Cerul cădea gol peste Locunalt, iar în acel gol urma să se întâmple ceva. Dionisie dormise aproape neîntors, deși a fost purtat în somn peste tot de ființa căreia va trebui să-i împlinească măcar o singură dorință: aceea de a reda lumii acel loc în care el, Tatăl, a făcut tot ce trebuia de făcut, pierzând până la urmă totul. Trecuseră ani buni de la acea noapte, cea de hotar, cum și-a spus Dionisie, încât în mintea lui rămăsese doar nesfârşitul în care uneori plutea ca și cum ar fi trăit într-un vis de-a pururi. Ziua aceea, nedorită, se apropia. Tatăl îl avertizase odată, când totul părea a fi gata acolo, în curtea lui plină de viață, că undeva, în spatele acelor limburi, prin care l-a dus să simtă liniștea alor lui după viețile lor de zbucium continuu, se vor ivi în viața de aici jivine mai rele decât hidoasele neființe; acestea vor fi lingușitoare, ca felinele de casă, dar la fel de rele precum cele de junglă, vor acapara totul, iar pe el îl vor trimite în lanțuri să scoată aur din piatră seacă, ceea ce va și face în acel puzzle din noianul acela de coji de ouă păzite de lunga viață a bătrânului de peste drum. Se trezi, fără să-și dea seama în curtea de la Locunalt, în spatele casei, lângă ușa prin care se intra în fosta bucătărie a acesteia. Se apropie de Pegas, care, cu o roată dezumflată, stătea lipit de zidul casei, în spate, acolo unde Dionisie își lăsa de regulă bicicleta. Puse mâna pe coarne, le mângâie, ca și cum ar fi atins coama calului său miraculos Belerofon. Parnasul nu mai era al lui. Așa cum și curtea părea cuprinsă de un aer misterios, pe care-l descărcau acolo umbre nevăzute. Dispăruse acel mister, pe care-l găsise la început, atunci când, desprins de vacarmul de pe holurile liceului, liniștea de aici i s-a părut raiul pe pământ.
Era cu adevărat raiul aici, așa cum i l-a descris Tatăl, dar și iadul, așa cum l-a trăit acesta spre finalul vieții. Ar fi vrut să facă o tură, de nebun, pe ulițele satului, să o ia spre pădurea Haraminilor și de acolo pe drumul de pământ spre lanurile de floarea soarelui pe ulițele satului, să o ia spre pădurea Loeștilor și mai departe pe drumul de coastă, până spre pârâul Murelor, pe coama dealului, de unde să privească în curtea casei, așa cum făcuse nu o singură dată, când aceasta era un șantier plin cu tot felul de mașini și oameni. Bicicleta lui era defectă: avea pană la roata din spate, așa cum Pegasul din legendă a fost înțepat sub aripă de un tăun, aruncându-l pe călăreț din zbor, vătămându-l. Ar zbura iarăși, așa cum făcea pe vremuri, dar, parcă fără suflet, bicicleta lui, dăruită de cei care l-au angajat, pentru a ajunge mai ușor și mai repede la Locunalt, stătea rezemată de zidul casei Tatălui, nefolosită de ceva vreme.
Pe Dionisie, în ultima vreme, îl aducea Elvira cu mașina aici. Urma să-i cumpere și lui o mașină, însă deocamdată era bine și așa. Îi promisese și un loc de casă, numai să fie băiat cuminte, să pregătească atunci când ea va dori cada cu apă fierbinte, atât. Totuși i se făcuse dor de bicicletă. Îl chemă pe Ilarie, mecanicul de la centrală și i-a spus să facă rost de o cameră nouă, să pună bicicleta pe picioare, că ar vrea să o mai folosească: vin vremuri grele, bre, n-o să mai fie ce-a fost.
