În 1978, conform unui sondaj Gallup, peste 80 de procente dintre adulți citeau cel puțin o carte pe an. În 2011, procentul a scăzut la 78. În SUA, în 2003, 28% dintre adulți citeau zilnic pentru plăcere. În 2023, doar 16 % declarau că fac acest lucru zilnic. Tot în SUA, media în 2021 era de 12,6 cărți citite/an, în scădere față de la 15,6 în 2016. În lume (date din 2024): în România doar 29,5 % dintre oameni au citit măcar o carte într-un an, față de media UE, mai ridicată (avem cel mai mic procent din Europa!). În SUA, în 2017, adultul de peste 15 ani aloca în medie doar 7 minute pe zi pentru lectură, în scădere față de 9 minute în 2014 (pare puțin, dar se adună). În UE, conform Eurostat, Franța, România și Italia se află printre țările cu timpul cel mai scăzut dedicat cititului: în jur de 5 minute/zi (The Washington Post, 2025).
De ce se întâmplă asta? Din cauza consumului pe scară largă de conținut digital, fragmente de texte adesea cu sursa neidentificabilă, social media, video-uri etc., care diminuează capacitatea de atenție și cresc preferința pentru lecturi scurte și simple. Odinioară, oamenii citeau nu doar literatură, ci și reviste culturale, jurnale, manuale de specialitate. Biblioteca era centrul comunității. Astăzi, oamenii citesc mult mai fragmentat și mai haotic; mai puține cărți în format clasic, dar mult mai multe articole online, postări, mesaje. Totuși, există și forme noi de lectură: e-book-uri, audiobook-uri, platforme digitale – socotite, evident, tot la capitolul citit. Așadar, nu putem spune că lumea a încetat să citească, ci că a schimbat modul de a citi. Cantitativ, probabil oamenii citesc mai mult text (mesaje, articole, știri), dar calitativ, cărți lungi și complexe se citesc mai puțin decât acum 50 de ani.
Erau vremuri când lumea își dorea o carte groasă cu zeci de capitole – modul cel mai bun de trecut și petrecut timpul. Azi, majoritatea tinerilor (?) își doresc un tweet scurt, concis – deci imagine și un text succint, explicativ, fie el chiar dintr-unul din romanele clasice pe care în mod normal nu le-ar băga în seamă. Totuși, serialele maraton de tipul Game of Thrones ne arată că încă ne dorim povești lungi (chiar dacă sunt preferate producțiile TV/cinema în fața cărților). O poveste frumos scrisă/spusă este menită să ne provoace să gândim, să analizăm, să urmărim un personaj fie el și SF sau de basm; dragostea, ura, abuzul, războiul, loialitatea sau trădarea – toate aceste teme sunt universale și nu au dispărut din viața omului prezentului. De ce se tem azi profesorii, părinții și elevii de clasici, în special de cei „grei“, cei care ating subiecte percepute ca dure, violente? Este, sigur, și reacția involuntară la tot ceea ce este obligatoriu, impus. Există și copii fără biblioteci acasă și cu părinți fără exercițiul cititului în general; există și profesori care nu știu să trezească interesul copiilor și care le pun la dispoziție rezumate și comentarii pentru examene. Pentru că totul a ajuns o goană după nota finală. Dar teama de suferință și dorința excesivă, chiar patologică uneori, de a-și proteja odrasla de orice – absolut orice – fac să fie percepute de mulți ca oribile cărți precum Cuore – inimă de copil sau Moara cu noroc sau Baltagul. Am ascultat stupefiată o actriță, celebră de altfel, și nu tânără (deci nu aparținând categoriei absolut speciale de mămici „elicopter“ aflate azi la vârsta 30 +), spunând într-un interviu: „cum să citească lumina mea de copil mizerii ca Baltagul sau Moara cu noroc?“. Am citit și pe FB părerea vehementă a unei profesoare: nu doar că Moara cu noroc e plină de crime și violuri, dar e și prost scrisă (ea căina o biată elevă forțată să citească așa ceva).
