Înițiatoarea Clubului pare să fi fost Mary (Molly) MacCarthy, care încerca să-l determine pe soțul ei, Desmond, să aștearnă pe hârtie și altceva decât texte critice. Toate acestea se întâmplau în vremea Noului Bloomsbury, cum a mai fost numit, cu directă referință la activitățile Grupului de dinainte de Primul Război Mondial. Lecturile au avut menirea să-i readucă și pe cei din Vechiul Bloomsbury, foști participanți direcți sau rude ale lor. Lecturile aveau rolul de informare reciprocă asupra mișcărilor culturale, atrăgând atenția asupra unor întâmplări și nume înainte ca ele să devină de largă circulație: „Roger Fry îl citise pe Proust încă din 1914 și le-a vorbit despre el prietenilor săi. În 1929, Clive Bell a scris prima carte în engleză despre Proust. Förster a simțit că Proust l-a ajutat să încheie A Passage to India, iar dezvoltarea creatoare a Virginiei Woolf în anii douăzeci poate fi descrisă ca o trecere de la joyceana Mrs Dalloway la proustiana To the Lighthouse“ (Rosenbaum, 2014: 5). La unitatea de gândire a Grupului (și, implicit, a Clubului) a contribuit faptul că, exceptându-i pe Clive Bell și pe Duncan Grant, toți bărbații fuseseră membri ai societății secrete Apostles („Apostolii“) de la Universitatea Cambridge. Obiceiul de a-și citi unii altora textele, dându-le adesea o tentă umoristică și ironică, de acolo provine. Bloomsbury n-a făcut decât să reia la vârstă matură una din plăcerile tinereții. Ea includea regula ca, indiferent de ceea ce s-ar fi scris despre ei (ca în roast-urile care au proliferat în televiziunile de divertisment de azi), membrii clubului nu aveau dreptul să se supere. De aici și tonul comun al acestor scrieri confesive: în afară de sinceritate și profunzime, ele aveau obligația să fie și amuzante. Mai precis, coroziv-amuzante. Evident, contribuțiile scriptice arătau și afecțiunea care-i lega pe participanți – chiar dacă, la data publicării lor, acest element a fost în bună măsură atenuat de către majoritatea dintre autori. De-a lungul anilor, Grupul Bloomsbury a fost alcătuit dintr-un număr care gravita în jurul cifrei 12. O pictură din 1943, intitulată „The Memoir Club“, a Vanessei Bell (aflată din 2005 la National Portrait Gallery din Londra), este cea mai bună reprezentare grafică a acestei familii ad-hoc. Așezați în cerc, în fotolii sau pe canapele, unsprezece bărbați și femei deja în vârstă, cu excepția lui Quentin Bell, nepotul Virginiei (Desmond MacCarthy, Mary Mac Carthy, E.M. Förster, David Garnett, Vanessa Bell, Duncan Grant, Leonard Woolf, Maynard Keynes, Lydia Keynes) sunt vegheați de portretele atârnate pe perete ale celor trei decedați, Virginia Woolf, Lytton Strachey și Roger Fry. Tabloul nu are, desigur, dimensiunea mistică și nici perfecțiunea formală a faimoasei Cine de taină a lui Leonardo. E, mai degrabă, o replică la pictura lui Max Ernst, din 1922, Au rendez-vous des amis, un fel de „adunare generală“ a suprarealiștilor, care-i înfățișează pe René Crevel, Max Ernst, Theodore Fraenkel, Jean Paulhan, Benjamin Peret, Johannes T. Baargeld, Robert Desnos, Philippe Soupault, Jean Arp, Max Morise, Paul Éluard, Louis Aragon, André Breton, Giorgio de Chirico, Gala Eluard și, spirite tutelare ori intruși, scriitorul Dostoievski și pictorul Rafael. Jurnalele Virginiei Woolf sunt una din sursele principale privind activitatea Grupului. Nu există niciun alt fel de document (ordine de zi, proces-verbal, foaie de prezență etc.) unde să se fi consemnat „la cald“ desfășurarea întâlnirilor. Ulterior, au apărut cărțile de memorii, articolele ce evocau vremurile de aur ale unui fenomen devenit deja legendar. În mod miraculos, Grupul nu s-a destrămat odată cu dispariția membrilor importanți. Lytton Strachey a murit în 1932, Roger Fry în 1934 și Virginia Woolf în 1941, Maynard Keys în 1946. Au fost cooptați noi membri, mai întâi dintre soții, copii și nepoți, iar ulterior dintre vechii prieteni, majoritatea provenind din rândul Apostolilor.
