Rândul trecut, recitind primele strofe din Luceafărul lui Eminescu le-am ascultat cum fac să răsune depărtarea și noblețea. Într-o lume „ca-n povești“ se află o „prea frumoasă fată“ unică, ieșită din comun. Fiind „una la părinți“, curată „ca Fecioara între sfinți“, ea strălucește „ca luna între stele“, astru mult mai mare, mai luminos decât stelele, dar, atenție, și mult mai variabil.
Plutind, altfel spus, departe deasupra celor din jur, ea se apropie zilnic de fereastra „unde-n colț“, răsărind în zare, „luceafărul așteaptă“. Privindu-l visătoare, „de dorul lui și inima / și sufletu-i se umple“, iar astrul, la rândul său, se-aprinde „în orișicare seară / Spre umbra negrului castel / Când ea o să-i apară.“ Metaforic credibilă, intimitatea dintre ea și luceafăr e un schimb de lumină, grație căruia steaua
„pas cu pas pe urma ei
Alunecă-n odaie,
Țesând cu recile-i scântei
O mreajă de văpaie.“
De la bun început, scânteile aruncate de luceafăr sunt reci, iar mreaja de văpaie pe care o țes pare să fie o capcană. Când frumoasa fată se pregătește să adoarmă, luceafărul „i-atinge mâinile pe piept, / I-închide geana dulce.“ Reflectat de oglindă, el „se revarsă“ pe trupul adormit al tinerei, apropierea lor fiind cea dintre vis și realitate. Vorbind în somn, suspină ea:
„Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă și în gând
Și viața-mi luminează!“
O invitație onirică, căreia luceafărul îi răspunde prefăcându-se într-un
„tânăr voevod
Cu păr de aur moale […]
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scânteie-n afară.“
Metamorfozele care sprijină dorința erotică, cele ale lui Zeus de pildă, povestite de vechile legende și mituri grecești, de obicei îi păstrează vii pe zeii sau pe oamenii care se transformă. În poemul lui Eminescu însă, când luceafărul devine un tânăr voevod, el arată ca un mort, doar ochii rămânând în viață.
Subliniind originea sa cosmică, cerul și marea, precum și iubirea care a făcut posibilă metamorfoza, luceafărul deghizat în ființă umană o invită pe cea pe care o iubește să fie mireasa lui, să-l urmeze timp de secole pe un tărâm necunoscut:
„Colo-n palate de mărgean
Te-oi duce veacuri multe,
Și toate lumea-n ocean
De tine o s-asculte.“
Ea însă nu se lasă ispitită. Răspunsul ei refuză absența vieții. Da, „ești frumos cum numa-n vis / Un înger se arată,“ dar
„Străin la vorbă și la port,
Lucești fără de viață,
Căci eu sunt vie, tu ești mort,
Și ochiul tău mă-ngheață.“
Două extreme sunt puse față în față: aici, unde trăim și eu și cei din jurul meu și acolo, departe, dincolo de lume, unde viața, bătăile de inimă, nu există.
*
După câteva nopți, amintindu-și în somn cât de mult l-a dorit, frumoasa fată îl cheamă din nou. „Cum el din cer o auzi,“ luceafărul se aruncă spre ea, transformat de data aceasta într-un tânăr cu păr negru, „trist și gânditor“, al cărui tată e soarele, „iar noaptea mi-este muma“. Îi cere iarăși să-i fie mireasă, dar ea, lăudându-i noua, surprinzătoarea splendoare, „O, ești frumos cum numa-n vis / Un demon se arată,“ îi dă același răspuns: „eu pe calea ce-ai deschis / N-oi merge niciodată.“ Doar dacă ai trăi și tu, continuă ea, dacă ai fi în viață, dacă te-ai coborî pe pământ și ai fi muritor ca mine, te-aș putea îndrăgi „cu crezământ“, aș putea fi a ta și numai a ta.
Te iubesc atât de mult, îi promite atunci luceafărul, încât voi renunța la nemurire.
Cum bine știm, va urma