S-a încheiat festivalul de toamnă cel mai popular la București, Les Films de Cannes. Greu de crezut, dar în ultima seară, adică pe 2 noiembrie anul acesta, coada spectatorilor s-a întins până la gardul cu strada al Muzeului Țăranului Român, unde s-au proiectat, a doua oară, Sirat de Oliver Laxe și Die My Love de Lynne Ramsey. Cu o seară înainte se desfășura în aceeași sală Gala de închidere, unde aflam titlurile premiate și se proiecta filmul câștigător la Festivalul de la Veneția, ediția din septembrie 2025, Father, Mother, Sister, Brother de Jim Jarmusch.
Ediția de anul acesta a festivalului, inițiat de unicul câștigător de Palme d’Or pentru film de lungmetaj, Cristian Mungiu (cu 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, în 2007), a început pe 24 octombrie, când am văzut, în gala deschiderii, Sentimental value de Joachim Trier (coproducție Norvegia- Danemarca-Germania, câștigătoare a Marelui Premiu la ediția 2025 a Festivalului de pe Croazetă) și s-a încheiat, cum spuneam mai înainte, cu filmul lui Jim Jarmusch Father, Mother, Sister, Brother care a câștigat Marele Premiu al Festivalului de la Veneția, din juriul căruia a făcut parte același Crsitian Mungiu, care a inclus – și bine a făcut – în programul dedicat Cannes-ului și titluri venețiene.
În primul rând, considerații privind receptarea. Aproape toate cele trei săli unde au fost proiectate filmele selectate (cinema „Elvire Popesco“, sala Auditorium a Muzeului Național de Artă și Cinema Muzeul Țăranului Român), între 24 octombrie și 2 noiembrie, s-a înregistrat sold out, spectatorii au ocupat toate locurile disponibile și s-au bucurat să ia parte la întâlnirile cu autorii unor filme programate, precum Hlynur Palmasson (The Love That Remains), Serghei Loznița (Doi procurori), Julia Ducournau (Alpha și Titane) și Emmanuelle Béart, protagonista unui medalion format din Un coeur en hiver de Claude Sautet și La belle noiseuse de Jacques Rivette.
E greu de definit profilul publicului care a umplut sălile anul acesta. E de bănuit că majoritatea spectatorilor erau oameni cu ceva mai multă școală decât media pe țară și că ei formau acea parte a spectatorilor cu o cinefilie formată în cursul mai multor ani, dornici să vadă filmele de obicei ocolite de distribuția majoritară în puținele săli de cinema rămase, probabil râvnind la peliculele din spații cu greu acoperite de programarea uzuală (din Europa, Asia, America Latină, Africa probabil din Australia). Să nu uităm programul dedicat cinematografului național, Avanpremierele toamnei, din care au făcut parte titluri incluse recent pe lista premiereleor: Dracula de Radu Jude, Interior Zero de Eugen Jebeleanu, Sorella di clausura de Ivana Mladenovici sau Nu mă lăsa să mor de Andrei Epure, ultimele două fiind prezentate în avanpremieră la Festivalul de la Locarno. Secțiunea a fost câștigată de un alt lungmetraj recent, Still Nia de Paula Oneț, un fel de docu-fiction dedicat unei foste balerine accidentate.
Renunțând să speculăm pe tema motivelor care au convins un număr atăt de mare de spectatori să cumpere bilete la festivalul bucureștean al lui Mungiu (care a avut replici mai restrânse la Timișoara, Iași, Cluj-Napoca, Arad), să încercăm să schițăm profilul filmelor preferate de publicul afirmat cu aceste ocazii.
Eu aș remarca în primul rând preferința (pro babil nostalgică) pentru filmele nordice, după mine cel mai rafinat cinema euro pean, cu titluri „bergmaniene“ precum Valoare sentimentală de Joachim Trier, o dramă de familie cu agravări stârnite de pro fesiile în domeniul filmului și teatrului, unde strălucesc Stelan Skarsgard și Renate Reinsve) ori The Love That Remains de Hlynur Palmasson, o altă dramă, cu o familie spulberată ce încearcă să se refacă mizând pe „viața la țară“.
Nu în ultimul rând, filmele care au atras cel mai mult au reflectat conflictele sângeroase ale prezentului, precum Once upon a time in Gaza de Arab și Tarzan Nasser (premiul pentru cea mai bună regie a secțiunii Un certain Regard, Cannes 2025), Sirat de Oliver Laxe sau iranianul It Was Just an Accident de Jafar Panahi, câștigătorul Premiului Palme d’Or la recenta ediție a Festivalului de la Cannes. Nu contează că unii spectatori au criticat deciziile juriului competiției de pe Croazetă (chiar și criticii ar fi preferat alt titlu pentru cel mai râvnit trofeu). Important este că publicul de la noi a putut vedea aceste filme „de neatins“ și că unele dintre ele vot fi incluse, destul de repede, în distribuția obișnuită a sălilor de cinema.
Ar mai fi de remarcat prezența, în selecție, a numelor feminine care au semnat unele filme, precum Mascha Schillinski (Sound of Falling), Kelly Reichardt (The Mastermind, titlu premiat în aceste zile și cu Spicul de Aur, trofeul major al Festivalului de la Valladolid), sau Viață particulară de Rebecca Zotowski, producția franceză în care strălucește americanca Jodie Foster. Desigur, au fost foarte solicitate și spectacolele cu alte filme prezentate la Cannes și Veneția precum Agent secret de Kleber Mendonça Filho (Premiul pentru cea mai bună regie), Doi procurori de Serghei Loznița, impresionantă analiză a infernalei suspiciuni staliniste, ori La petite dernière de Hafsia Herzi (premiul pentru interpretare feminină la Cannes) sau Dincolo de nori de Francesco Rosi (Premiul special al juriului la Veneția).
Și neapărat de adăugat pe lista „celor mai văzute filme“ Nouvelle vague de Richard Linklater, titlu regăsit pe lista selecționatelor la Cannes, evocare foarte documentată a realizării primului lungmetraj din creația lui Jean-Luc Godard, À bout de souffle, documentat dar cu o perspectivă foarte americană asupra momentului important din istoria cinematografului.
Sunt sigură că unele bilete au fost solicitate pentru răsunetul numelui celor care-l semnează: de pildă Park Chan-wook (No other choice), Christian Petzold (Mirrors no 3), sau Ari Aster (Eddington), Bi Gan (Resurrection). Probabil că și pe acestea le vom regăsi printre premierele apropiate. Ceea ce aș reține privind recenta ediție a Festivalului Les Films de Cannes este că avem un public dornic să evadeze din fața ecranelor „de acasă“, dominate de producțiile Netflix, și că spectatorii sunt mult mai dornici să cunoască alte cinematografii decât cele dominante, aducătoare de încasări mari la box office. Să sperăm că ei vor găsi satisfacții în următoarele programări de premiere.