Un scriitor pasionat de arta muzicală posedă de obicei o ureche interioară și pentru arta cuvântului, el fiind foarte sensibil la diferența dintre o formulare seacă și una armonioasă. Un astfel de literat are tendința de a transmite prin scris rezonanțe afective și reflexul de a înșirui cuvintele nu doar după o logică a frazei, ci și după posibilele ecouri muzicale avute. De aceea, cred că o condiție minimă, dar insuficientă, ca un stilistician să fie recunoscut drept mare specialist în domeniu este să intuiască armonia cuvintelor, ritmul interior și melodia frazei, întocmai precum un instrumentist simte pulsația și frazarea unei bucăți muzicale. Înclinațiile melomane dezvoltă astfel de aptitudini care se traduc în scris printr-un stil fluent și expresiv. Faptul că Mihai Zamfir a fost pus de părinți să studieze vioara de la 10 la 17 ani nu a rămas fără repercusiuni benefice asupra formației sale de stilistician. Exercițiul la acest instrument i-a ameliorat simțul ritmului, al armoniei și al fineții auditive – calități esențiale cerute unui stilistician ce dorește să pătrundă intimitatea unui text.
De altfel, Mihai Zamfir nu a crezut niciodată în recursul improvizat al artei contemporane la „muzicalizarea zgomotului”, care l-a iritat întotdeauna: „Larma naturii – vântul, furtuna, ploaia, vuietul mării – ne poate speria, ne poate încânta ori adormi; de enervat însă, nu ne enervează niciodată. Nimic nu-i iritant în zgomotele naturale, oricât de violente ar fi ele. Dar de îndată ce un uruit mecanic ne sparge urechile cu perfecțiunea lui tehnică, nervii noștri se încordează, intră în alertă. De ce oare zgomotul natural, indiferent de câți decibeli degajă, e suportat perfect de corpul uman, în timp ce zgomotele mecanice ne aduc în pragul crizei de nervi, iar ciocanul pneumatic poate chiar provoca nebunia? Suntem mult mai aproape de natură decât vrem s-o recunoaștem; aversiunea față de tehnică se află, probabil, înscrisă în sistemul nostru intim de autoprotejare.” (Jurnal indirect, I (1990-2003), Editura Spandugino, București, 2015, p. 310).
Studiul Introducere în opera lui Alexandru Macedonski (1972) trădează atenția acordată de istoricul literar poetului și teoreticianului simbolismului, pentru care poezia viitorului „nu va fi decât muzică și imagine, aceste două sorginți ale ideii”. Apelând la analogii muzicale, Mihai Zamfir a descoperit în opera lui Macedonski, care a sintetizat potențele creatoare ale poeziei românești în pragul secolului, o structură internă similară cu aceea proprie ultimelor simfonii ale lui Gustav Mahler – prevestitoare de numeroase experimente muzicale ale secolului al XX-lea. Sensibilitatea macedonskiană a rezonat cu fondul sufletesc al criticului și cu preocuparea lui pentru fraza muzicală. În acelaşi timp, a constituit o validare teoretică a orientării sale către stilistica altor arii (din opere) de interes: ciclul romanesc proustian, proza poetică românească și lirica portugheză.
Conceptul de stilistică diacronică, lansat de Mihai Zamfir, fructifică intenția de a urmări evoluția de serii literare nu ca pe niște praguri istorice de trecut, ci ca pe o suită (simfonică?) formată din elemente retorice încadrabile într-un sistem (era și vremea structuralismului). Familiarizat cu logica lăuntrică a desfășurărilor muzicii clasice, stilisticianul depășea prin reflecție critică semnificația concret-pragmatică a unui text. Știind ce înseamnă gradația efectelor și cum se operează legăturile într-o partitură, el aprecia valențele muzicale și pătrundea mult mai lesnicios adevăratele sensuri ale unui text cu alură lirică, precum sunt proza poetică și poemul în proză. Studiile Proza poetică românească în secolul XIX (1971) și Poemul românesc în proză (1981) stau mărturie. Numai astfel dotat, autorul lor a putut să vadă și să scrie despre Cealaltă față a prozei (1988).
Mihai Zamfir a citit de mai multe ori ciclul romanesc În căutarea timpului pierdut, arhitecturat pe un principiu muzical, și a luat contact cu muzica clasică franceză de la sfârşitul secolului al XIX-lea prin intermediul acestei celebre scrieri. Textul romanesc occidental însuși începuse atunci să adopte măcar ritmul muzical, care rămâne o condiție esențială a marii poezii, iar romancierii au fost atrași de exprimarea nu numai pe coarda poetică, ci și pe coarda muzicală. Chiar dacă Mihai Zamfir a scris o carte despre Marcel Proust (Imaginea ascunsă. Structura narativă a romanului proustian – 1976), aceasta nu înseamnă că – prin afinități elective sau prin contaminare – fraza critică i-ar fi arborescentă, încărcată de propoziții incidente și de paranteze, ca pentru a se plia pe toate meandrele gândirii specific proustiene. În privința analogiei în căutarea imaginii ascunse din structura narativă a romanului proustian cu aceea a textelor lui Mihai Zamfir, sunt de părere că în textele criticului român muzicalitatea rămâne o absență mereu… prezentă.
