Propun lecturii o selecție de traduceri din poeziile poetului grec Konstantinos Kavafis (1863 – 1933), preluate dintr-un volum de „Inedite” („Anekdota“), toate publicate ca o întregire a operei poetice la 35 de ani de la o primă apariție, după moarte, în volum, a poeziilor lui antume, care îi construiseră, apărute numai prin reviste, numele mare în lume, numite de critica literară „canonice“. Apariția acestor „inedite“ e considerată o surpriză; ele sunt într-o întrecere cordială, valoric și tematic, cu lirica autumnă, cu care se completează în absolut. (Aurel Rău)
«Nous n’osons plus chanter les roses»
De teama lucrurilor comune
am lăsat multe cuvinte deoparte.
Multe poezii îmi sunt scrise
în inimă; și acele cântece
sunt cele care îmi plac mai mult.
O, primă, pură și singură libertate
a tinereții față de plăcere,
o, dulce îmbătare a simțurilor!
Mă tem pentru formele voastre divine
înfruntând abjecta vulgaritate.
aprilie 1892
O altă Odisee
Dante, Infernul, Canto XXVI
Tennyson, „Ulysses”
O altă Odisee, și grozavă.
Poate mai mare decât prima.
Dar, vai,
fără Homer, fără hexametri.
Casa părintească era mică.
A fost mic orașul natal,
și Itaca toată era mică.
Afecțiunea lui Telemah, credința
Penelopei, bătrânețea tatălui,
vechii prieteni, dragostea
și devotamentul poporului,
tihna căminului,
au ajuns în inima corăbierului
ca raze de bucurie.
Apoi ca raze s-au și stins.
Setea
de larg s-a trezit în el.
Nu-i plăcea vântul uscatului.
Fantomele Hesperiei
i-au tulburat somnul.
Se lăsa năpădit de nostalgia
călătoriilor, și sosirilor
din zori în porturi unde e-o bucurie
să intri prima dată.
Afecțiunea lui Telemah, credința
Penelopei, bătrânețea tatălui,
vechii prieteni, dragostea
și devotamentul poporului,
siguranța și tihna căminului,
s-a săturat de toate.
Și a plecat.
Când țărmul Itacăi
dispărea încet-încet
și prora cârmea spre apus,
spre Iviras1, spre Coloanele
lui Hercule –
departe de marea aheilor –
s-a simțit trăind din nou, scăpat
de lațurile,
ce-l ținuseră legat,
ale căminului și treburilor zilnice.
Și inima lui de om al aventurii
trăia o bucurie rece, fără iubire.
februarie 1894
[Imposibile]
Există o bucurie binecuvântată,
o consolare până și-n tristețe.
E că sfârșitul ne scoate din acest amar
de zile fade și infecte.
Un poet a spus: «Muzica cea mai dulce
e cea pe care nu o poți auzi»2.
Iar eu cred că viața cea mai bună
e cea pe care nu o poți trăi.
februarie 1897
Iulian la Mistere
De îndată ce s-a aflat în întuneric,
în adâncurile groaznice
ale pământului,
însoțit de grecii necredincioși,
și a văzut, nimbate de mari lumini,
răsărind forme de aer, în fața lui,
tânărul s-a speriat pentru o clipă,
și c-un instinct de pe când era
credincios,
s-a întors, și și-a făcut cruce.
Pe loc Formele au pierit;
nimburile s-au pierdut – luminile
s-au stins.
Grecii își aruncau priviri furișe.
Și tânărul grăi: „Ați văzut minunea?
Însoțitori dragi, mi-e frică.
Mi-e frică, prieteni, și vreau să plec.
Nu vedeți cum demonii
au dispărut de cum am făcut
semnul sfânt al crucii?“.
Grecii au izbucnit în râs:
„Rușine, rușine, să ne vorbești astfel
nouă, sofiști și filosofi.
Du-te și spune asta, dacă vrei,
episcopului
din Nicomedia, și popilor lui.
În fața ta s-au ivit
cei mai mari zei din glorioasa Grecie.
Și de-au plecat, să nu-ți închipui
că s-au temut de-un simplu gest.
