvă pe toate, domnule!
Pedagogul: – Tâmpul?! Oare de ce nu mă miră răspunsul tău? Tâmpul la tâmp trage, noa!
Mihalache Georgescu: – Domnule, domnule! Spun eu!
Pedagogul: – Nu te strofoca așa! Zi numa…
Mihalache Georgescu: – Ați spus de timp.
Pedagogul: – Auzât-ai Vasilescule?
Pandele Vasilescu: – Am auzit. Ați spus despre tâmp.
Pedagogul: – (neconsolat) Din tine, mă băiete, n-a ieși nimica… Numa dacă nu vei fi rege în tâmpenii… (binevoitor, înapoi la Georgescu) Ce-i timpul, Georgescule? Că văd că tu le mai știi…
Mihalache Georgescu: – (precipitat) Timpul… ăăă… timpul este când n-ai vreme…
Pedagogul: – Noa lasă-mă, prostovagne! Ce, tac-tu n-are orologiu în casă?
Mihalache Georgescu: – Ba are!
Pedagogul: – Ș-atuncea tu nu știi ce-i timpul?
Mihalache Georgescu: – Ba știu. Timpul este când ai orologiu în casă.
Pedagogul: – Nu, mă, tartore!
Mihalache Georgescu: – (se corectează iute) Nu eu, tata!
Pedagogul: – Piei din ochii mei să nu te mai văz! Auzi la el…
Iancu Verigopolu: – Timpul este când aștepți.
Pedagogul: – Așe zâci? Și ce aștepți tu, mă?
Iancu Verigopolu: – Eu aștept să treacă timpul și să mă duc acasă.
Pedagogul: – (stoic, răbdător) Așe? Și de ce să merji acasă, măi? Ce treabă ai tu acolo?
Iancu Verigopolu: – Eu acasă aștept să treacă timpul și să vin la școală iară, domnule.
Pedagogul: – Aiasta nu-i așe gye mare prostie cum ai crede! Dară numa gura a vorbit, fără tigne!
Iancu Verigopolu: – Nu, domnule. Am vorbit chiar eu.
Pedagogul: – Da? (întorcându-se pe călcâie către cei de lângă geam) Dar voi de ce vorbiți acolo, Diaconescule?
Lache Diaconescu: – N-am vorbit, domnule.
Pedagogul: – Ba ai vorbit, că doară nu-s surd! Ce aveai de comentat la urechea lui Preotescu?
Lache Diaconescu: – N-am vorbit eu. Numai gura vorbea, fără mine…
Pedagogul: – (oarecum admirativ) Împielițatul… Auzi acolo! „Numai gura vorbea”… Să-i spui gurii să tacă, să nu pățască oareceva…
Din vorbă în vorbă, ora se scurge, lecția înaintează, iar copiii devin cu fiecare clipă tot mai instruiți. Nici nu s-ar putea altfel cu un dascăl de renumele domnului Marius Chicoș Rostogan.