„După ce se termină zidul cetății Sibiului pe mîna stîngă, traversezi o intersecție cu sens giratoriu, nu mai mergi mult și, înainte de un pod, nu foarte mîndru, faci dreapta și te oprești. Acolo sînt halele de la Simerom. Multe dintre ele dezafectate, aproape părăsite. Locul acesta vorbește, fără cuvinte, despre un tip de sordid aparte. Am vizitat două dintre hale în stare pură. Adică, neamenajate. Betonul de pe jos este acoperit, pe multe porțiuni, de băltoace. Apa, amestecată cu ulei de motor și cu noroi, formează un fel de mîzgă perpetuă. Geamuri întregi și geamuri sparte filtrează lumina soarelui sau a nopții într-un mod ciudat, îmblînzind-o parcă. O atmosferă stranie mătură întreg peisajul. Diferite unghiuri și cotloane adăpostesc puțină melancolie, nostalgie, resemnare. Resturi de șine, poate de tramvai, îmi poartă ochii peste tot și niciunde. Trasee altădată clare, ordonate sînt acum frînte, pierdute într-un desen dezordonat. Pare să fi fost aici un depou. Dar, cine știe?…
«O, lună plină, de-ai vedea
Azi ultima durere-a mea,
Ce m-a-ncercat de veghe stînd
Lîngă pupitru nopți la rînd:
Căci cu mîhnită simpatie
Lucești pe scoarțe și hîrtie!
Ah! de-aș putea pluti pe munți
În raza dulcii tale frunți,
Peste prăpăstii să zbor cu duhuri,
Peste livadă-n senine văzduhuri,
Să-mi spăl în roua ta ființa
De negura ce-o dă știința!»
Într-o hală de sfîrșit și de început de lume spune Silviu Purcărete povestea sa despre Faust. Despre ispite și neputință, despre viață și despre moarte, despre complexe și frustrări, despre proiecții fabuloase ce ne bîntuie subconștientul, neliniștindu-l. Perspectiva sa amestecă imaginile pe care le are asupra lui Faust, Faust al său și dincolo de sine, cu propriile melancolii, zboruri și aripi ce-și ascultă, doar, fîlfîitul. Într-o astfel de hală s-a inventat un teatru. S-a construit la propriu, din nimic, din abandon. S-a născocit și o formă – de teatru-n teatru – barocă, gigantică, răvășitoare, care strînge, deopotrivă, ficțiunile vieții și pe cele ale scenei, ale creatorilor, desigur. Se simt aburii fantasmele celor care au trecut pe aici. Și-au șoptit poverile, visele, caznele, iluziile ca pe taine ale eu-lui profund. Pereții aceștia le poartă și le duc mai departe, din poveste în poveste, pînă la varianta lui Purcărete despre Faust. Și mai departe. În fiecare desen mural al lui Helmut Stürmer, în fiecare fragment de infern desprins parcă din bîntuielile lui Bosch și înfățișat pe zidurile halei, în fiecare apariție stranie costumată și machiată de Lia Manțoc – ființe devitalizate multiplicate la infinit – în sunetele ce ar putea să vestească oricînd apocalipsa sau în muzicile-rugăciune aduse de Vasile Șirli în urechi și în suflete. O poveste-spectacol a lui Silviu Purcărete și a echipei lui de mari creatori despre felul în care Faust și Mefisto își dau tîrcoale, depind unul de celălalt, co-există în fiecare dintre noi, în limite, în experiențe îndestulătoare sau devastatoare care-și preling, nostalgic, dulce-amarul pe cerul amintirilor, al nălucirilor. Bieți muritori ce aspirăm la nemurire. Sau, dacă totuși există moarte, atunci, simțurile să nu ne părăsească pînă la sfîrșit! Să inventăm cu voluptate ispite fel de fel, păcate și desfrîu fără limite pentru ca plăcerea să inunde trupul, mintea, dependența de pasiune să însemne tot atîta senzualitate, revărsare de bucurii ce vîră sufletul pe drumul greșelii fără de întoarcere și mîntuire. Cui îi mai pasă?…