Doar că, în clipa când te-au văzut
făcând
semnul abject și vulgar,
firea lor nobilă s-a umplut de scârbă
și au plecat și te-au disprețuit“.
I-au vorbit astfel, și din sfânta
și demna de toată lauda frică,
prostul și-a revenit și a fost convins
de cuvintele atee ale grecilor.
noiembrie 1896
Ianuarie 1904
Ah! nopțile acestui ianuarie,
când stau și recompun clipele
de atunci
în minte, și te reîntâlnesc
și aud ultimele noastre cuvinte,
cum și pe cele dintâi.
Disperate nopți din acest ianuarie,
când imaginea ta piere și mă lasă
singur.
Cum dispare și se dizolvă repede –
se duc arborii, se duc străzile,
se duc casele, se duc luminile;
se stinge și se pierde chipul tău iubit.
1904
Flori artificiale
Nu-mi doresc narcise adevărate –
nici crinii
nu-mi plac, și nici trandafirii adevărați.
Îi vezi prin grădinile de rând.
Îmi produc
amărăciune, oboseală, și dureri
de cap –
frumusețea lor trecătoare mă
plictisește.
Dați-mi flori artificiale – glorii de sticlă
și de metal –
care nu se ofilesc și nu putrezesc,
nu se învechesc.
Flori din grădinile minunate ale unui
alt ținut,
unde se află Teoriile și Ritmurile
și Cunoștințele.
Îmi plac florile plăsmuite în aur sau
în cristal,
daruri credincioase unei arte
credincioase;
vopsite în culori mai frumoase
ca în natură,
cu sidef încrustate, și cu smalț,
cu frunze și ramuri perfecte.
Își trag harul din Bunul Gust,
măiestrit și pur;
n-au încolțit în lut murdar și în mocirlă.
Dacă nu au miros, le vom stropi
cu parfumuri,
vom arde mirul emoției dinaintea lor.
februarie 1903
Pe scări
Când coboram pe scara rău famată
tu tocmai treceai pragul,
și pentru o clipă
ți-am văzut fața necunoscută,
și m-ai văzut și tu.
Apoi m-am ferit să nu mă vezi,
și ai trecut
grăbit, ascunzându-ți fața,
și ai intrat în interiorul casei deochiate
unde plăcerea, ca și mine,
n-o vei fi găsit.
Totuși iubirea pe care o doreai
ți-o puteam oferi;
iubirea pe care o doream – în ochii tăi
obosiți și bănuitori
am citit clar – mi-o puteai dărui.
Trupurile noastre o știau și se căutau;
sângele și pielea noastră înțelegeau.
Dar amândoi ne-am ascuns la fel
de tulburați.
Februarie 1904
„Restul, celor de jos, din Hades, le voi spune“
„Într-adevăr”, spuse proconsulul,
închizând cartea,
„versul acesta e frumos și foarte
corect;
l-a scris Sofocle, filosofând profund.
Câte vom spune acolo, câte vom
spune acolo
și cât de diferiți vom arăta.
Ceea ce ascundem aici ca paznici grijulii,
răni și secrete pe care le închidem în noi,
subt strivitoarele zădărnicii zilnice,
vom spune acolo liber și deschis“.
„Adaugă“, zise sofistul, c-un vag surâs,
„dacă se spun acolo, dacă mai
înseamnă ele ceva“.
februarie 1913
Ascunse
Din cele ce le-am făcut ori le-am spus,
să nu se caute să se descopere
cine-am fost.
Un obstacol se ivea și îmi schimba
faptele și modul de viață.
Un obstacol mereu mă oprea
când eram gata să vorbesc.
Faptele mele cele mai neobservate,
scrierile mele cele mai secrete –
doar din acestea voi putea fi înțeles.
Dar, fără îndoială, nu e cazul
să se facă atâta efort în acest sens.
Cândva – într-o societate mai bună –
un altul făcut ca mine alcătuit
va apărea negreșit și va acționa liber.
aprilie 1908
____________________________________
1 Iviras: Iberia.
2 Vers din „Odă la o urnă grecească”, de John Keats.