Ce să faci cu astfel de opinii care se întind azi ca o pată de ulei? Dacă un copil nu se confruntă cu absolut nicio situație neplăcută până în momentul în care va fi forțat să crească, va avea mari surprize în viață. Othello există încă, există și mii de Iago printre noi, există și Romeo și Juliete – vezi cuplul de minori care s-a sinucis recent pentru că familiile voiau să îi despartă. Literatura numită clasică este cea care nu a fost invalidată de timp și s-a impus prin profunzime, analiză, stil. Sunt lucruri cunoscute, dar se pare că tot mai des uitate sau ignorate. Tinerii pot să aibă senzația că un roman plasat în momente istorice de mult apuse nu îi mai privește, fiind irelevant. De ce să citesc despre hanuri, mori de apă, răscoale, lupta pentru pământ sau topoare în cap? Pentru simplul motiv că azi lucrurile sunt la fel, neschimbate din punct de vedere elementar uman – trăirile cele mai primare sunt la fel, dar plasate în alt decor. Nerecunoașterea lor doar pentru că e o altă scenografie este o dovadă gravă de analfabetism funcțional. Părinții se tem adesea că expunerea copiilor la povești triste sau violente le-ar putea dăuna. În realitate, literatura adecvată vârstei, care include pierdere, conflict sau chiar cruzime, poate fi una dintre cele mai sigure modalități prin care un copil începe să înțeleagă provocările vieții. Cărțile acționează ca niște laboratoare emoționale: le permit micilor cititori să întâlnească frica, durerea sau nedreptatea de la o distanță sigură, în timp ce rămân protejați de imaginație. Prin povești precum basmele lui Andersen sau ale fraților Grimm sau basmele românești (Harap- Alb nu este nici el doar lapte și miere), copiii învață că tristețea poate coexista cu frumusețea și că violența are întotdeauna consecințe. Aceste lecții construiesc empatie, conștiință morală și reziliență. Lucrările numite „clasice“ au importanță pentru că spun ceva profund despre oameni, despre societate sau despre relațiile interumane. Adevărurile fundamentale tind să se modifice în formă, dar, în esență, oamenii rămân oameni și sunt expuși acelorași probleme, dacă cititorul are istețimea de a le discerne. Aceste cărți, dacă sunt cu adevărat citite, pot da roade în timp. Lectura poate fi văzută ca o pregătire pentru ziua în care va avea suficientă minte, experiență și înțelepciune pentru a reflecta asupra textelor citite cândva.
Faptul că cititorul nu înțelege relevanța în momentul lecturii nu înseamnă că ea nu există. Școala folosește și azi „clasicele“ (și nu ar trebui să renunțe vreodată) din mai multe motive. Unul dintre motive este alfabetizarea culturală: multe opere clasice sunt texte fundamentale care au modelat literatura, filosofia și cultura. Înțelegerea acestor lucrări poate oferi elevilor un context mai larg pentru literatura și arta contemporană (cf The Guardian, 2016; aceste considerente sunt urmarea unor analize extinse și sistematice întreprinse mai ales în statele preocupate constant de educație, cum este UK). Temele complexe, personajele și dilemele morale încurajează gândirea critică și dezbaterea. Analizarea acestor texte ajută la dezvoltarea unor abilități analitice aplicabile în diverse contexte. Citirea clasicilor le permite elevilor/tinerilor să exploreze contexte istorice și să capete o înțelegere mai profundă a modului în care istoria influențează societatea modernă. Multe opere clasice sunt scrise într-un limbaj bogat, nuanțat, care poate îmbogăți vocabularul și poate dezvolta aprecierea pentru stilul literar. Cambridge Dictionary adaugă mereu termeni noi – inclusiv argou de social media, care a trecut testul timpului. Multe sunt doar prescurtări, altele sunt cuvinte complet inventate și fără sens (skibidi, sybau – în fapt un acronim). Ceea ce m-a șocat urmărind interviul stradal luat liceenilor a fost limbajul extrem de limitat al acestora când li s-a cerut să explice acești termeni. Toți îi foloseau, cunoșteau aproximativ contextul potrivit, dar nu știau cuvintele originale în cazul acronimelor și nu găseau rapid sinonime, sau măcar o amărâtă de propoziție logică prin care adultul depășit de evenimente să înțeleagă cu ce se mănâncă un skibidi. Atunci, da, vom avea o mare problemă, dacă limbajul articulat se transformă treptat în onomatopee de tiktok.
