Cu cele trei volume masive apărute în seria Opera poetică, criticul Dan Gulea ne oferă o integrală a antumelor lui Ion Stratan și, totodată, ne pune în fața unei întrebări inevitabile: ce mai reprezintă poezia sa, azi? Prin extensie, dat fiind faptul că Stratan a fost unul dintre componenții de bază ai Cenaclului de Luni, și o alta: cum ne (mai) raportăm acum la generația optzeci?
Trebuie spus, înainte de orice, că editarea poetului nu e deloc o întreprindere mecanică la îndemâna oricui, și e foarte bine că la ea s-a înhămat unul dintre cei mai valoroși critici și istorici literari din generația de mijloc. Poezia lui Stratan a apărut – după cum atrage atenția Dan Gulea – cu mari sincope între elaborarea volumelor și publicarea lor, ca și între tipărirea în publicații și reluarea în sumarele cărților. Mai mult, aș adăuga eu (ca martor ocular, de data aceasta), începând din 1990 și până în ultimii ani de viață ai poetului, volumele sale au văzut lumina tiparului, ca și ale altor colegi, la edituri mai mult sau mai puțin obscure, cu difuzare confidențială. Sunt foarte puțini cei care au putut urmări evoluția sinuoasă a operei sale în întregul ei, aspect vizibil și în receptarea ei critică. Dacă până în 1989 despre Ion Stratan au scris mai ales criticii impor tanți, cu foarte puține excepții, după această dată – și mai ales după 2000 – receptarea e în tâmplătoare și de toată mâna.
Ca și alte apariții din această valoroasă colecție coordonată de Călin Vlasie, și cea de față con ține integral volumele antume ale poetului. Nefiind o ediție critică, nu sunt recuperate versurile risipite în publicații, nici cele dintre debutul precoce (cu lirică, după cum spune Dan Gulea, pre-adolescentină) și debutul în volum din 1981, cu Ieșirea din apă. Despre posibi lele postume, editorul ne spune doar, într-o utilă Biobibliografie, că e posibil să se fi pierdut în împrejurarea vânzării rapide a apartamentului în care Stratan a locuit până la sinuciderea din 2005. În general, fiind o ediție de lucru și de actualitate, iar nu una critică, lipsesc acele infor mații pe care specialiștii le caută într-o notă asupra ediției, absentă aici.
Rămâne, prin urmare, să citim poezia lui Ion Stratan în ce are ea esențial, lăsând eventualele descoperiri de arhivă pe seama unor cercetări ulterioare, cu atât mai mult, cu cât cele două teze de doctorat din care Dan Gulea citează nu au produs nimic, nici sub acest aspect, nici sub aspect interpretativ.
Trebuie spus, mai întâi, că la 36 de ani de la prăbușirea comunismului și la nu puțini de la dispariția unor nume importante ale generației optzeci, poeți și prozatori (Dan David, Aurel Dumitrașcu, Mariana Marin, Ioan Flora, Traian T. Coșovei, Ion Stratan, Alexandru Mușina, Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun ș.a.), este momentul unei evaluări istorico-literare lucide. Adică desprinsă de afectivitatea pronunțată care a marcat și marchează receptarea ei. O afectivitate justificată de valoarea literară a acestei generații, evidentă încă de la primele apariții, și de curajul ei, deopotrivă estetic și civic. Optzeciștii au fost obligați să-și croiască drum într-o literatură apăsată de povara intervențiilor arbitrare ale regimului comunist și, în același timp, amenințată de restrângerea interesului pentru ficțiunea literară. Care, dacă astăzi a devenit îngrijorătoare, începuse totuși să se manifeste încă din anii 1980, când industrializarea cu anasâna și un simulacru de „revoluție tehnico-științifică“ creaseră o „intelectualitate tehnică“ prea puțin interesată de cultura umanistă.
Două sunt fenomenele care definesc, în opinia mea, receptarea actuală a generației optzeci, iar această masivă integrală Stratan le confirmă.
Primul este modificarea structurilor interne ale generației. Mai simplu spus, dacă în deceniul 1980-1990 prozatorii generației dețineau capul de afiș al dezbaterii critice – cu nesfârșite discuții despre intertextualitate, textualizare și metaroman, astăzi este limpede că mai degrabă poeții ei au trecut proba timpului.
Ion Stratan, aceasta e prima concluzie limpede a parcurgerii celor trei volume ale operei sale, rezistă atât comparației cu poeții generației anterioare, cât și schimbărilor de gust produse în ultimele decenii. Însă arhitectura internă a poeziei sale s-a modificat considerabil după 1989, când, pe de-o parte, subversivitatea anticomunistă nu mai avea sens, iar, pe de alta, ispita unor orizonturi deloc optzeciste (cum ar fi ortodoxismul și, în general, lirica religioasă) îl atrage pe Stratan cu o forță căreia îi e tot mai greu să reziste. Judecat după poezia sa din ultimele două decenii de viață, scriitorul ar putea fi cu greu considerat un postmodern și, în tot cazul, vocabulele folosite pentru a defini poetica generației – conștiință critică, luciditate a construcției, intertext cultural etc. – par nelalocul lor în raport cu volumele de după 1995.
