Ajuns la ediția a XII-a, Festivalul de jazz de la Bran își consolidează pe an ce trece prestigiul. Deși în pitoreasca incintă a Castelului omonim (fondat în secolul XIV) locurile disponibile pentru spectatori sunt limitate cam până la o sută, calitatea programului și a ambianței merită aprecieri superlative. Cu atât mai mult, cu cât în ultimul an reputatul edificiu-muzeu a trecut printr-o metamorfoză administrativă. Din fericire, directorul de marketing Alexandru Prișcu și jazzologul bucureștean Paul Tutungiu au reușit să surmonteze inerentele obstacole, coordonând admirabila echipă organizatorică, astfel încât cronicarul să poată comenta un eveniment într-adevăr memorabil.
Spirit cultivat, pragmatic, deschis ideilor novatoare, Paul Tutungiu a concentrat pe mica scenă din curtea interioară a Castelului o succesiune de recitaluri subsumabile unei duble tematici: aducerea în prim-plan a vocii umane (preponderent feminine) și originile heteroclite ale muzicienilor invitați, ce ar putea sugera ca denumire alternativă Festivalul dezrădăcinării. Din acest caracter eminamente cosmopolit a derivat încă un aspect original: majoritatea pieselor fură cântate în alte idiomuri decât actuala lingua franca mondială, engleza.
Astfel, vocalista/pianista/compozitoarea Tamara Lukasheva, originară din Odessa dar afirmată în Germania, și-a început recitalul cu o suită poliformă, în care rigoarea componistică alterna cu pasaje libere, interconectate cu intervențiile inspiratului saxofonist Victor Fox. Artistă epatantă, Lukasheva își etalează cuprinzătoarea paletă vocală într-o versiune personalizată de muzică contemporană, ce resoarbe procedee din sfera post-free-jazzului. Acțiunea se petrece în echilibrată reciprocitate cu junele ei complice, Fox (a cărui mamă născută la Mediaș se afla printre spectatori). Saxofonistul pare să continue, pe coordonate proprii, legatul ansamblului Kölner Saxophon Mafia, de notorietate în jazzul german al anilor 1980-90. De subliniat acuratețea dicțiunii poetice a versurilor cântate de pianistă în ucraineană, precum și în limba germană – pe texte de R.M. Rilke. Impresionat de prestația protagonistei, i-aș atribui trei caracteristici principale: finețe, feminitate, farmec.
Aceleași trei vocabule, având o inițială comună, i s-ar adecva și vocalistei Elina Duni. Este prima cântăreață din Albania ajunsă la notorietate în lumea jazzului (după stabilirea sa în Elveția). Duoul ei cu ghitaristul britanic Rob Luft generează o atmosferă de un lirism special, în care ductilitatea vocii feminine e reliefată de sonoritățile modelate de Luft pe ghitara marca Gibson și augmentate prin utilizarea pedalelor electronice. Nu e vorba de pur acompaniament, ci de fuziune de gânduri și simțiri în continue reconfigurări. Pe lângă însușirile sale muzicale, Elina Duni se manifestă ca poliglotă, evi dențiind virtuțile ono mato peice ale albanezei materne, precum și inflexiuni de sorginte italiană, greacă, franceză, pentru ca – într-o emoționantă coda – să intoneze pe românește pasaje din faimosul cântec al Mariei Tănase, Lume, lume.
O altă propunere, menită să ne surprindă și să ne încânte, i-a alăturat pe John Greaves (n. 1950 în Țara Galilor, vocalist, pianist, contrabasist, investigator al conexiunilor dintre jazz și poesie – d. ex. Verlaine, Dylan Thomas, Ginsberg, Leonard Cohen…) și impredictibila vocalistă & poliinstrumentistă Annie Barbazza (n. 1993 la Milano, lansată la 19 ani ca bateristă, în concertul de la Piacenza al lui Greg Lake, ex-component Emerson, Lake & Palmer și King Crimson). La Bran, inclasabilul cuplu fu însoțit de producătorul Max (Massimo) Marchini, lider al casei de discuri Dark Companion, fondată în 2015 tot la Piacenza. Pe scenă, Greaves și Barbazza interpretează lieduri sofisticate, menite parcă să aline mult-agresata sensibilitate umană a începutului de secol XXI. Sunt conținuturi lirice ale căror rădăcini muzicale rezidă în efervescența rock-ului progresiv consecutiv anilor 1960. Sensurile lor literale se dizolvă în fulgurații melodice contorsionate, unde ecourile din Greg Lake pot sugera fragmentare asocieri până și cu excentricii Frank Zappa sau David Bowie. Totul însă într-un fel de catharsis intimist, acompaniat pianistic de Greaves cu acorduri parcimonioase, ce-mi aminteau improvizațiile lui Mal Waldron împreună cu vocalista Jeanne Lee, în concertul lor de la Cluj la cumpăna dintre secole…
Încă un duo „al dezrădăcinării” i-a reunit pe vocalista Simin Tander (n. 1980, de sorginte afghano-germană, actualmente stabilită la Oslo) și pe bas-ghitaristul Björn Meyer (n. 1965 la Stockholm, stabilit în Berna). În cazul Siminei, depărtarea de țara antecesorilor, precum și trauma de a-și pierde încă din copilărie părintele au determinat-o să-și transfigureze muzicalmente căutările propriilor rădăcini. Așa se face că o bună parte a repertoriului său e cântată în pashto (limbă oficială în Afghanistan). O inspiră atât poeții afghani clasici, cât și poesiile rămase de la tatăl ei, sau destinul unor cântărețe – Gulnar Begum sau Qamar Gula – afirmate la radio&televiziunea afghană înainte de interdicțiile anti-muzicale impuse de regimul talibanilor. Prin cântul ei încărcat de dramatism, Simin Tander revitalizează un adevărat tezaur muzical al unei țări supuse multiplelor agresiuni interne și externe. Uneori, limbajul se dezintegrează în imprecații ininteligibile, accese furibunde și reveniri la șoapte – procedee ce-mi erau familiare din experimentele improvizatorice ale lusitanei Maria João. Un elogiu special pentru Björn Meyer, virtuoz al ghitarei-bas cu șase coarde și al efectelor speciale aferente, a cărui dedicațiune pentru sonoritățile grave urzește fundaluri sonore de amploare și profunzimi quasi-orchestrale.
