Poezia tânărului Karol Wojtyła, viitorul papă Ioan Paul al II-lea, se situează într-un spațiu unic al spiritului: acolo unde rugăciunea devine artă, iar arta devine formă a rugăciunii. Cele două poeme Mamei mele, Emilia și Magnificat – Imn datează din anul 1939, un moment de cumpănă în istoria Poloniei și în biografia autorului. Pierderea mamei, suferită la vârsta copilăriei, și prăbușirea lumii vechi odată cu izbucnirea războiului, se întâlnesc în aceste versuri ca două izvoare ale aceleiași dureri transfigurate.
În poemul Mamei mele, Emilia, tânărul Wojtyła închină mamei o elegie de o simplitate pură, cu accente de psalm. Repetiția versului „La preacurat al Tău mormânt” creează o incantație ritmică, un ritual al memoriei și al iubirii filiale. În fiecare strofă, absența maternă devine loc de revelație, iar tăcerea – formă de prezență. Poemul exprimă, în limbaj aproape liturgic, un dor fără margini care se transformă în rugăciune și împăcare.
În schimb, Magnificat – Imn se ridică la o dimensiune cosmică și mistică. Titlul evocă imnul biblic al Fecioarei Maria: Mărește suflete al meu pe Domnul, însă aici cântarea devine o amplă odă a Creației și a tinereții spirituale. Poetul Îl slăvește pe Dumnezeu ca pe „Tatăl cel bun al marii Poezii”, recunoscându-I prezența în frumusețea lumii, în meșteșugul artei și în elanul creator al omului. Natura poloneză – cu mestecenii, stejarii, ogoarele – devine o vastă catedrală a laudei, unde totul participă la imnul universal.
Cele două texte, scrise la începutul drumului poetic al lui Wojtyła, relevă o sensibilitate formată la intersecția dintre trăirea religioasă, cultura umanistă și meditația filosofică. În ele se poate recunoaște germenele viitoarei sale teologii a creației și a trupului – o viziune în care omul este chemat să colaboreze cu Dumnezeu în lucrarea Frumosului.
Astfel, poezia lui Karol Wojtyła nu este doar expresia unei tinereți lirice, ci un testament de credință și de iubire. Între mormântul mamei și imnul către Creator se desfășoară itinerariul unei conștiințe care, trecând prin durere, descoperă sfințenia vieții.
Mamei mele, Emilia
La preacurat al Tău mormânt
viaţa-nfloreşte ne-ncetat,
atâţia ani s-au dus pe rând
în lipsa Ta, duh aripat
La preacurat al Tău mormânt,
de-atâţia ani pecetluit,
pacea-i stăpân puternic, blând,
ca moartea, de nebiruit.
La preacurat al Tău mormânt
tăcere de cleştar străluce,
spre cer rugă înălţând,
speraţă-n suflet aduce.
La preacurat al Tău mormânt
îngenuncheam cu-al meu necaz,
atâţia ani cum trec, văzând,
mărunt îmi pare-acum, fiind treaz
La preacurat al Tău mormânt
Măicuţa mea, iubire stinsă,
stăteam, din buze murmurând:
Dă-i Doamne-odihnă necuprinsă.
1939
Magnificat – Imn
Slavă Domnului tău! Mărește,
suflete al meu,
pa Tatăl cel bun al marii Poezii, Dumnezeu.
Cu ritm minunat, El tinerețea mi-a-nflorit,
Pe nicovala de stejar, cântul meu l-a făurit.
Răsune sufletul meu de slava Domnului,
a Faurului Științei îngerești, a Creatorului.
La ospățul ceresc, robul Tău rugător,
umple cu vârf potir din rodul viei, preţios;
tânăr, l-ai luminat şi-i recunoscător,
căci i-ai cioplit din lemn de tei trup
mlădios.
Ești minunat, Atotputernic Creator,
– de mesteceni, stejari mi-e drumul plin –
iată-mă: brazdă-nsorită, rodnic ogor,
pisc ne-ntrecut în peisaj alpin.
Lucrarea-Ţi preamăresc la Apus și Răsărit;
Seamănă-Ţi, Stăpâne, glia-mbelșugată,
ogor cu secară, cu pini împădurit,
tinerețe cu dor de viață legănată.
Slavă-Ţi dă marea taină – fericirea,
că pieptul mi-ai umplut cu cânt
de-nceput,
că-n cer albastru mi-ai scăldat privirea,
că unda melodiei pe strune-a apărut,
că-n cânt, vedenie, Hristos a apărut.
– Focuri de Sânziene, Slavule, ai tot privi!
Stejarul, rege sfânt, frunza nu şi-a pierdut,
ci stăpân-preot, peste popor, el deveni.
Slăvit să fii, Doamne, pentru tăcute
presimțiri
şi cânt primăvăratic şi gotice doruri
şi focul tinereţii – potir de bucurii
şi toamna cu tristele-i miriști şi ierburi.
Te slăvim pentru versuri, bucurii
sau dureri!
Când stăpânim pământ, albastrul cer
sau aur,
că, tineri, găsim în cuvânt supreme plăceri
şi în orice prilej – un înţelept tezaur.
Când Frumosul te umple de extaz în valuri,
când, seara, eşti trist că n-ai spus:
e durere;
Domnul ia harfa, dar pe stâncoase maluri
raza se frânge – vorba n-are putere,
e mută. Iar eu mă simt ca un înger
damnat,
de marmură statuie, pe stâncă, mereu;
ai pus dor în sculptură, în brațul ridicat;
tânjesc, mă avânt. Iată ce înger sunt eu.
Slavă-ţi aduc, că de noi Te-ai fost
milostivit,
eşti ziua sfintei idei, răsplata ce-am primit,
imnul maternității, vesel necontenit,
cuvântul împlinirii, tăcut: Eli – desăvârşit!
Slăvit să fii, Părinte, că îngerul plânge,
că sufletul luptă cu vorba mincinoasă;
orice cuvânt urât, Tu-l stârpeşte şi frânge
în noi fudulia cea de prost gust, făloasă.
Ca trubadur slav, eu cânt, urmându-Ți
calea,
pentru iele, oi, păstori, aduc văratic dar,
iar cântul meu rugător, întins cât e valea,
Ţi-l aduc Ţie, cel Unic, pe tron de stejar.
Slavă Ţie, Doamne, preafrumoasă cântare,
care-ai sădit lumină în sufletul meu!
Neîncetat dau slavă Aceluia care
pe umeri mi-a pus catifea şi poveri
de iereu.
Creator, slav şi prooroc, pururi blagoslovit,
îngăduie-mi să-Ţi cânt ca un vameş
inspirat;
sufletul meu Te slăveşte cu imn
preasmerit
pe Tine, Doamne: Sfânt, Sfânt, Sfânt în
veci, ne-ncetat.
Cântul meu se-ntregeşte acum în poezie!
Ce-am semănat tânjeşte ca sufletul
mâhnit;
La umbră du-mi cărarea, printre stejari
o mie,
Recolta tinereţii primeşte-o negreşit.
Dă glas, carte slavă de doruri neştiute,
imnului sfânt, candid, versului preaplecat,
cu răsunet de bronz şi coruri renăscute
de glasuri omeneşti: divin Magnificat.
1939
(Din antologia Țărmurile liniștii, în curs de apariție.)
Traducere şi prezentare de Vasile Moga