Primează omul într-o biografie romanțată, dar omul este subiect tocmai datorită gândirii sale, faptelor sale. Este o aporie pe care mai mulți autori de biografii (romanțate) o ignoră, nu neapărat în beneficiul personajului principal. Circumscrierea lui Blaga în ambitusul Clujului anilor 1950, ani grei ai interdicției cvasiexplicite pentru poet, de unde se fac incursiuni în diferite momente ale formării intelectuale sau general-umane, în micile anturaje de vilegiatură, generatoare de poeme ocazionale – reprezintă o reducere a personalității lui Blaga, autorul care și-a scris cel puțin în poezie cea mai importantă parte a operei sale înainte de Al Doilea Război Mondial. Contează pentru un volum cu un asemenea subiect și reapariția numelui lui Blaga în centrul câmpului editorial contemporan, prin cercetările Martei Petreu din Blaga, între legionari și comuniști (2021) și Filosofia lui Blaga (2024), lucrări multipremiate; și, în special, prin apariția unor scrisori inedite către una dintre muzele poetului, Elena Daniello, „Plin mi-e sufletul meu de tine, plin“ (2023, ediție de Ilie Rad), care se suprapun portretelor developate și cu alte ocazii memorialistice, dintr-o bogată literatură a subiectului. Nu întâmplător, Blaga. În căutarea numelor este dedicată „Muzei“, personaj ambiguu din cauza anonimatului, dar mai degrabă recognoscibil în amintita ultimă iubire a poetului. O pronunțată dimensiune onirică a volumului, alibiuri ale coincidențelor pe coordonate de inspirație mefistofelică, realizează portrete memorabile, unde se cunoaște stilul brevilocvent al autoarei Cruciadei copiilor (2005), romanul alcătuit exclusiv din propoziții despărțite doar prin virgule (sau semne de interogație/ exclamație); roman cu subiect de asemenea blagian, se poate spune acum, privind în urmă, tocmai prin referirea, încă din titlu, la lumea arhetipurilor. Pe de altă parte, experiența din Viețile paralele (2018), un roman despre Eminescu și despre felul în care a fost receptat, cu călătorii de-a lungul secolelor tot de extracție diabolescă, îl fixează pe Blaga într-un scenariu cunoscut – în care, de această dată, contează doar pulsiunile personajului. Romanul este construit, așadar, urmărind dimensiunea umană în aspectele ei erotice – comune până la urmă oricărui individ; dar Florina Ilis simte nevoia unor precizări, prin adresări directe către cititor, anulând convențiile naratoriale: „Se știe, dragă cititorule, că inima oricărui poet prinde aripi în preajma femeilor frumoase […] Cum să afirm, dragă cititoare, că poezia de dragoste se naște din nimic sau numai dintr-o iscusință mai deșteaptă a minții? Dacă citești poeziile de dragoste ale lui Lucian Blaga nu poți să nu simți vibrația inimii îndrăgostite!“ Este însă posibil ca Lucian Blaga să nu fi scris doar poeme de dragoste și nu doar această (mare) temă să îl definească. Astfel, legatul intelectual face obiectul acestei cărți într-o măsură mult mai mică: de pildă, Cercul de la Sibiu este expediat într-o jumătate de pagină, simplă enumerare, incluzând și un adjectiv insuficient explicat și deci bizar – cerchiștii sunt, la un mare bal, „euphorionici“ – trimitere la proiectul lor niciodată realizat, o revistă cu titlul Euphorion; ne putem întreba cum poate fi cineva (comment peut-on?…) „euphorionic“, fie și cerchiștii înșiși… În schimb, suntem înștiințați că muzele sunt fiicele Mnemosinei, că „Decebalus per Scorillo“ conține trei cuvinte, din care două sunt nume propriii – și altele de acest fel. Dintr-un avânt de tip pletoric, prezentându-se episodul unei alte iubiri, cu Domnița Gherghinescu-Vania, este adus în discuție numele unui mare poet; Domnița, amfitrioana unui cerc literar brașovean, ar fi fost slăvită în poeme blagiene, dar și disputată, în calitate de muză, nici mai mult, nici mai puțin, cu Arghezi (!), ignorându-se orice precauție de istorie literară și de gust literar. Astfel, se decupează „argumente“ din versurile argheziene de felul „Domnița suferă în cartea mea“ din faimosul Testament – unde s-ar citi așadar o nominalizare. Între factologie (identificarea cutărui vers într-un anumit context de viață) și dimensiuni onirice (visele lui Blaga, dorințele sale, coșmarurile recurente), volumul Florinei Ilis construiește o jumătate de personaj plauzibil, emoționant – de exemplu, în marea scenă a balului vieții sale, când defilează diferite personaje cu care s-a intersectat de-a lungul timpului, când altele vor să intre la bal (cum ar fi Corneliu Zelea-Codreanu și ciracii săi), dar nu sunt acceptate. Cealaltă jumătate, cea vizibilă, se supune convenționalismului reductiv în care se poate regăsi, la un moment dat, o parte din marele public.