În afară de aceasta, poezia sa este, desigur, inegală într-o măsură rar întâlnită la alți colegi de generație, dacă excludem unele volume de senectute regretabile ale celor de azi, pe care nici nu simt nevoia să le citez. Între Cinci cântece pentru eroii civilizatori (1983) și „Cântă, Zeiță, mânia…“ (1996), ca să dau un singur exemplu, se cască o prăpastie valorică, cauzată de o adevărată tulburare a unei viziuni, cândva, limpezi. În volumul apărut odată cu culegerea Aer cu diamante – certificatul de naștere al generației – avem de-a face, cum spune Nicolae Manolescu, cu „o lirică a intelectului care vizează forme – și nu obiecte“, reprezentând acea aspirație pe care Stratan o recunoștea, într-o anchetă literară, ca fiind o poezie a emoției: „Stele de mare și stele de mare și stele de mare și stele de mare./ Pe pământul rupt și prăfos. Moi și întinse stele de mare legate/ de nicăieri. Singure și luminoase ca prezentul. Dac-ar fi un/ perete, ar respira – un timpan în gușa destinului. Peste tot,/ stele de mare suspendate în corneea uscată. La ardere, trupurile/ se ridică o clipă, ca și cum ar fi vii.// ca și cum m-aș gândi/ la un gând despre tine“. În cel din 1996, cir cumscris aparent aceluiași univers de simboluri, ne întâmpină doar o lirică devitalizată a incantațiilor goale, imposibil de animat prin majuscule: „Urnă în care curg trei izvoare/ Urnă din care izvorăsc trei brațe/ Niobe a setei de Stea/ Adevăr Revelat/ precum/ Ochiul“. Ermetismul și codificarea discursului sunt substituite de abscons și de disoluția sensuri lor, în poeme atât de bizar și de arbitrar încifrate, încât par aberante. Devalorizarea critică a unei părți însemnate din creația lui Ion Stratan, al doilea fenomen pe care ediția îl developează, îmi pare iminentă.
Însă nu în aceste puncte de jos, tot mai numeroase pe măsură ce poetul publica mai abun dent și se apropia inexorabil de final, trebuie căutat adevăratul Ion Stratan. Ci în cele două dimensiuni configurate încă din perioada anterioară lui 1989: ludicul inteligent și frondeur din poezia „subversivă“ (din care Dan Gulea dă multe citate în prefață), pe care îl abandonează treptat în favoarea a ceea ce Eugen Simion numește „poemele lui cosmogonice, vizionariste, ermetizante în linia Barbu – Nichita Stănescu“. Nicolae Manolescu, în Istoria critică a literaturii române, chiar pune accentul pe acest versant al creației lui Stratan, trecând repede peste ciclul din Aer cu diamante. „Vizionarismul“ acesta nu este deloc „rafinat“ (cum afirmă, bizar, Al. Cistelecan), ci operează cu o „tulburare semantică“ produsă prin asocierea unui simbol liric major cu un element banal, oarecare, ca în neuitatul vers „undeva dejunează femei cu sânii lăsați/ de dumnezeu“. Poezia strataniană de această factură este nu doar delectabilă, ci de-a dreptul memorabilă: „Mi-aduc aminte cum se scoală dealul/ Ca un copil cu spatele curbat/ Și muntele cu pliuri și cu zare/ Încet pe mare ni s-a înnorat/ Mi-aduc aminte primul zbor de rață/ Peste o deltă doldora de semn/ Ca un dispreț și ca pe o povață/ A sevei dansatoare dintr-un lemn/ Mi-aduc aminte marea cum se umple/ Cu spume și cu pești întorși pe dos/ Cât cicatricea cerului pe culme/ O zgândărea cu gândul fioros/ Mi-aduc aminte cum mergea pe ape/ O mare clătinată dinspre plus/ Sub bicicleta propriilor mele/ Priviri și oase strânse catrafus/ Din amintirea celor nevăzute/ Învălmășite-n cele ce au fost/ Prin rubiconda timpului ogivă/ În care sticlă mestecăm de post“.
Aparatul critic al ediției, amplu și comprehensiv, îl servește fidel pe cititorul dornic să vadă unde se mai situează azi poezia lui Ion Stratan și cum a evoluat/ involuat receptarea sa. E remarcabilă, în contrapartidă, acribia cu care Dan Gulea ocultează contribuția unuia dintre criticii cei mai importanți în impunerea lui Stratan, și anume Eugen Simion (autor al primei sinteze critice asupra creației poetului, în Scriitori români de azi IV, 1989). Mai ales că toți trei – autorul, editorul și criticul ocultat – sunt ploieșteni.
Altminteri, e limpede că timpul începe să cearnă grâul de neghină și în poezia optzecistă. Ion Stratan rămâne un poet semnificativ, chiar dacă, trecând din actualitate în istoria literaturii, fragmente ample din creația sa, în special, dar nu numai de după 1989, se cer uitate.