De curând, am fost invitat să particip, împreună cu Mircea Mihăieș și Angelo Mitchievici, la două evenimente culturale desfășurate la Alicante, în organizarea universității din acest splendid oraș de pe țărmul Mediteranei: prezentarea versiunii spaniole a romanului Punct și de la capăt, în traducerea Cătălinei Iliescu și, pornind de la roman, o Masă Rotundă despre regimul închisorilor comuniste din România.
Panta rei, totul curge, totul se transformă, ne avertizează Heraclit. Tot el spune: „Nu ne scăldăm de două ori în același râu“. E adevărat, fiindcă nici râul, nici omul nu mai sunt aceiași. Am verificat aceste adevăruri pe propria persoană: fiind readus în atenție, cu acest prilej, romanul Punct și de la capăt, am constatat cu surprindere, oarecum stânjenit, că prea puțin îmi mai amintesc conținutul cărții. Au trecut de la facerea romanului mai bine de unsprezece ani. Între timp mintea mea s-a prins în alte și alte aventuri textuale, am scris câteva volume de poezii, Elegia timpului, O viață. Pagini dintr-o epopee efemeră, Despre petrecerea de sine și alte poezii, am scris alte romane, Ploaia de trei sute de zile, În drum spre Ikaria, Marea carte a uitării și, anul acesta, Trenul, am rescris câteva romane din perioada de început, Unde se odihnesc vulturii, Cartograful puterii, Maratonul învinșilor, Povestirile lui Cesar Leofu. Cert este că eu, cel de astăzi, sunt diferit de cel care s-a străduit să clădească edificiul epic intitulat Punct și de la capăt. Am uitat amănuntele facerii sale și amănuntele compoziției, ale configurației sale la vedere, ale expresivității sale scripturale.
Și m-am văzut silit să-l recitesc, ca să-mi aduc aminte. M-am înstrăinat suficient de mult eu, cel de azi, de mine, cel din momentul scrierii, încât să citesc proza aceasta cu o privire obiectivă, ca și cum ar fi fost concepută de altcineva, nu de mine. De data aceasta, am fost un cititor care se scufundă în lectura unei cărți, iar nu în lectura propriei cărți. Eram curios să văd ce voi descoperi la această târzie întoarcere în universul romanului și aveam inima strânsă: dacă acum voi fi dezamăgit? Din fericire, n-a fost așa. Citind cartea, am respirat ușurat: romanul, și din perspectiva aceasta de cititor îndepărtat, iar nu de autor, mi s-a părut că rezistă. (Nu este exclus însă să mă înșel, căci în orice situație avem tendința să ne fim favorabili nouă înșine!). Dar, în mod neîndoielnic, ar fi o indecență din partea mea să exprim judecăți de valoare despre o scriere care îmi poartă semnătura, drept care nu mă pronunț în privința romanului. O singură observație îmi permit: se dovedesc extrem de pertinente remarcile lui Nicolae Manolescu de pe coperta volumului, atunci, la apariție.
Și țin, totodată, să fac o scurtă mărturisire auctorială: întotdeauna în cărțile mele am căutat să descriu părți umbrite, neexplorate ale condiției umane. Am încercat acest lucru și în romanul pus în discuție aici. M-am străduit să răspund la întrebarea: ce se întâmplă cu făptura umană adusă într-o situație-limită, când se dă un asalt de o violență nemaivăzută asupra sufletului și a minții sale, în peste o jumătate de secol de istorie cruntă, așa cum a fost istoria acestei țări după cel de-al Doilea Război Mondial, sub dictatura comunistă? Poate, dincolo de deosebirile firești, cititorii spanioli vor găsi similitudini cu Spania din vremea dictaturii lui Franco. Sunt prezente în carte și două închisori teribile, reale, Râmnicu Sărat și Pitești, unde s-au forțat limitele omenescului din om, într-un experiment al supunerii și suferinței unic în Europa, prin care s-a urmărit distrugerea a înseși fibrei umane, a esenței omului. În această confruntare atroce, unii și-au pierdut umanitatea, devenind fiare, iar alții au rezistat torturilor, câștigându-și izbăvirea și, într-un fel, căpătând însușiri îngerești. Cine citește cartea, în română, sau în maghiară, sau în spaniolă sper să se convingă de toate acestea și sper să aibă o imagine a ceea ce au însemnat închisorile staliniste din România.
Desigur, detaliile acestea de ordin documentar sunt doar aspecte secundare într-o construcție ficțională. Altele sunt calitățile care trebuie să se afle în prim-planul unei scrieri artistice, al unui roman, care-i dau originalitatea și prin care o astfel de scriere se transformă în obiect estetic și se înscrie în „succesiunea descoperirilor“, despre care vorbea Kundera și care constituie, în opinia sa, „adevărata istorie a romanului“. Documentul istoric autentic este de căutat și de găsit în altfel de cărți, de cercetare istorică, și avem destule lucrări importante privitoare la acest subiect: Virgil Ierunca, Fenomenul Pitești, Dumitru Bacu, Pitești. Centru de reeducare studențească, Alin Mureșan, Pitești – Cronica unei sinucideri asistate, Florin Constantin Pavlovici, Tortura, pe înțelesul tuturor și altele.
Și în legătură cu o remarcă a lui Nicolae Manolescu privind subiectul cărții („istoria trăită de două personaje metafizic complementare, îngerul și demonul, cu o soartă deopotrivă tragică de la un punct înainte, căci istoria cu pricina nu mai alege“): cele două personaje ale cărții, urmează, cu fidelitate declarată, cazuri reale: Corneliu Coposu este modelul pentru Octavian Cadar și Eugen Țurcanu, pentru Damian Bordea. Demonul, îngerul căzut Eugen Țurcanu, cel care imaginase îngrozitorul proces de reeducare care a început la Suceava și a culminat la Pitești, cel care a înființat O.D.C.C. (Organizația Deținuților cu Convingeri Comuniste), n-a fost nici el numai călău, ci a fost și victimă, soartă împărtășită de atâția dintre cei care au trăit în acea perioadă cumplită. Când a fost arestat, în 1948 (este anul când, peste câteva luni, se va înființa temuta Securitate!), Țurcanu trecuse cu arme și bagaje de partea comuniștilor care, cu sprijin rusesc, se împiciorogaseră deja în țară, iar vina sa, pentru care ajunsese în temniță și care i-a adus până la urmă pedeapsa cu moartea, era una mai degrabă minoră: fusese membru al Frățiilor de Cruce, dar acest capitol din biografia lui putea fi privit ca o acțiune copilărească, întrucât după vârsta de 16 ani abandonase total organizația.
Când rememorezi faptele acelei epoci istorice traumatizante, te întrebi siderat: cum de e posibil să decadă într-atât oamenii încât să comită asemenea orori? N-ai alt răspuns decât unul ce poate părea cinic: făptura umană este și sublimă, dar, cel mai adesea, se adeverește a fi un animal mai fioros decât toate celelalte.
Am început aceste însemnări prin a mă întoarce, cumva silit de împrejurări, la o scriere literară personală și am sfârșit prin a mă opri la o epocă istorică sinistră. E ea revolută, aparține doar trecutului? Sau e și parte a prezentului strict? Dacă ne gândim la conflictul sângeros localizat aici, aproape, și provocat tot de Rusia, trebuie s-o socotim reversibilă: în orice moment, acele grozăvii ne pot invada iarăși prezentul.