Prinsă de coarne de Ilarie, bicicleta a scos un scârţâit greoi când a fost pusă în mișcare. Hai, Cătălina, i s-a adresat Ilarie obiectului abandonat și atât de însuflețit pe vremuri. Dionisie zbura pur și simplu cu ea, încât putea fi repede dintr-un loc într-altul, așa cum voia gândul. Când îi spunea lui Phil că bicicleta lui este fermecată, că este asemănătoare lui Pegas, că atunci când o călărește dispar toate himerele din capul lui, acesta se uita lung la el și, evident, îi mai adăuga o bilă neagră în fișa lui de pacient și-i spunea: să știi, și iapa ta pe două roți, va fi urmărită de un tăun, care o va înțepa sub aripă, când vei fi în zbor, încât e mult mai sigur să mergi cu ea pe cărări bătătorite sau să-ți cumperi o mașină. Și Lascarciuc, când era mare șef peste tot ce mișca pe aici, i-a spus că avea de gând să-i dea o mașină din parcul generos al partidului. N-a mai apucat. Dacă i-ar fi dat, l-ar fi transformat în șoferul lui și s-ar fi ales praful din independența de care se bucura la Locunalt.
N-a durat prea mult și Ilarie a apărut călare pe bicicletă. I-am pus și un ochi de pisică nou, i-am reglat frânele, i-am uns osiile cu vasilină, lanțul, cutia de viteză, încât să vă puneți un clește la pantaloni să nu vă murdăriți, că o pată de vasilină de asta sau de ulei nu mai iese decât cu foarfecul – îi spuse angajatul credincios când i-a adus bicicleta reparată. Dionisie i-a mângâiat șaua și a și încălecat-o. Câteva nechezaturi s-au auzit, când prima pedală a fost dată, iar roata din față s-a ridicat în sus, spre cer, așa cum fac caii nărăvași când sunt încălecați după o lungă perioadă de pauză. A ieșit pe poartă, iar din parcarea din fața casei, Dionisie a urcat ușor în zbor, îndepărtându-se spre dealurile din față, iar de acolo mai departe. Cei rămași în curte, majoritatea angajații lui, îl urmăreau cum urcă drumul spre magazinul central, iar de acolo, luând-o la stânga, s-a pierdut pe drumul ce ducea spre Cucorăneni. Doar el îi privea de sus, din înaltul cerului, de unde vedea cum curtea casei Tatălui devine așa cum fusese pe când acesta trăia: acareturile erau la locurile lor, saivanele din vale, la fel, cotețele de păsări, fânarele, totul, chiar și cimitirul de lângă bisericuța din care ieșea Rareșa după o zi de rugăciune. Doar ea. Niciun copil în urma ei. De pe șa, din spatele lui, Tatăl privea totul cu bucuria celui căruia i s-a mai dat voie încă o dată să simtă că acolo jos nimic nu s-a pierdut, ci totul este aievea.
În același timp, făcând de câteva ori rotocoale deasupra complexului, văzu cum atenansa dispare, la fel și celelalte acareturi, haturile dintre grădini, la fel, copacii, iar în locul lor, ca din senin, apar în curte tot felul de statui, mari bucăți de piatră, la care lucrau de zor mai mulți sculptori, cu înfățișări ciudate, nepământene, ocupând întreaga curte cu figuri de animale, împietrite, care încet-încet prindeau viață.
Undeva, pe coama gardului din vale, vizavi de casa bătrânului Gireadă, singura rămasă așa cum a fost tot timpul, a apărut un motan imens, cu coada tăiată, ochii albaștri, mustăți mari, botul negru, culoare ce se schimba în maronie spre urechi și gât, iar de acolo de un bej ce acoperea o blană stufoasă. Dimensiunea acestuia era impresionantă. Le spusese celorlalte animale că fusese trimis acolo să-i ia locul lui Dionisie. Printre acele animale din curte, ivite din pietrele sculptate de artiștii care s-au făcut nevăzuți, doar Elvira părea a-și fi păstrat înfățișarea de om. Pe ea, de acolo, din zborul lui, Dionisie nu o distingea; vedea doar o vulpe roșie care dădea iama în găinile bătrânului de peste drum. Acesta, din curtea lui, cu un măturoi în mână, alunga vulpea, blestemând toate dihăniile venite la gardul lui să-i fure ouăle din cuibar. Casa era și ea plină de tot felul de insecte imense, dintre care un fluture Cap-de-Mort tutela pe biroul din mijlocul salonului, în jurul căruia termite la fel de mari mișunau, gata să macine orice bucată de lemn. Pe acoperiș, un stol imens de ciori de dimensiuni normale ținea un soi de sfat, sporovăind ceva de soarta salcâmilor, ale căror crengi deveniseră suporturile cuiburilor acestora. La fel, toți copaci din cimitir erau în doliu, plini de stăncuțele care-și făcuseră acolo mii de cuiburi. Prin iarbă, peste tot prin curte, șoarecii erau înghițiți de șerpi, în timp ce de pe gard Moto scruta toată bogăția pe care urma să o aibă în grijă. În curând va coborî printre ele și va ocupa biroul lui Dionisie, iar în Casa Tatălui va face loc familiei lui de pisici, pregătite să apară de peste tot, cele mai agile fiind cele care vor veni de peste Piresus, rămase acolo de pe vremea lui Ginghis Han.