O paranteză plină de farmec în istoria Grupului o constituie editarea de către cei doi copii ai Vanessei Bell, Julian și Quentin, între 1923 și 1927, a unei publicații intitulate „The Charleston or New Bulletin“. Era o întreprindere umoristică, dar făcută cu toată seriozitatea, în care Virginia Woolf s-a angrenat din plin, fiind un fel de editorialistă. Una din temele revistei a fost, parodiind titlul cărții lui Lytton Strachey, Eminent Charlestonians, iar gruparea de anecdote despre Duncan Grant s-a intitulat The Dunciad, după celebrul poem narativ al lui Alexander Pope, din secolul al XVIII-lea. N-a scăpat vigilenței editorilor nici tatăl lor, Clive Bell, a cărui viață a fost descrisă într-un text, The Messiah, care voia să sublinieze rolul său central în manifestările Grupului. Tot sub formă comic-epopeică au fost zugrăviți și Maynard și Lydia Keynes, ale căror aventuri burlești, The Tiltoniad, și-au luat numele după casa lor, Tilton, din Sussex. Toate acestea exultă o bucurie de a trăi și o plăcere chiar mai mare decât cea de a reflecta asupra vieții unor oameni care au găsit un mod ideal de a trăi împreună: fără obligația înregimentării ideologice ori artistice, dar cu generozitatea de a împărtăși ceea ce știau. În 1928, Virginia Woolf urma să citească o serie de pagini memorialistice, dedicate începuturilor Bloomsburyului. Se subînțelegea din invitația trimisă de Mary MacCarthy că aceasta ar fi trebuit să fie ultima întâlnire a clubului. N-a fost așa, deoarece reuniunile au continuat de-a lungul anilor 1930 (deși ceva mai rare), și chiar în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. În anii ’50 și ’60, întâlnirile au fost anuale. Au încetat abia odată cu moartea unora dintre protagoniști: soții MacCarthy în 1952 și 1953, Vanessa Bell, în 1961 și Clive Bell, în 1964. Le-au supraviețuit doar trei dintre fondatori, Leonard Woolf, E.M. Förster și Duncan Grant. Potrivit lui Rosenbaum, existența Clubului se întinde pe o perioadă de 45 de ani, răstimp în care au avut loc în jur de 60 de întâlniri, în cadrul cărora au fost citite 125 de lucrări cu caracter memorialistic. Unele dintre ele au fost publicate ulterior, cu sau fără modificări, de către autorii lor, altele s-au pierdut. E surprinzătoare dominanta erotică a multora dintre texte, centrate pe momente de intensă emoționalitate. Astfel, Clive Bell își povestește experiența sexuală de adolescent, prins în mrejele unei „femei puternice“ care se apropia de patruzeci de ani. E.M. Förster diversifică subiectul, adăugându-i o notă exotică, inspirată de aventurile sale din India, redate fără obișnuitele inhibiții ale vremii. Contribuția Virginiei Woolf la acest subiect e pe cât de neașteptată, pe atât de îndrăzneață: „Relatarea ei despre viața de familie din Hyde Park Gate e centrată pe fratele ei vitreg, George Duckworth, un personaj obtuz și erotic. Descrierea lui George – «deși avea cârlionții unui zeu și urechile unui faun, avea negreșit ochii unui porc» – a fost considerată de Keynes cel mai bun lucru scris de Virginia, ceea ce, bineînțeles, a deprimat-o. Ca și amintirile lui Keynes și Clive Bell, și Virginia încheie într-o notă de suspans, în acest caz una hiberbolică, în care tandrul George e numit «iubitul» surorilor. Scriind asta, Virginia Woolf putea conta pe reacția amuzată a ascultătorilor ei, lucru care a scăpat unor cititori ulteriori ai amintirilor sale.