Canonul literar respectat adesea în școli a fost considerat esențial pentru o educație completă (în toată lumea), dar suscită mereu dezbateri despre caracterul său incluziv și relevanța actuală. Deși relevanța unor anumite romane poate fi pusă la îndoială, echilibrarea literaturii clasice cu opere moderne poate crea un curriculum mai incluziv și mai atractiv pentru tineri, dar negarea importanței și a valorii unor opere clasice doar pentru că îți zdruncină liniștea interioară sau nu înțelegi cuvintele este extrem de periculoasă. Poți să ai opinii, dar opiniile nu anulează realitatea. Există povești care au vorbit oamenilor de-a lungul generațiilor. Insula comorilor este o carte pe care orice tânăr ar trebui s-o citească. Poți să spui că e simplistă, absurdă, exagerată, dar atinge emoțiile fundamentale ale aventurii. La fel Cireșarii noștri. Împăratul muștelor e un arhetip (chiar dacă mulți critică scriitura) – iar arhetipurile sunt fundamentul pe care se construiesc poveștile cele mai solide. S-ar putea să nu-mi placă anumite opere clasice, din diverse motive, dar asta nu le face mai puțin puternice. Litera stacojie este un roman care reprezintă o felie tristă de istorie, dar care poate să fie la fel de actuală. Cineva spunea că, având un copil cu un bărbat căsătorit, a trecut prin toate furcile caudine ale fetei din roman, primind singură tot oprobiul public, în plin secol 21. Orwell, în 1984, a fost atât de vizionar, încât lumea pe care o descrie acolo este periculos de similară cu cea în care trăiesc acum multe popoare. Bătrânul și marea este o lecție de viață și de filosofie personală universal valabilă și nemuritoare. Marele Gatsby încă ne vorbește despre atitudinea bogaților și despre indiferența lor față de cei mai puțin norocoși. Pe frontul de vest nimic nou ne dă lecții importante despre război și maturizare, iar Ultima noapte de dragoste… este, pe lângă o lecție de istorie, și o radiografie a geloziei, cel mai comun sentiment omenesc. Fiecare clasic pe care l-am citit a fost relevant. Pentru că sunt gândurile distilate ale unor scriitori „înțelepți“ care aduc în fața noastră o rațiune atemporală. Cei care ignoră istoria sau literatura de-a lungul vremurilor sunt condamnați s-o repete, iar acest lucru poate fi devastator. Deși condiția umană evoluează constant, natura oamenilor rămâne remarcabil de neschimbată (The New Yorker, What’s Happening to Reading? 2025). Când elevii sunt expuși literaturii și filosofiei clasice, au șansa de a înțelege că oamenii din trecut s-au confruntat cu multe dintre provocările care ne frământă și astăzi (Shakespeare, Eminescu, Rebreanu, Blaga – își pun, fundamental, aceleași întrebări). Chiar dacă răspunsurile de atunci nu au rezolvat acele provocări, oamenii contemporani au șansa de a le înfrunta din nou, cu sau fără succes. Orice tânăr familiarizat cu operele clasice are șanse mult mai mari de a rezolva probleme (personale sau generale – sociale) decât cei a căror ignoranță îi condamnă la o viață lipsită de lecțiile pe care le oferă istoria.
Dacă te pierzi din cauza limbajului, a obiceiurilor străine sau a tehnologiilor care ți se par depășite, ai ratat complet esența unei cărți. Vrem, nu vrem, suntem azi în era tiktok și a fast–food-ului cultural. TikTokul a adus tinerii către lectură prin recomandări, viralizări, dar promovează mai ales cărți „ușoare“, emoționale, scrise facil (nu de AI, dar prin celebrele cursuri uniformizatoare de scriere creativă) și, nu în ultimul rând, face recomandări plătite. Pe lângă nume răsărite peste noapte precum Colleen Hoover, a resuscitat-o și pe Jane Austen, de exemplu. Deci – bune și rele deopotrivă. Slow-food-ul, pe de altă parte, înseamnă o cină lungă la lumina lumânărilor – cărți „grele“, care cer timp și răbdare, dar care lasă, astfel, urme mult mai adânci.