Chiar dacă este pasionat de muzica profundă și accesibilă a lui Mozart, Mihai Zamfir se simte atașat de muzica barocă, impresionantă prin precizie, contrapunct și armonie interioară. Soarta a vrut ca el să fie ambasador în Brazilia, considerată a fi o țară barocă: „Au existat un om baroc, o muzică barocă, o poezie barocă: de ce nu ar exista și o țară barocă? (s.a.) Ea există și este cea mai mare țară din America de Sud.” (Jurnal indirect, 2 (2003-2015), Editura Spandugino, București, 2015, p. 427). Experiența universitară și apoi diplomatică din Portugalia i-a oferit acolo lui Mihai Zamfir contact direct cu un spaţiu cultural unde a aprofundat cunoașterea muzicalității poetice specifice. Nu este deloc întâmplător că a putut fi scrisă remarcabila carte Formele liricii portugheze (1985).
Aidoma unui violonist ce nu face mișcări largi, inutile, ci de precizie și finețe, Mihai Zamfir posedă o frazare limpede, concisă, care concentrează mesajul. Și la începutul intervențiilor sale la diferite manifestări literare și științifice, academicianul Zamfir promite să nu rețină atenția asistenței cu o comunicare mai lungă de un anumit număr de minute (de obicei, maximum un sfert de oră academic) și se ține de cuvântul dat și rostit. Pentru a fi mai convingător, excelentul orator își scoate ceasul de la mână și îl pune alături, ca pentru a-și controla timpul de expunere, dar nu se uită niciodată la cadranul orar de tip clasic. Prin urmare, criticul, și mai ales publicistul, este înzestrat cu arta conștientizării limitelor unui text și posedă simțul expresiei concentrate. Aceasta se observă cel mai bine în articolele scrise timp de un pătrar de veac în revista România literară și selectate pentru Jurnal indirect. I-II (1990-2015) (2015), dar și în cele care au urmat acestui interval, până în actualitate. Ele sunt scurte și au tonalitatea bine… strunită, în joc fiind intenția de transmitere a unui mesaj sugestiv tot mai concis. Și vioara are doar patru strune, dar în mâinile unui virtuoz ea poate să intre în rezonanță cu o întreagă lume de emoții.
De fapt, nu vioara, ci viola este instrumentul preferat al lui Mihai Zamfir, deoarece ea este cea mai adecvată respirației normale a unui instrumentist. Prezența sa subtilă este aproape insesizabilă într-un concert simfonic, unde are sunetul cel mai profund. Preferința pentru violă oferă o cheie (muzicală) de lectură încântătoare multor scrieri ale lui Mihai Zamfir, unde sunetul discret, interiorizat al acestui instrument pune în joc (tot muzical) o respirație firească. Nu este aceeași tensiune interpretativă ce se impune unui virtuoz al celorlalte instrumente cu coarde. Într-o manieră similară, fraza stilisticianului nu este tensionată, ci curge lin și amplu controlată – semn al unei stăpâniri depline a limbajului critic. În textele de orice natură literară scrise de el, ideile se dezvoltă treptat, cu gradații subtile, asemenea unei linii melodice de violă existente în echilibru bine cumpănit între intelect și sensibilitate.
Prin urmare, preferința pentru acest instrument exprimă înclinațiile sale stilistice: un scris armonios ce nu forțează ritmul limbajului, ci îl lasă să se exprime natural, cu eleganță și măsură. Exemplele ce pot fi date sunt numeroase, dar mă voi opri la unul singur, care implică și judecata de evaluare stilistică: „Ar fi uşor de ironizat maniera snoabă a autoarei de a trata limba română, prin construirea unui limbaj nou, artificial, paralel celui comun; de fapt Hortensia încerca să evoce o lume până atunci ca şi absentă în literatura noastră, imaginând pentru asta un instrument lingvistic pe măsură. Că era vorba de o reformă deliberată – nu încape îndoială: atunci când pune să vorbească personaje din lumea ţărănească sau a mahalalei, Hortensia nimereşte tonul just, utilizând un limbaj perfect adecvat. Franţuzismele rămân rezervate limbajului autorului, acelui registru lingvistic în care prozatoarea îşi exprima propria sa viziune asupra lumii. […] Era un limbaj destinat să capteze aspiraţiile difuze ale unei conştiinţe aflate în opoziţie ireductibilă cu realităţile din jur, cu lumea comună.” (Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române, II, Editura Polirom, Iași, 2017, p. 239).
Pentru Mihai Zamfir, literatura, ca și muzica, reprezintă o scurtă rostire între răstimpuri de tăcere și de aceea stilisticii îi revine rolul de a analiza înțelesurile unui text din perspectiva lungilor tăceri semnificative. Muzica poate fi considerată cea mai individuală artă în ceea ce privește performanța interpretativă, deoarece este importantă în cel mai înalt grad marca receptării personale. De aici derivă concluzia că muzica de cameră – poate mai mult decât muzica simfonică – este mai adecvată biroului de lucru al stilisticianului Zamfir. Audițiile muzicale îl ajută pe acest veritabil homo aestheticus, ce nu va deveni niciodată arid sufletește, să depășească eventualele momente de torpoare ale sensibilității (adormind de armonia…) sau de lene a gândirii critice (nu și pe acelea de oțium). Balsam pentru suflet, muzica are un rol ordonator, clarificator ce-i aduce la unison bucățile muzicale (și critice) care altminteri ar fi parazitare. Mihai Zamfir este un exemplu remarcabil al felului în care muzica, sensibilitatea lirică și experiențele culturale modelează preocu pările unui istoric literar și stilul lui de a scrie. Este exemplul unui stilistician desăvârșit pentru care rigoarea, erudiția și rafinamentul expresiei definesc o viziune critică înscrisă în linia marilor istorici literari români. Ani senini, în acord de violă!