Benedictus
Toamna târziu,
când sunt zilele noastre de naștere,
printre idei foșnitoare, mereu în mișcare,
sub luna prin care
se vede totul până departe,
în singurătatea-pădure cu trunchiuri putrede,
deodată un pâlc de poeme: bureții de fag.
Ascultam liturghia nesfârșitelor cețuri,
expresia ploii, formele care atrag.
Benedictus. Deodată în cale,
un pâlc de poeme: bureții de fag.
Trandafir de noiembrie
Caute, „fii prudent“ – încă stă scris
sub taină – care e roza:
deviza lui Spinoza.
Și, alături, o sită strălucitoare
pentru cules măceșe brumate,
prin care sufletele
nemuritoare
sunt strecurate.
Pe o treaptă mai sus
Nu prin pudre pătrunde, ci prin polenuri,
nu rapperi, ci privighetori o îmbie,
nu înoată-n piscină, ci-n golful văzduhului,
ca să zboare mai sus de substanță
înghite semințe de păpădie.
Nu drone o apără, nici al lupilor urlet,
ochii de-nchide, strălucesc iar de-apus,
binevestește cu trompete și surle,
ridică lumile pe o treaptă mai sus.
Sună pe dinăuntru și pe dinafară,
rădăcinile în pământ i-au crescut,
își oglindește epoca, dar e condusă
de elementaritate și nevăzut.
Cu troheii peste prăpastie tremură,
cu hexametrii fulgeră-n zmeură.
Am căutat
Am căutat, o, Fortuna,
în grădinile tale
trifoiul cu patru foi.
Cineva scuturase poezie
peste primăvăratic noroi.
Strâng brațele peste piept
ca și cum aș zbura în mine însămi o tură.
Apoi am zărit coșarul de labirinturi,
care curăţă încâlcelile fiinţei
și desprinde poemul din zgură.
Desigur o fi aflat
Unei șoimane i-au legat de picior
un sistem de localizare,
a zburat mii de kilometri
aproape în linie dreaptă
prin Africa, până-n Nord.
Câte o fi văzut, junglă, deșert,
piramide, războaie,
altare și marmuri sparte de timp,
destine din stele.
Știe ce ne așteaptă acolo sus,
știe și jos încotro se grăbesc
oamenii cu-n spate rucsacuri pline,
ca niște măgăruși colorați;
a simțit luna strângând la piept norul,
a-nvins apăsarea toamnei,
încălzindu-și palmele
în frunzișul mesteacănului
pe care l-am pus
lângă leagănul din grădină.
Desigur o fi aflat
și ce e poezia,
ce să aștepți de la ea,
de unde vine ea către noi
și la ce se împotrivește.
Adesea furtunile
Adesea furtunile sudului
lovesc puternic orașul
și cad copacii din rădăcini.
Efect subteran, ca al poeziei
asupra lumii.
Frunțile ard.
– E din cauza vremii, spun farmaciștii.
Pe malul lacului
Trestii visează cai verzi pe pereți
și fac din țânțar armăsar,
ajung la genunchiul broaștei,
care sare invers, din puț în lac.
Trec precum gâsca prin apă,
sau o cămilă
prin urechea de ac.
Dacă toate aceste expresii
nu le-ar cunoaște,
oare le-ar merge mai bine
la broaște?
Conducătorul din Delfi
Conducătorul aurigei din Delfi,
tânăr de marmură cu ochii vii
a-nvins, se vede, iar astăzi
la fel învinge prin timp.
Ne urmărește cu privirea spunând
că-i e milă de cei mărunți, care mereu au fost astfel.
Înalt și strălucitor. Când conducea el carul de luptă,
nu existau păcate, nici mântuire,
iar poeții umblau peste tot. Era firesc să-i scandezi.
Abia astăzi vezi ce minune
că au supraviețuit, printre puhoaie de știri.
Aripând con brio
Dacă te oprești s-o privești cu atenție, te duce cu
sine
unde vrea ea, cu aripi de libelulă
și un fel de coamă strălucitoare
sub mâinile care descoperă cât de stranie
e mirarea copilărească topind vârtejul
lucrurilor de fiecare zi. O făptură
care nu există, deși ca propria-ți umbră,
te ridică unde roata timpului n-are nimic pieritor
și de sensuri divine zilele deodată sunt pline.
Passacaglia
Ca într-un fugato, printre acorduri de cvarte,
cu vise, oracole,
sideful cochiliei sparte.
Ca algele, vrăjile
se târăsc tot mai jos —
și lent îndoiala
reintră-n ghiocul ros.
Zeii din nou se strecoară-n
forma ce au reîntrupat-o,
viață redevine-așteptarea,
stelele-s în pizzicato.
Concentrată, concentrică
în grădină și-au împletit coroanele zarzărul și
gutuiul,
zarzărul înflorește a doua oară,
iar din gutui cad clopotele de aur,
sună biserici mici în lumină.
Și-n suflet am două vârste: una-nflorind
lângă vârsta de-nțelepciune și rod.
Rodul e poate prea sus,
dar la ce se ajunge lesne, nu merită.
Țepii verzi s-au uscat, castanele cad în pietriș,
poezia – concentrată, concentrică.
Realul și irealul sub zvon de aripi.
Petalele re-nfloresc, ca în vremea
când talentul, sclipind în fragmente,
ne era de ajuns.