Toți angajații fuseră înghițiți de Gaia, iar în camerele ei subterane, Dionisie nu putea ajunge cu privirea. Cei care scăpaseră se duseră la stânile din deal, unde jeleau din buciume sfârşitul lumii. Tatăl vedea totul chiar din preajma acestora, dar nu putea interveni. Pentru el aceștia nu erau decât gângăniile de afară, care i-au năvălit curtea. Încerca, de acolo, de pe marginea laviței, să-l trezească pe Dionisie, a cărui pat incomod, dar extrem de primitor, era amenințat de Moto, noul trimis de la Palatul Administrativ Județean, de Sâbulcă, noul președinte, care a luat de bune toate acuzațiile aduse acestuia de o echipă de jurnaliști, angajați să facă totul pentru un blid de mâncare. Tartorul lor primise de la acesta o mașină și o sumă de bani, în așa fel ca lui Dionisie să i se întocmească un dosar mai gros decât cel pe care i l-au făcut pe vremuri cei de la securitatea ceaușistă.
Cele câteva ture făcute prin împrejurimi i-au adus cerul mai aproape lui Dionisie, cer din care putea culege acum stelele pe care urma să le facă șirag la gâtul Petrei, care, aflând de necazurile lui de aici, a venit să-l salveze, să-l ia cu ea la Academie, acolo unde apăruse de lucru la niște manuscrise, rămase fără finalitate de la moartea Profesorului. Dar el nu se putea desprinde de imaginea locului, așa cum o văzuse de acolo de sus, cu o curte plină de monstruozități, pe care le domina cu vigilența lui un motan toflogos, fără coadă, care scotea un miorlăit de-l apucau fiorii, nu alta. Curtea se umpluse de trovanți, care creșteau de la o zi la alta și luau chipul unor figuri cunoscute, care, astfel, își găsiseră locul în mijlocul unei rezervații, gata să devină națională, dacă Țapul de la Cotroceni, specialist în pietroaie, n-ar fi dat ordin să fie dislocate și duse în patria lor, la Bozioru.
Cel mai agitat s-a arătat Moto, care-și găsise adăpost într-o căpiță de fân, în care și-a petrecut iarna. Nu asta era marea problemă a lui Dionisie, acel animal insistent, slobozit în lume, pare-se, de Sâbulcă, ci nesiguranța zilei de mâine. În jurul lui se înălțau maldăre de dosare, la care Elvira trebuia să dea socoteală, reușind să iasă basma curată. După ce își înmulțise cu lăcomie veniturile, acum trebuia să și le înjumătățească, conform cutumei, cu cei din nenumăratele comisii trimise acolo de Sâbulcă. Obosise la roiurile de lăcuste ale jurnaliștilor, care veneau să dezgroape aici istorii care, în fond, nu se petrecuseră nicicând pe aceste locuri. Dar și așa, Petra nu mai avea răbdare și l-a îndemnat să lase totul în urmă și să meargă acolo unde este cu adevărat nevoie de el.
Acum, Locunalt se transformase într-o miză mult prea mare pentru politicieni, care veneau în acel areal renăscut ca lăcustele și lăsau în urmă paiul gol și câmpul ars. Nici Lascarciuc, care dăduse zor la repunerea acelui spațiu în valoare, pe vremea comuniștilor, nu s-a arătat atât de lacom și nesăbuit că noii reprezentanți ai puterii de toate felurile, locale și naționale. Ceea ce trebuia să fie acest spațiu al liniștii, devenise pensiunea unor acoliți care nu auziseră niciodată de numele Tatălui. Acesta stătea în preajma Petrei, ca o conștiință ce urma să fie călcată în picioare, cu speranța că Dionisie, fiul lui adoptiv, nu va părăsi locul, că îl va desțeleni, dacă va fi cazul, așa cum a mai făcut-o. Îl privea pe acesta cum dormea pe lavița lui, așa cum făcuse toată noaptea, după ce a așteptat mai bine de un secol să se nască cel căruia-i va încredința toată povestea vieții lui. Încă în vis, Dionisie văzu cum o mână îi întindea ceva. Un abur lăptos i se desprinse din ochi, în timp ce chipul celui care l-a însoțit toată noaptea devenise o fotografie pe care o strecurase în geantă.
