La Editura Junimea din Iași a apărut cartea lui Gheorghe Schwartz, Dinozaur muribund. Semnificativ se dovedește subtitlul lucrării, care ne atrage atenția asupra faptului că nu ne găsim în fața unui nou roman semnat de prolificul prozator. De data aceasta este vorba despre O altă biografie. Memorialistica se bucură de o bogată tradiție în literatura universală. Ea se dovedește importantă deoarece reușește să aducă numeroase informații privind omul aflat în spatele operei. În felul acesta se întâmplă și cu Gheorghe Schwartz, care a așezat în fruntea cărții următoarea confesiune: „Biografiile scriitorilor sunt cărțile scrise de ei. Ele conțin opinii, preferințe, nivelul empatiei și dezvăluie multe din viața intimă a autorului“.
Lucrarea conține trei secțiuni inegale ca întindere: Ucenicul scriitor, Cuie în butucul breslei și Dinozaur muribund. Cititorul nu trebuie să se lase păcălit de preambulul cărții. În esență, Dinozaur muribund este o falsă biografie. Abia confesiunile din ultima secțiune intră în categoria autoficțiunilor. În ceea ce privește primele două capitole ample, ele conțin o succesiune de schițe și povestiri dintre care unele îl au în centrul lor pe narator. Ucenicul scriitor reunește treisprezece relatări, în timp ce Cuie în butucul breslei conține doar zece. Gheorghe Schwartz se dovedește un bun povestitor, care știe să își surprindă cititorii prin conținutul insolit al textelor sale. Schița Frumoasa, de exemplu, reușește să deruteze prin descrierea prezentată. Șocul este produs în final, când aflăm că frumusețea admirată nu îi aparține – așa cum ne-am aștepta – unei femei. În mod surprinzător, obiectul descrierii este „cea mai frumoasă iapă din târg“. Problema crizei de creație și a clișeelor este prezentă în Autografe. De altfel, mai multe texte sunt inspirate din viața scriitorilor și din propria experiență de viață a prozatorului. Cenaclu este o narațiune interesantă prin tehnica narativă utilizată. Cochetând cu literatura S.F., autorul își pune problema posibilității opririi timpului. Textul citit într-o ședință de cenaclu este mereu întrerupt de intervențiile naratorului, care comentează cele auzite. Pentru prozator, scrisul se găsește sub pecetea memoriei. Creația presupune o muncă teribilă, numeroase dificultăți, nevoia de a învinge clișeele de gândire. Ultimul descendent al Căpitanului Nemo rescrie în registru postmodern cunoscutul roman al lui Jules Verne. Femeia din vis mizează pe prezența fantasticului. De altfel, realul se împletește cu imaginarul în numeroase narațiuni. Povestirea surprinde metamorfozele trăite de Emil Dan Adam ca urmare a întâlnirii sale cu o misterioasă femeie cu părul roșcat, care dimineața dispare la fel de enigmatic precum a apărut. În așteptarea femeii din vis, personajul are impresia că trăiește un basm și se schimbă în mod radical. Dar textul poate fi interpretat și ca o parabolă a întâlnirii cu moartea.
Gheorghe Schwartz se exprimă în registre stilistice diferite. După cum o sugerează și prima frază, Stimată redacție este „un text între povestire… și scrisoare deschisă“. Prezența absurdului se face resimțită în Tainele carismei. Unui personaj urmuzian încep să îi crească o serie de noi organe ori de câte ori este avansat. Fenomenul încetează în momentul în care acesta renunță la cariera politică.
O atmosferă asemănătoare ne întâmpină și în narațiunile reunite în secțiunea intitulată Cuie în butucul breslei. De data aceasta, povestirile dobândesc un caracter exotic mai pronunțat. Johann Zimberlan și Robert Zimberlan este povestea a doi gemeni care, oameni cinstiți, perseverenți și ambițioși, reușesc să aibă niște cariere de excepție. Proiecția în fantastic și în legendă revine în relatarea exotică intitulată Veneția Pacificului sau Orașul Fantomelor.
Titlul volumului este dat de cea de a treia secțiune a cărții, Dinozaur muribund. De data aceasta, eseul și confesiunea iau locul povestirii. Meditațiile pornesc de la ideea că „oricât ar părea de ciudat, nu de puține ori notorietatea științifică reprezintă un obstacol în calea progresului și al adevărului“. Bătrânul dinozaur din interiorul autorului recunoaște că nu reușește să îmbine decât foarte rar viața reală cu cea din metavers. De aici dificultatea de a armoniza traiul de fiecare zi cu existența dictată de teoriile moderne pe care le aplică uneori fără să le înțeleagă. Prozatorul vorbește despre propria lui condiție într-o lume în care inteligența artificială are un cuvânt tot mai greu de spus. Din perspectiva tinerilor, el este un bătrân conservator, care trăiește în trecut. Definindu-se drept un „dinozaur muribund“, mărturisește că îi este tot mai greu să se adapteze la o lume tehnicizată în mod excesiv. Chiar dacă duce cu el conștiința morții inevitabile, recunoaște că mai speră deoarece mai are multe lucruri de spus.