Este destul de dificil să realizezi o sinteză a unui jurnal care cuprinde perioada 1969 – 2022 și care se întinde pe 11 volume, aproximativ șase mii de pagini tipărite. Este vorba de Jurnalul unei epoci. 1969 – 2022, al lui Leo Butnaru, un fel de Război și pace personal al autorului cu lumea din jur, cu sine, cu istoria (Editura TipoMoldova, 2025, volumele I – XI). Din acest moment jurnalul lui Leo Butnaru intră în istoria genului, atît prin consistența realității pe care o cuprinde, cît și prin durata consemnării, prin calitatea de martor a unor vremuri trăite cu toți porii inimii și ai minții deschiși.
Primul jurnal în literatura română, în adevăratul înțeles al cuvîntului, fiind de altfel și cel mai lung, acoperind o perioadă mare de timp, aparține lui Titu Maiorescu. Alte jurnale ale scriitorilor români, care au rămas în conștiința colectivă sau în istoria literară, aparțin lui Eugen Lovinescu, Octavian Goga, Liviu Rebreanu, Geo Bogza, I. D. Sîrbu, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Eugen Ionescu, Radu Petrescu, Nicolae Balotă ș.a.
Ce este și cum este jurnalul lui Leo Butnaru, privit prin această istoricitate a genului? Pentru noi, care am trăit mare parte din istoria cuprinsă în jurnal, regăsindu-ne chiar în consemnările diaristului, este un spectacol complex pe care, în mare parte, îl revedem. Pentru generațiile mai tinere, este un spectacol greu de înțeles în multe din actele sale. Leo Butnaru este, de altfel, un caz, a trăit cu mintea și inima în limba și literatura română, dar cu domiciliul în imperiul sovietic, la Chișinău. Spune, de altfel, în primele însemnări, din 1970: „Unii dintre noi venim la prelegerile de literatură contemporană cu colecțiile revistelor România literară, Luceafărul sau Contemporanul. Îi tot dăm cu citate și argumente din ele. Lectorul nostru, Dobrovolski, ne cere să citim Literaturnaia gazeta…“ (I, 1970, 3.IV). Jurnalul lui Leo Butnaru poate fi citit și ca un roman biografic, fiindcă este povestea devenirii unui poet/scriitor/om într-o lume plină de convulsii, cu frămîntări care depășesc cadrul unei simple viețuiri, problema majoră fiind supraviețuirea culturală și desăvîrșirea unui destin literar. Implicit e și un jurnal de lectură, consemnările referitoare la lecturile avute, obsesiile literare, fericirile de a descoperi cărți și autori sunt mare parte din aceste însemnări. Un tînăr de azi își poate face un îndreptar de lectură formatoare, după acest jurnal. Jurnalul poate fi citit și ca un roman istoric, regăsim atmosfera din epoca socialist-comunistă din Republica Socialistă Moldova, dar și din România, cu convulsiile din perioada Glasnostului, prin notații lucide despre „Uniunea Sovietică pe moarte“, din perioada 1984-1990: „Mare bubuială la Ministerul de Interne: mulțimea a atacat clădirea cu cocteiluri Molotov, chiar au incendiat o aripă a ei, cea dinspre strada Kotoski“ (II, 1989, 2.XI). Am căutat, în acest sens, să văd însemnările din zilele Revoluției Române, dar jurnalul se oprește la data de 3.XII în anul 1989, probabil, ca mulți dintre noi, acele intense emoții mai mult s-au trăit decît s-au lăsat scrise/ descrise. Multe însemnări sunt aprecieri riscante, care în epocă ar fi putut conduce la judecarea și marginalizarea diaristului. Pentru că, revolta de pe pagina de jurnal era aproape singura libertate pe care și-o putea permite un scriitor în acea perioadă. Imaginea libertății chinuite, îngrădite, este sugerată de un alt diarist de marcă, I. D. Sîrbu care spune printr-o parabolă: „O veveriță înnebunită, gonind înlăuntrul unei colivii ce se învîrte. Ea aleargă, colivia se învîrte, și, totuși, totul stă pe loc. Stăpînul acestei jucării dureroase se amuză prostește. La cererea mea, oprește învîrtirea și îi strecoară printre gratii, bietei prizoniere, …o nucă. Mă doare capul, mă doare inima, veverița asta seamănă cu mine, seamănă cu generația mea, cu poporul meu: seamănă cu întreaga omenire care aleargă nebună, nebună, nebună și înnebunită. Cine ne va opri roata, cine ne va deschide ușa către copaci, pădure, libertate?“. Această parabolă poate fi aplicată și lui Leo Butnaru, el însuși un prizonier lucid al epocii, al istoriei.
De la volumul III, jurnalul se ocupă de perioada 1990 – 2022, cînd istoria personală a lui Leo Butnaru este aceea a unui scriitor român care evoluează de o parte și de alta a Prutului, cu participări la toate evenimentele majore ale vieții literare din țară, ale Uniunii Scriitorilor din România, în activitatea căreia a fost implicat deplin. Sunt portretizați mai toți scriitorii români care au evoluat și evoluează în această epocă, nu lipsesc anecdotele, umorul este un punct forte al lui Leo Butnaru.
Voiajele în țări din componența Uniunii Sovietice, din sfera de influență, precum Mongolia, Albania, Bulgaria etc., de dinainte și de după 1990, sunt adevărate jurnale de călătorie, pasionante, amănuntele făcând din fiecare episod secvențe delectabile. Sentimentul pe care îl ai, citind sau doar răsfoind materia bogată a acestui jurnal, este acela că ai de a face cu o călătorie inițiatică, care se petrece într-un spațiu-timp, la capătul căreia cunoști lumea, dar, mai ales te descoperi, te cunoști pe tine însuți.