Dan Sociu a publicat unsprezece volume de poezie, începînd din 2002, dintre care destule au primit premii. Mai mulți critici au scris elogios despre poezia lui, chiar și despre proza pe care a început s-o practice din 2008. Unii dintre ei au mai turnat și apă rece peste entuziasmul inițial (Daniel Cristea-Enache). Alții l-au luat în serios, dar nu prea (Răzvan Voncu) ori i-au lăudat „firescul cu care ameninţarea dezastrului se strecoară, pe nesimţite, în preajma dragostei şi a intimităţii protectoare“ (frază mai dificil de înțeles, aparținînd lui Paul Cernat). Să fie un elogiu real sau un dar otrăvit? În ultimul rînd, dar nu cel de pe urmă probabil, Iulia Trăncuță a absolvit, în 2020, masteratul de Studii Literare din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea din Bucureşti, cu o dizertaţie despre poezia lui Dan Sociu, coordonată de Simona Popescu. Mai multe despre ea nu am aflat ulterior.
Pînă la urmă, dincolo de orice precedente și speranțe pentru viitor, un autor este aproape la fel de bun ca textul pe care îl publică. Față de un fotbalist, nu e atît de bun cît ultimul său meci, precedentele se contabilizează și ele, pentru a configura un prestigiu.
Întîmplarea face că l-am cunoscut pe Dan Sociu pe la începutul anilor 2000 și i-am urmărit oarecum activitatea, convins mai degrabă de articolele care-i erau consacrate decît de fenomenul intrinsec al creației. Asta m-a și făcut să citesc volumul său de poezie Dulce și ieftin de la Editura Polirom, după ce regretasem că am citit La gunoi, de la aceeași editură. Acesta este subintitulat roman, ceea ce în opinia mea apare complet nejustificat. La gunoi este una dintre numeroasele, din păcate, narațiuni ale nimicului care tot apar la noi. În text nu se petrece nimic interesant, nici măcar bizar, nu aflăm nimic ce nu știam dinainte despre o viață ternă a unui personaj banal.
Dulce și ieftin cuprinde și el un ciclu, al treilea și ultimul, compus din 12 poeme, în care un „narator“ expune la persoana întîi întîmplări anodine ale existenței sale. Cele mai multe încep cu un enunț simplu: am fost la bibliotecă, am fost la dentist, am fost la restaurant. În toate aceste locuri se întîmplă cîte ceva, este adesea relatat un dialog cu o voită, dar extrem de vagă, notă absurdă. Poate că autorul a dorit să exprime ceva semnificativ, un fel de „învățătură“ sau poate o poantă de banc foarte sec. Eu nu am descoperit cheia la niciunul dintre poeme. Ceva similar a făcut la un moment dat, demult, Matei Vișniec care a scris niște poeme complet „albe“, șiruri de întîmplări din care nu reiese nicio semnificație. În asemenea cazuri, autorul „vrea să spună“ că în lume nu se petrece nimic însemnat, că orice acțiune este egală cu alta și chiar cauzalitatea e suspendată. Să admitem că, la limită, ar putea fi așa, dar și să observăm că un cititor care vrea să trăiască o emoție și să aibă o compensație intelectuală pentru timpul petrecut cu lectura nu are cum să agreeze asemenea texte, mai ales repetate mult și invariabil.
Celelalte două cicluri ale cărții conțin poeme (tot) fără titluri care oferă o prozodie clasică sub forma unor versificații ce imită poezia infantilă, dar cu altă recuzită și cu o falsă aparență de parabolă: „Micul Pîrț, un pîrț micuț/ voia să zboare/ cît mai sus, mai sus spre Soare/ dar a murit sub pătură-n pătuț“ sau altul compus dintr-o unică terțină: „Poete, ce cîcat (sic!) mai mănînci/ tulburi apele/ să le faci să pară adînci.“ De fapt poetul nu tulbură apele ca să dea aparența de adîncime, ci le lasă așa, străvezii și profunde de trei degete.
Aceste versficații au – și prin ritmul lor săltăreț – o notă umoristică, puțin cam palidă de altfel. Mi se pare evident că nu umorul este punctul forte și de interes al lui Dan Sociu. Multe poeme seamănă cu „morala“ fabulelor lui Aurel Baranga, pe care le citeam în anii ’70 în revista Urzica, mirîndu-mă, copil naiv ce eram, ce caută ele într-o publicație pretins comică. Nu știam că Baranga înființase revista ca sarcină de partid, în 1949, și a condus-o 30 de ani, pînă la moartea sa, era un fel de feudă personală.
Alte texte din această serie a lui Dan Sociu au o notă mai accentuat suprarealist-absurdă, amintind de cele ale lui Grigore Cugler, dar fără inventivitatea acelora: „În parc pe băncile de lîngă bustul lui Băncilă/ așteaptă vulve dulci precum scoicile din Chile/ (din care de la Lidl am luat un sfert de kilă).“ Mai nostim în non-sensul lui este un catren-epitaf care sună așa: „Cînd amintirile ne vor sta în sicrie/ pe mormîntul dragostei să scrie:/ cu-atîta patimă ce se futură/ cum se bat ciobanii de la băutură.“
Chiar și cu această evocare nostalgică a sexului ciobănesc, volumul nu mi se pare foarte dulce. De ieftin, n-am ce zice, am dat doar 33,99 lei pe el. Dacă îmi luam un sfert de „kilă“ de scoici din Chile era oare mai bine?