Pe 22 octombrie, am primit un telefon necunoscut, cu număr de Germania. Era tîrziu în noapte, abia venisem de la teatru și nu am răspuns. Devreme, în dimineața următoare, apel de la Viki Stürmer. Am înțeles ce s-a întîmplat, înainte să spun „alo“. A tăiat multe capete de balauri, a dus multe lupte, de data asta… HELMUT STÜRMER a fost unul dintre cei mai formidabili artiști europeni, un scenograf de teatru, film și operă avangardist, un spirit luminat, inovator, inventiv, riguros, cu o viziune complexă asupra artei, asupra spațiului și timpului.
Am început acest text de cîteva ori și m-am oprit. Durerea despărțirii și pierderea unui prieten sînt faptele intimității, greu de împărțit. Am scris despre Heti de atîtea ori, nu doar în relație cu vreun spectacol, cu vreun album de autor, pentru care se zbătea enorm, pe cont propriu – așa cum a făcut-o și Liviu Ciulei pentru catalogul său de scenograf – cu o expoziție, texte despre dimensiunea uriașă a personalității sale. M-am străduit să-l pun în lumină ca protagonist al unui fenomen artistic, ca personaj, așa cum a fost, în viața de zi cu zi, dar și fiind alături, umăr la umăr, de o devoțiune rară și fără de sfîrșit, de toți regizorii, actorii, soliștii, tehnicienii, mașiniști, lucrătorii de la ateliere, croitori, tîmplari, recuziteri. Cultura lui și întinderea ei păreau inepuizabile. Nu se zăreau limite sau spații neacoperite. Un rebel mai degrabă taciturn, un hippiot care n-a renunțat niciodată la plete și la ramele rotunde și mici ale ochelarilor, la un fel absolut neconvențional în care se îmbrăca, gîndea, vorbea, la eleganța și rasa pe care oamenii mari le au orice ar fi. Am rîs cu el de zeci de ori, cu sau fără berea lui în față, vorbind despre muzica de toate felurile, de rock și hard, despre Paulo Conte, despre teatru și iar teatru, despre dirijori, despre operă, despre fiecare regizor cu care a lucrat, căruia i-a construit o lume, plecînd de la o machetă mirobolantă, un univers scenic în miniatură, cu elemente de decor care se mișcau, înțelegeai perfect cum va fi așezată o poveste acolo, cu amplasarea luminii și funcția ei, creionată în variante de lucru. Rigoarea asta m-a marcat mereu. Nimic, dar nimic nu era lăsat la întîmplare, pentru că făcea parte din structura lui.
Născut la Timișoara în 1942, Helmut Stürmer s-a impregnat de seriozitatea familiei, dar și de boemia ei artistică. În casa Stürmer s-au perindat personalitățile orașului, figurile nonconformiste, tatăl a fost compozitor, dirijor, mama a fost, o perioadă, actriță la Teatrul German, el însuși a studiat pian, iar cunoștințele lui despre muzică au fost adînci, ale unui cunoscător profund, cu un lexic nuanțat care „desena“ imagini sonore, ca cele puse pe mii de schițe. A fost campion național la ski, skior de performanță, un spirit autocritic care nu s-a odihnit niciodată, a studiat muzică de performanță, deși știa că nu aceasta este calea, a picat cu brio la examenul de admiterea la actorie, la București, și a desenat. A desenat, a studiat cu un profesor-mentor care i-a format mintea și mîna. Ca un tandem de neseparat. După primii doi ani încheiați la Cluj, la pictură, a venit la București, la Facultate, la Scenografie, clasa arhitect scenograf Paul Bortnovski. Poate exact de aici, de la acest nume, Helmut Stürmer a început drumul său, cu ștacheta stabilită de la început foarte sus. A fost angajat foarte repede la Teatrul „Bulandra“. Liviu Ciulei i-a marcat cariera. Întîlnirea aceasta a fost pusă mereu în centrul amintirilor sale. Privesc desenele și fotografiilor din mizanscenele lor. Vizionare. Moderne. Dezvoltînd un altfel de limbaj. Vibrant. Într-o grafică trasată precis, cu verticale îndrăznețe, în cromatici care lansau tendințe, curente. Vorbea mereu despre psihologia spațiului și despre noblețea profesiunii lui, ca aceea a uceniculul arhitect-vrăjitor din povestea lui Shafic. Casa lui Liviu Ciulei din București, unde a locuit, mai ales după cutremurul din 1977, mi-a numit-o ca fiind un laborator al minții și al mîinii. Au lucrat împreună, la Opera din Sydney, Azilul de noapte – făcut la „Bulandra“ – și prietenia lor a fost bătută în cuie. În anul 2000, cînd am vizitat Opera din Sydney, am fost uluită să aud că ghida care făcea turul a pomenit de spectacolul făcut de Ciulei și Stürmer.