“ (Rosenbaum, 2014: 9). Această din urmă precizare despre George Duckworth – făcută pe un ton detașat-ironic – are un rol fundamental în a contrazice cohorta de biografi și exegeți care au pus pe seama agresiunii sexuale din copilărie a lui George depresia de care scriitoarea a suferit întreaga viață. Freudismul de salon suferă în acest punct o înfrângere de proporții. Motivațiile celor patru încercări de sinucidere ale scriitoarei sunt mult mai complicate și mai tulburi decât comoda abordare psihanalitică. Documentele – chiar așa trunchiate, risipite, uitate – spun o cu totul altă poveste. De altfel, Vanessa Bell a revenit asupra chestiunii, propunând un portret al lui George care nuanțează, fără a o exclude, varianta agresiunii sexuale ori a incestului. Fratele vitreg e prezentat ca un fel de paznic-însoțitor, un om-bun-la toate în universul, de altfel, extrem de limitat în care trăiau surorile Stephen, dar și ceilalți membri ai Grupului. Lytton Strachey avea să scrie și el despre importanța camerei, cu mulți ani înainte ca Virginia să fi compus decisivul ei eseu A Room of One’s Own. Acolo, între patru pereți, s-au desfășurat toate dramele și au avut loc toate iluminările. Această dependență de adăpost, de locul închis, de bibliotecă îi desparte pe copii de preferința fanatică a părinților față de natură. Și Virginia Woolf, și Strachey, și Grant și toți ceilalți au rămas, mental, prizonierii acelui haos încărcat de energie care a constituit esența vieții de familie victoriană – adică aceea pe care Leslie Stephen și prietenii săi au subminat-o cu ardoare.
Între 1922 și 1928, perioadă ce coincide cu o bogăție de cărți și studii publicate de membrii Grupului Bloomsbury, activitatea Clubului a fost nesemnificativă. Reluarea întâlnirilor a coincis cu un moment de răscruce în activitatea Virginiei. Tocmai încheiase de scris Orlando, o carte ce părea să beneficieze de lecțiile de „franchețe“ din textele confesive ale prietenilor ei, și începuse să scrie A Room of One’s Own, considerat până astăzi unul dintre documentele fundamentale ale feminismului. Virginia a citit Old Bloomsbury, un text pe care-l scrisese cu șase ani în urmă, în 1922, la insistențele lui Mary MacCarthy. Cronologic, el abordează evenimentele petrecute după cele în care se referise la complicata legătură dintre George Duckworth și cele două surori Stephen. Perioada poate fi descrisă drept una a căutărilor. Cărțile definitorii ale membrilor Grupului aveau să fie publicate abia în anii următori: The Waves (1931), de Virginia Woolf, Matisse (1930) de Roger Fry, After the Deluge (1931- 1939), de Leonard Woolf, sau Essays in Biography (1931), de John Maynard Keynes. Nu există argumente că reluarea întâlnirilor i-ar fi determinat pe autori să ridice pe o treaptă superioară lupta cu inovarea mijloacelor de comunicare artistică. Dar nici nu e exclusă o asemenea ipoteză. Oricum ar sta lucrurile, trebuie subliniată remarcabila continuitate a preocupărilor și atașamentul cu totul ieșit din comun dintre prietenii (și rudele) pe care destinul i-a adus împreună. Scris într-un stil „mai puțin hiperbolic“ decât paginile citite anterior, Old Bloomsbury e un document de primă mână privind biografia Virginiei Woolf. El face ordine în istoria complicată a familiei (Leslie Stephen mai fusese însurat o dată, cu fata lui W.M. Thackeray, mariaj din care rezultase o fiică, iar mama Virginiei, Julia, venea cu trei copii din căsătoria cu Herbert Duckworth, George, Stella și Gerald; împreună, Leslie și Julia au avut patru copii, Thoby, Vanessa, Adrian și Virginia.) Textul acoperă două din cele trei momente ale „primului Bloomsbury“. Istoria grupului începe odată cu mutarea copiilor rămași orfani, după moartea lui Leslie Stephen și după ce, în 1904, Virginia a avut prima cădere psihică.