Drumul de la spațiul imens al bibliotecii lui Faust la alegoria nopții valpurgice este mai scurt decît credem. Plină de maculatură, de grămezi de ziare ce-și întind cenușiul pretutindeni, camera este un loc aproape mort în care Faust își tîrșîie, moșnegește, pașii bătrîneții premature încercînd să mai formeze discipoli întru filosofie, medicină, teologie, drept. Viața stă ghemuită, probabil, prin cotloane. La vedere, doar forme palide de supraviețuire, învățăcei devitalizați strecurați prin bănci, manechine ce mă duc cu gîndul la Clasa moartă a lui Kantor. Aici începe să-și facă loc Mefisto. Demonul se multiplică, își anunță apariția prin tot felul de alte chipuri și voci, duhuri care neagă, gnom cocoțat pe dulapul lui Faust, diavol androgin, efeminat și încercănat de vicii, droguri și povara arsenalului de tentații pregătit pentru un captiv ca Faust. Este un joc de mare anvergură și deopotrivă de periculos. Ludicul morbid amplifică, la fel ca și opțiunea pentru androgenitate, pentru jocul pervers cu identități, sexualități, bărbat-femeie, femeie-bărbat, amplifică, spuneam, miza spectacolului. A relației însăși dintre Mefisto și Faust. Luna capătă halou, lupii urlă, pereții se desfac și sîntem poftiți pe tărîmul desfrîului absolut, acolo unde imaginația nu mai are pudori. Faust, spălat, gătit, ajutat să-și deghizeze vîrsta este condus de diavolul androgin în lumea unde totul este permis și se mai poate. Unde perversiunea nu are leac și limite, unde corul plăcerilor exultă în acute, în zboruri lascive, într-un spectacol al cărnii care se dă în o mie de feluri. De jur-împrejur, desenat pe pereți ca un comentariu non-verbal, Infernul. Chinul. Pedeapsa. Cine are, însă, timp de astfel de filosofii?…
Mefisto pe tocuri, pervers ca movul-ciclamen tare din costumul său, este dirijorul acestui fabulos spectacol. O cortină roșie imensă, maiestoasă ascunde, în spatele catifelelor grele, alte taine. Și atrage privirea, stimulată în noul spațiu de joc, în fel și chip. Privim, în picioare, desfrîul de lîngă noi. Putem să alegem ce imagine vrem. Sau niciuna… Misterul teatrului, al scenei vorbește, și el, despre dorințe, putințe și neputințe. Teatrul adus aici adună, la rîndul lui, proiecțiile lui Faust, ale acestei variante a lui Purcărete, mai apropiată de cea populară care l-a inspirat pe Goethe. Viziunea regizorului este și frustă, sub semnul imediat al bucuriei trupești, dar și sofisticată, elaborată, lăsînd să curgă imaginația poveștii despre spirit, ispită și greșeală de peste tot. Noaptea valpurgică nu este luminată decît de păcat. Iar viziunea lui Purcărete este sub semnul dominant al acestei actrițe remarcabile: Ofelia Popii, interpreta lui Mefisto. Al decorului lui Helmut Stürmer, tulburător, baroc, care poartă destinul lui Faust de la austeritate, pe fîșia îngustă, vie și verde, paradisiacă spre tărîmul infernului plăcerii, unde totul mai este posibil o dată. Și pentru ultima dată. Din lumea cenușie și devitalizată a bibliotecii lui Faust, uniformizată cromatic, scenografa Lia Manțoc aduce o culoare clară, negrul din fracul lui Mefisto, și, apoi, contrastul cromatic, movul intens, care țipă păcatul prin respirația taftalelor. Impresionant.
