Cum am văzut, în vechea baladă Meșterul Manole, conduși de domnitorul Negru-Vodă cei nouă meșteri mari (cu Manole zece) caută un loc unde să clădească o mănăstire, „loc de pomenire“. Când pe drum domnitorul și cei zece meșteri întâlnesc un cioban cântând din fluier, Negru-Vodă îl întreabă dacă nu cumva a văzut „Pe unde-a trecut, / Un zid părăsit / Și neisprăvit.“ Ciobanul îi răspunde că da, știe un astfel de loc, unde
„Cânii, cum îl văd,
La el se răpăd
Și latră-a pustiu
Și urlă-a morțiu…“.
Loc straniu, fără noroc? Domnitorul nu se teme, ci se bucură. Ajungând la acest zid, el le cere celor zece meșteri să-i ridice „Monastire naltă / Cum n-a mai fost altă,“ făgăduindu-le, dacă vor reuși, „Că v-oi da averi, / V-oi face boieri,“ și amenințându-i că în caz contrar „V-oi zidi pe voi, / V-oi zidi de vii / Chiar în temelii!“. Într-un loc uitat de lume, meșterii invitați să îndeplinească un proiect fără seamăn sunt puși în fața unei duble promisiuni: sau răsplată, sau pedeapsă.
De obicei, baladele povestesc acțiuni curajoase și într-adevăr Negru-Vodă le cere celor zece meșteri să fie îndrăzneți și pricepuți. Să nu uităm însă că în multe basme, cel care deține puterea supremă – domnitorul, regele, împăratul – atribuie unuia sau unora din supușii săi o sarcină foarte greu dacă nu imposibil de îndeplinit și le făgăduiește, depinzând de rezultat, sau o recompensă superbă sau o sancțiune cumplită. Așa că se întâmplă și în balada lui Manole, unde meșterii măsoară, sapă, muncesc, dar vai, „orice lucra, / Noaptea se surpa!“ Nu din vina lor, se înțelege. Din a cui? Nu se va afla. Voievodul la început se miră, apoi se încruntă și îi amenință: „Să-i puie de vii / Chiar în temelii!“.
Înspăimântați, meșterii „Tremura lucrând / Lucra tremurând“, iar Manole, mai-marele lor, în loc să muncească, se culcă și adoarme. În vis el aude „o șoaptă de sus“, venită de nu se știe unde, care le cere meșterilor „În zid de-a zidi / Cea-ntâi soțioară, / Cea-ntâi sorioară / Care s-a ivi / Mâni în zori de zi, / Aducând bucate / La soț ori la frate.“ Pentru ca mănăstirea să fie clădită, le spune Manole celorlați meșteri, așa vom face și vom jura „taina s-o păstrăm“.
Conform vechii alianțe care unește familia, bărbații lucrează afară, în lume, iar femeile au grijă acasă de curățenie, de mâncare, de copii. Meșterilor li se cere să uite de această alianță, să o trădeze în secret, fără milă. Jertfa unei femei iubite e cu atât mai cumplită cu cât ea contrazice nu numai dragostea pentru cea mai apropiată ființă din familie, dar și cinstea, încrederea pe care se reazimă această dragoste.
Punându-i pe meșteri să jure că vor îndeplini cererea șoaptei „de sus“, Manole, conducătorul lor, nu prevăzuse însă ce ar însemna pentru el însuși obligația să-și sacrifice propria lui soție. A doua zi, cercetând drumul, „…vai! ce zărea? / Cine că venea? / Soțioara lui, / Floarea câmpului!“. Nici tainica surpare zilnică a zidului, nici șoapta „de sus“ nu puteau veni de la Dumnezeu. În genunchi, Manole îl roagă pe sfântul stăpân al lumii să dea „O ploaie cu spume … / Apele să crească / Mândra să-mi oprească“. Ascultându-l, Domnul face să curgă o „ploaie spumegată“ și suflă un vânt care îndoaie paltinii, despoaie brazii și răstoarnă munții.
În zadar.
Ana, soția lui Manole, știa că trebuie să aibă grijă de cel pe care îl iubea. Furtuna și vântul încercau să o oprească, dar ea „mereu venea, / Pe drum șovăia / Și s-apropia / Și, amar de ea, / Iată c-agiungea!“ Iar Manole, cu inima în lacrimi, neputând, bine înțeles, să-i spună adevărul, „Mândra-și săruta, / În brațe-o lua, / Pe schele-o urca, / Pe zid o punea / Și, glumind, zicea:/ – Stai, mândruța mea, / Nu te speria,/ Că vrem să glumim/ Și să te zidim!“
Dar cum poate o jertfă să fie un joc? Cum poate nenorocirea umană să poarte masca distracției?
Vom vedea rândul viitor.