Alexandru Drăghici este un poet matur și cu experiență. Face parte, după vîrstă, din generația ’90, fiind congener strict cu Ioan Es. Pop, Varujan Vosganian, Simona-Grazia Dima, Cristian Popescu, Radu Voinescu. La fel ca ei, a debutat editorial cu adevărat și s-a afirmat după 1990, iar anterior trecuse printr-un „caiet al debutanților“, purgatoriu impus în ultimii ani de comunism.
Aflat astăzi în plin elan creator, cu cinci volume în ultimii șase ani din totalul de unsprezece (între care și două de proză), poetul din Severin, membru al filialei Craiova al Uniunii Scriitorilor, se simte totuși izolat în lume așa cum se află mai toți poeții, ca ilustrul albatros adus pe puntea corăbiei. Recluziunea lui Alexandru Drăghici ia o formă insolită într-un Retroportret de numai patru versuri: „Locuiesc o butură,/ putregai fără rost,/ numai ea îmi vorbeşte/ de copacul ce-am fost!“. Termenul e rar, l-am mai întîlnit doar la Ion Barbu (Pe butură, nebunul tău cu scufă) și prin Delavrancea. Aici se vede că ar fi vorba de un trunchi scorburos în care poetul eremit își face sălaș pentru a reflecta la zădărnicia lucrurilor lumești și a intona psalmi, așa cu versifică în Lăcrimar: „Icoanele-şi păstrează în pereţi/ florile rugăciunilor trecute/ anafura se scurge-n dimineţi/ din sihăstrii şi lăcrimare mute./…/ Chemam Preasfânta de aveam nevoi/ cu îngeri dolofani fugeam prin vie/ iarba măsoară drumul dintre voi/ biserică de lemn, copilărie“.
Trei lucruri rezultă, moromețian, din versuri precum acestea: că poetul este și un abil practicant al prozodiei, că imaginarul său este dominat de religiozitate ortodoxă de tip rural-tradițional și că, spre deosebire de înaintașul său, Tudor Arghezi, el nu are ezitări de tipul „Să te dobor sau să-ngenunchi a cere?“. Autorul nu are nicio clipă tendința de a tăgădui Divinitatea, ci i se supune necondiționat. Postfața este de altfel semnată de un alt poet al Olteniei a cărui smerenie este binecunoscută iubitorilor de lirică de inspirație mistică – Paul Aretzu.
Volumul mai arată ceva ce nu pot cita. Este ilustrat cu frumoase peisaje fotografiate în culori de Alexandru Drăghici însuși şi de Doru Vâlceanu. Sînt exclusiv imagini din natură, lipsite de elemente antropice cu excepția unei cruci înălțate pe un picior de plai.
Printre „picături“ (titlul unor texte scurte, ca mai toate ale volumului), poetul mai strecoară și cîte o notație citadină și contemporană: „Dimineaţa confuză/ lasă urme de ruj/ pe ceşti de cafea“ sau „Laptop-ul scrie/ cu litere oarbe/ poeme fără de aripi,/ căzute“. În general însă, Atlantida sa este un continent al spațiului campestru, agrest, depopulat și lătrat a pustiu de cîinii melancoliei tărîmului scufundat ori poate de cei nenăscuți ai lui Nichita Stănescu: „Prin clopotniţi blânde, acatiste scrie/ Îngerul de pază, doar el mă mai ştie/ Printre garduri triste în zadar mai latră/ câini din Atlantida, căutându-şi vatră“. Puținele clădiri zidite de mînă de om sînt mai ales biserici sau, cel mult, „cinematografice gări“, cu „peronul scufundat“. Într-adevăr, elementele de decor feroviar constituie o constantă a poeziei lui Alexandru Drăghici și sînt în ton perfect cu melancolia sa, sentiment dominant al cărții. Trenul e purtător al acestor dulci și dureroase simțiri, așa cum știm de la Minulescu („tristețea trenului ce pleacă“) și Topîrceanu. Partir rimează cu mourir, ce-i drept!
Important este că poetul ne convinge că, peste tristețile provinciale de care vorbește același Topîrceanu, poate evada la cîmp deschis din spleen-ul citatin cu „bărbăție și credință“, așa cum se numește chiar un ordin de stat cu care trecătorul prin Atlantida a fost distins încă din 2006.
Nostalgia copilăriei îl inundă adesea pe bard, dar nu-l scufundă ca pe misteriosul continent ipotetic: „Copilul care-am fost m-aşteaptă-n drum/ nu pot s-alerg cu trupul de acum“. Atlantida sa e una plutitoare pe oceanul plasmatic, avînd în centrul ei un „sat frumos“, ca în imaginea finală din Solaris al lui Tarkovski. Nostalgia nu-l duce pe poet în marasm, în pesimism pentru că îl țin la suprafață mirifica natură și puterea credinței în care își pune decis toată speranța. Alexandru Drăghici izbutește un volum remarcabil.