„O, lună plină, de-ai vedea
Azi ultima durere-a mea“…
Performanța Ofeliei Popii este încărcată de har și nebunie. De un ludic grav, sobru. De patima neliniștitoare a profesiunii sale. De expresivitatea poetică a corpului său, care vorbește cu mult dincolo de cuvînt. De felul în care se dăruiește pînă la capăt, însumînd șoaptele gnomului, ale spiritelor ce se multiplică și se grăbesc să-l alcătuiască pe diavol. Ochii încercănați ai acestui Mefisto mă vor urmări mereu. Și ei au discursul lor. În care metamorfozele se oglindesc, rînd pe rînd, în care ipostazele androgenității amplifică crescendo-ul voluptăților pentru ca prăbușirea să aibă înălțime. Mefisto acesta este întîiul ostenit de propria înscenare. Mefisto acesta al Ofeliei Popii are dimensiunea deșertăciunii vieții, a seducției însăși, istovitoare și pentru diavol. Registrele pe care regizorul i le propune sînt dificile, solicitante, nenumărate. Variațiile și accentele pe care Ofelia Popii trebuie să le aducă personajului său par inepuizabile, dramatice, conțin o anume tensiune care taie respirația și duce în spate spectacolul. Aș numi această montare «Mefisto». Fără nicio ezitare.
Ofelia Popii parcurge distanțe spirituale enorme, trece de la extaz la sfîșiere, de la șoaptă la țipăt, se tîrăște și zboară, sub ochii mei, deja încercănați și ei. Mefisto al ei duce pe aripile păcatului sufletul lui Faust, al meu, al nostru, martorii poveștii lui Purcărete. Asta, în anul de grație 2007, undeva, la Sibiu, într-o hală stranie și sordidă, o hală de sfîrșit și de început de lume. Ca și istoria lui Faust.“
Asta scriam în 2007, la începutul unei istorii pe care nu o intuiam. Zilele trecute s-a jucat cea de a 300 repre zentație cu Faust, la Sibiu, într-o hală special amenajată pentru acest spectacol. Teatrul „Radu Stanca“ și directorul Constantin Chiriac au ținut vie una dintre cele mai fascinante călătorii din teatrul românesc. Tot ce s-a întîmplat și se întîmplă cu acest spectacol și în jurul lui a creat un fenomen. Care depășește construcția în sine. Faust a devenit un scop în sine pentru a merge la Sibiu, de pildă, doar ca să vezi un spectacol iconic. Biletele se epuizează pe loc. Este o tevatură întreagă legată de Faust.
După 18 ani… vuietul există. Îmi amintesc și astăzi reacția spectatorilor de la Edinburgh, de la Festival, dintr-un spațiu reconstruit, repictat, reamenajat: spaima își găsea onomatopee. Ca și uluiala. Ca mirarea din spuma cuvintelor pe care mi le-a spus, aproape fără să respire, Sir Jonathan Mills, Directorul Festivalului internațional de la Edinburgh, în noaptea de după premiera de la Sibiu. Deschisesem ediția din 2007 a Festivalului Național de Teatru acolo și îl invitasem să vadă mai multe producții. Spre stupoarea tuturor, a venit. S-a dat peste cap ca într-un basm ca să aducă Faust în Festivalul pe care l-a condus din 2006 pînă în 2014. Nouă ani, Ilie Gheorghe a fost Faust. Corpul lui întinerea la vedere în Noaptea valpurgică și se dădea la desfrîul tinereții fără bătrînețe, cu pofte, cu ispitiri aruncate de Mefisto fără milă. După despărțirea de marele Ilie Gheorghe, Purcărete l-a ales pe Miklos Bacs pentru rol.
Așa au mai trecut încă nouă ani. Cu o altă abordare, cu alte accente în frază, pe cuvînt. Lumea vine de peste tot să vadă acest spectacol-fenomen. Ca și cînd a avut premiera ieri. Ca și cînd… ca și cînd… 300 de reprezentații și 18 ani… mai multe vieți într-un singur miracol. Tot zilele trecute, Silviu Purcărete a fost decorat cu distincția „Nihil Sine Deo“. Helmut Stürmer a pictat pe pereții halelor unde s-a jucat Faust la Sibiu și în lume istoria păcatului, a limitelor din corp și minte, în zeci de imagini. Îi aud toate explicațiile pe care mi le-a dat atunci, într-un ritm exaltat de dedesubtul creației. Al culturii.
Nostalgia m-a răpit zilele astea. Am zîmbit, m-am umflat în pene ca și cum eu am făcut totul. Am plîns elogiind clipa. Și măreția ei.