A lucrat cu Dan Pița, cu Mircea Veroiu, cu Radu Gabrea și Alexandru Tatos. Imaginile din filmul lui Gabrea, Dincolo de nisipuri sînt atît de picturale, cu o cromatică virată în sepia și pasteluri, complet diferită de cea crudă și tranșantă din Nunta de piatră, filmul de marcă al debutului Pița-Veroiu. Plastica cinematografică a lui Stürmer stabilește, de la început, contextul poveștii. Provocînd ochiul. Există atîta măsură în orice lucrare a lui încît mi se pare că ordinea și armonia ies din ramă și ne contaminează.
Întîlnirea lui cu regizorul Vlad Mugur a fost aceea pe care a considerat-o, întotdeauna, totală. Și în profesiune, ca tip de limbaj, ca tinerețe a spiritului lui Vlad Mugur, dar și în plan personal, avînd o prietenie rară. Ascultam, uneori, la București, la Cluj, la Budapesta, la München, părerile lor pe două voci despre cele mai mari expoziții sau spectacole de teatru, despre regizori care creează alte paradigme, despre muzicieni sau fotografi, despre pălării și colecția impresionantă a lui Heti cu borsaline, cu pălării mici, care trase mai pe frunte măresc misterul ființei. A lucrat mult cu Vlad Mugur. Și cu scenografa Lia Manțoc. Probabil că Hamlet-ul lor de la Teatrul Național din Cluj este definiția pură a acestui trio artistic. A unui fel de a citi și descifra un text, a-l ridica pe scenă ca o amprentă inconfundabilă. Tinerețea lui Vlad Mugur i-a contaminat și pe acești geniali scenografi, iar tot ce au făcut împreună este sub acest semn. Poate că și de aceea, legătura mea cu Ion Vartic, directorul de atunci al Teatrului Național din Cluj, este una dintre marile complicități pe care le-am trăit și pentru care sînt recunoscătaore. A fost ultimul spectacol montat de Vlad Mugur, o lună mai tîrziu a murit, și a închis un cerc mare, foarte mare, cît o viață în exil. Vlad a încercat să pună în scenă acest text înainte să fugă din țară. L-a pus la sfîrșit. Divin. Iar după plecarea lui, cei doi scenografi, Stürmer, Manțoc, încep colaborarea cu Silviu Purcărete. Toți spectatorii care au văzut și văd Faust la Sibiu, hala pictată de Stürmer, spațiile de joc, transformările lor, barocul revărsat din Noaptea valpurgică, filmul desenelor de pe pereți… halucinant. N-am să uit nicicînd spectatorii de la Festivalul de la Edinburgh, la un an sau doi după premiera din 2007. Stăteau după încheierea unei producții fenomen și urmăreau cu mai mare atenție în decodare fiecare comentariu vizual, povestea din imagini, paralelă, complementară, îmbogățindu-și experiența directă.
Cum aș putea uita Artaserse de Leornardo Vinci, operă barocă cu cinci contratenori, pe care Purcărete și Stürmer au pus-o la Nancy, cu cele mai mari voci ale momentului? Philippe Jaroussky, Max Emanuele Cencic… Într-o excepție care confirmă regulile spectacolului de operă care nu este deplasat din locul unde a fost produs, Artaserse s-a jucat la Versailles, soliștii dorindu-și asta la fel de mult ca producătorii. Preluat de postul „Mezzo“, opear lui Vinci s-a clasat pe locul al treilea, și, un timp, pe primul loc, în topul celor mai bune producții. Sau spectacolul montat cu Radu Afrim, la Residenz Theater din München, Cînd ploaia se va opri, în mii de tonuri de gri?
Privesc schițele pentru costumele lui Jaroussky și Cencic care îmi luminează pereții casei. Toate cartolinele pe care le-am primit ani de zile în prima clipă a unui an nou, felicitări și urări ludice, fotografiile cu Heti de pe pîrtia de ski, cele cu noi doi, aud toate discuțiile și simt emoția timpului în care am fost mai apropiați, mai sudați, ca o prelungire a unuia în celălalt ca să înfăptuim prima expoziție de scenografie amplă care să definească personalitatea lui. Era bolnav, iar curator a devenit un alt mare artist, Vittorio Holtier. Mi-am dat seama, încă o dată, că scenografii mari sînt altfel. Și greu îi cuprinzi cu mintea. Pentru că au straturi de perspective încărcate de cultură. Pentru că sînt generoși. Pentru că dăruiesc și strîng idei, cuvinte pe axele civilizației. Pentru că lumea creată de ei ne înalță și ne ține acolo, sus, în cer, ca într-un vis fără de sfîrșit.
Am dansat o dată cu Helmut Stürmer, murmurînd amîndoi un cîntec al lui Paolo Conte. Și am făcut asta duminică seară, pe 26 octombrie, fără să mă vadă nimeni, pe scena goală a Teatrului Național din Craiova. Am sărbătorit 175 de ani de cînd este notată nașterea acestui Teatru. M-am învîrtit încet, în pași mici, cu Heti, cu Vlad, cu toți cei pe care îi iubesc și mi-au transformat viața în destin și șansă.