Artist complex – oscilând între muzică și poesie, Libanul natal și Germania ca țară de adopțiune – Rabih Lahoud ne-a oferit un întreg recital cântat în limba sa maternă, în combinație cu doi companioni ce colaborează în grupul numit Masaa – termen pe care artistul mi l-a tradus prin sintagma „stare de spirit vesperală”. Realmente, piesele interpretate creau un flux aproape hipnotic, îndeosebi prin revelarea virtuților expresivității jazzistice a limbii arabe. Nu e de mirare, întrucât Lahoud studiase încă din fragedă tinerețe cânturile liturghiei maronite, sistemul maqam-urilor arabe, sau muzica vocală aramaică, pentru a deveni mai târziu discipol apropiat al trompetistului Markus Stockhausen și vocalist în ansamblul Eternel Voyage al acestuia. Dar, în reprezentația de la Bran, ingeniosul cântăreț nu s-a limitat la preluarea fidelă a incantațiilor melismatice din Orientul originilor sale, ci le-a interferat cu torentul improvizațiilor ritmico-armonice compilate de ghitaristul Matthias Kurth și de bateristul Steffen Roth. Acesta din urmă provine din zona Germaniei de Est a cărei școală de percuție rămâne – din anii 1970 până azi – dominată de perso nalitatea copleșitoare a fenomenalului Gunter Sommer. Din intensa acțiune scenică a celor trei a rezultat un spectacol cuceritor.
Duetul junilor catalani Magalí Sare & Manel Fortià și-a asumat o misiune quasi-imposibilă: realizarea unei veritabile apoteoze a latinității muzicale ibero-americane, printr-un minimum de mijloace pur acustice. Relația vocii feminine, de o învăluitoare plasticitate, cu forța sugestivă inerentă contrabasului se nutrește din disponibilitățile ludice ale ambilor muzicieni. Piese demult acceptate în patrimoniul universal – cum ar fi Guantanemera cubaneză sau Barco Negro, popularizată de regina fado-ului, Amália Rodrigues – sunt … deman telate și recompuse cu vervă, bun gust și inerentă evlavie, într-o spectaculară erupție de creativitate. Poliglota cântăreață a intonat la final și câteva versuri din nemu ritoarea Lume, lume a Mariei Tănase. Entuziasmul publicului mi-a întărit convingerea că însăși sorgintea noastră comună e o garanție de succes pentru viitoare invitații adresate jazziștilor din lumea latină!
O ploaie intempestivă i-a obligat pe organizatori să transfere ultimul recital, de pe scena din curtea interioară, în sala de muzică a castelului (remodelată în urmă cu un secol de arhitectul curții regale române, cehul Karel Liman). În atmosfera specială, unde cântase pentru regina Maria însuși George Enescu, am asistat la un pios omagiu adus tradițiilor vocale armene, acurat intonate în limba originală de către Lucine Musaelian / voce și viola-da-gamba, cu suportul inventivului poliinstrumentist cu ascendență anglo-argentiniană Fred Thomas și a clarintetistului britanic naturalizat italian Oliver Dover; mișcătoarele improvizații modale ale acestuia denotă asumarea esteticii lui Djivan Gasparyan, maestrul instrumentului tradițional armenesc duduk.
De consemnat și concertul de orgă din Biserica evanghelică de la Râșnov, susținut la actuala ediție de compozitorul austriac Stefan Fraunberger. Acesta s-a specializat în conceperea unor lucrări pentru orgile din bisericile transilvănene, iar includerea sa în festival fu posibilă grație fastei implicări a impresarului Emilian Tantana. Afirmat printre corifeii istoricului nostru Festival de la Sibiu înainte de 1990, iar apoi ca mult-apreciat promotor de jazz în Austria, Emilian continuă să lucreze și în beneficiul publicului din țara sa de origine. Un model comportamental în consens cu reușita organizatorică a echipei coordonate de Alexandru Prișcu și Paul Tutungiu.