Asosit, în fine, pe ecrane Jaful secolului, filmul despre care știusem câte ceva în urma furtului recent al faimosului coif dacic de la expoziția din Olanda. Lungmetrajul regizat de Teodora Ana Mihai și scris de Cristian Mungiu a fost selecționat deja – și premiat – la importante festivaluri ale lumii și a devenit, recent, candidatul României la Premiile Oscar 2026. Așa cum spune și titlul, filmul are destule elemente de thriller, povestea fsimosului jaf în care au dispărut șapte prețioase tabouri dintr-o expoziție fiind relatat cu suspans, dar și cu o mare grijă pentru sugerarea motivațiilor sale.Așa cum a declarat Mungiu – premiatul nostru cu Palme d’Or pentru 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile –, scenariul include multe date reale din povestea jafului petrecut în 2012, dar își permite și „ficționalizarea“ unora și mutarea de accente, așa încât să devină o poveste cât mai semnificativă pentru drama celor care lucrează „afară“, pur și simplu pentru că nu-și găsesc ceva mai bun în țară și nu-și pot întreține familiile la care, evident, țin. Dar și mai nimerită să atace o astfel de temă este regizoarea Teodora Ana Mihai, ea însăși plecată din România la o vârstă fragedă, stabilită cu familia în Belgia și absolventă cum laudae a unei facultăți de film. Ea a debutat chiar cu un lungmetraj despre condiția unei familii cu șapte copii care își așteaptă nerăbdători mama de la muncă în străinătate (Waiting for August-2017), pentru ca apoi, cu filmul realizat în Mexic, La civil(2021), să-și facă un nume în regia de film grație premiilor primite (printre care și Premiul pentru curaj la Cannes și Premiul UCIN ) și descrierii frapante a lumii traficanților de droguri și criminalității din țara latino-americană. Sigur, filmul Jaful secolului plasează în prim-plan condiția emigrantului, pe care Cristian Mungiu o aborda în propriul RMN (2022). În noul film este plasat în prim–plan cuplul Natalia (Anamaria Vartolomei)-Ginel (Ionuț Nicolae), personajele pozitive ale tramei. Ei au o fetiță preșcolară pe care au lăsat-o în satul mizerabil din Deltă, de unde provin, în grija bunicii paterne și au plecat în Olanda, unde se întrețin din muncă cinstită. El e sortator la o rampă de deșeuri, iar ea lucrează când la sere,când ca ospătăriță ori badantă. Filmul descrie minuțios condițiile mizere în care locuiesc în Olanda (dormitorul comun împărțit cu mulți alți lucrători, plata mizeră a joburilor lor și mai ales tratamentul uneori inuman la care sunt supuși, disprețul celor de etnie „pură“ din părțile locului. Așa se face că ei acumulează suficiente frustrări pentru a accepta să ia parte la jaful pus la cale de consăteanul lor (jucat de Rareș Andrici), băiatul rău Iță care, opus consăteanului său Ginel, se impune prin violența faptelor sale. El este cel care explică primul de ce merită „bogătanii“ să li se ia aceste tablouri care costă milioane, în timp ce săracii abia o duc de pe o zi pe alta.
Și în portretele făcute olandezilor implicați – mai ales curatorului expoziției jefuite (Thomas Ryckewaert) – există accente sarcastice, superioritatea bine susținută de anchetatorii români în partea a doua a filmului, care-i determinase pe inițiatori să treacă la fapte. Jucat de Alexandru Potocean, anchetatorul principal face evident diferența între felul cum se adresează românilor și străinilor. Dar personajul principal este feminin, interpretat de Anamaria Vartolomei, deja vedetă a ecranului francez, prezentată la noi în 2021 de către Cristian Mungiu într-un workshop exclusiv pentru actori din festivalul său „Les films de Cannes à Bucarest“. Ea a luat parte la câteva lansări ale filmului în România și a demonstrat cât de bine vorbește limba noastră (o făcuse parțial și în Contele de Monte Cristo) și cât de bine înțelege problemele celor plecați de nevoie la muncă în străinătate. Pentru rolul din Jaful secolului, ea a fost recent premiată ca Cea mai bună actriță la Festivalul de la Tokyo. Directorul de imagine Marius Panduru o filmează avantajos în plan foarte apropiat atunci când susține depoziția sa în fața anchetatorilor și actrița comunică foarte bine grija pentru fetița ei, cât și durerea că Ginel e arestat, deși el a fost silit să fie șoferul jafului, fiindu-i dator lui Iță. Fără a risca spoilerul, pentru că s-a scris în detaliu despre jaful de la Muzeul Kunsthal din Rotterdam, menționăm că învinuiții au preferat tăcerea, iar mama „băiatului bun“ a ars tablourile pentru a îndepărta orice urmă posibil de invocat pentru a susține acuzațiile. Portretul românilor care fac tot felul de munci și combinații pentru a supraviețui „afară“ e completat de iubita lui Iță, care practică (evident, cu voia lui) prostituția. Frumoasa Macrina Bârlădeanu din filmul lui Mungiu RMN joacă acest rol dificil în care, deși secundar, sunt puse în valoare calitățile sale cinematografice. Există în film o densă atmosferă întunecată, bine sugerată de cineasta care include tropi ai filmului horror. Din când în când, sunt inserate și elemente umoristice, ceea ce ne amintește de adagiul plin de sens al Hannei Arendt care spunea că „uneori și horrorul conține umor“. Ne gândim mai ales la fricțiunile din cadrul găștii lui Iță, tipul cu aplomb care e hotărât să le facă viața dificilă olandezilor. Ceea ce impresionează pozitiv la acest film care nu face eforturi experimentaliste, recurge la mijloace foarte clasice în portretizări și descrieri de mediu, este chiar realismul frapant al tabloului vieții obișnuite din care vin protagoniștii, felul în care ei se îmbracă și interacționează „la ei acasă“. Aici apare dimensiunea cea mai tristă a filmului, pentru că satul de origine al eroilor este pe jumătate părăsit, străzile desfundate și casele cufundate în întuneric șochează realmente privitorul. Nu știu dacă asta îi va da o șansă în plus la Oscaruri, dar Jaful secolului este realmente un film despre condiția emigrantului, care dă palpitații.