Spre dimineață, somnul lui Dionisie întins pe acea laviță acoperită cu țolul de cordele lăsat moștenire acolo de fostul custode al locului devenise, din agitat peste noapte, profund, dulce, așa cum este orice somn al oricărui om când se apropie zorii. Privirea Tatălui, așezat la picioarele lui Dionisie, era ca o mângâiere părintească pe fruntea copilului în care se ascundea tot viitorul din care acesta nu va face parte decât ca amintire. Îl privea când cu un ochi, când cu celălalt, când cu amândoi, printre gene, cu atenție, să nu care cumva clipitul să nu-l trezească pe cel căruia îi povestise toată viața lui. Oare nu uitase nimic? se întrebase când se apropiase de final. Zorii cerneau afară întunericul, din care rămânea doar o pânză de păianjen, prin care dispăreau stelele, întâi cele mai îndepărtate, apoi cele mai din vecinătatea stelei în care el locuia și din care o mică porțiune a fost moșia lui, ca în final pe cer să rămână doar o singură stea, mare, luminoasă, căreia i se spunea Luceafărul de dimineață. Dionisie o va privi încă pe cer când se va trezi și-și va depăna întregul vis, pentru a nu-l uita niciodată. Tatăl încă-i povestea, fiind ca o umbră la capătul laviței, abia perceptibil și din ce în ce mai îndepărtat, dar clar în tot ce-i spunea, în mintea sa:
„După ce am ajuns acasă, în patul meu, în camera în care căldura îmbrăcase totul într-o mătase fină care-mi mângâia fața, am simțit cum mă lasă puterile, cum ceva, ca o lamă de cuțit, rece, trecea prin mijlocul meu. Acolo sălășluiau toate păcatele mele, așa mi-am zis, în acel întuneric din care se nasc toate poftele, care, la urmă, vin să se răzbune și te lasă fără nicio vlagă. Când mori în acel loc, începi să mori peste tot. Moartea nu vine de undeva din afara ta, decât dacă treci prin vreo năpastă sau cazi în furia unui criminal, unui fulger din cer, ci din interiorul tău, acolo, unde se naște odată cu tine, o crești, o porți după tine ca pe o umbră. Așa am început să simt în acea noapte. Am întrebat-o pe fiica mea dacă nu a sosit vreo scrisoare de la fiii mei. Mai trăiau trei dintre ei. Uitasem că fiul meu venise în ajun din Banat. Bolea într-o cameră, așa mi-a spus fiica mea. Nu, nu sosise nicio scrisoare de la nimeni, nici de la fiica mea, străină și necăjită, acolo, la Cernăuți, cu un soț bătrân și bolnav și doi copii, pe care aș fi dorit să-i văd mari, să ne ducă sângele mai departe. Afară se făcuse omătul de un metru. Nu avea cine să-l rânească. A venit într-un târziu vecinul de peste drum, cu gâgâlicea aceea de om, finul meu, și au făcut cărări, să putem ajunge unde aveam nevoie. Fiica mea se îngrijea de toate, dar de mine îmi era greu să o las să se apropie. Trebuiau golite țucalele, spălate. Nu o puteam lăsa pe ea să se apropie de mine, îmi era rușine și milă. Nu mă mai puteam da jos din pat. Am trimis o depeșă să vină Ileana lui Pădure de la Loiești, măcar o dată pe zi, să mă deretice. Nu mai mâncăm aproape nimic, de frică să nu fac mizerie în pat, nu mai beam decât o cană de ceai, ceea ce o făcea pe Ileana, care venea însoțită de fiul ei, pe care-l încredințasem în toamnă lui Samson la școala lui Bașotă, să facă om din el, să mă suduie și să-mi bage cu forța mâncare pe gură. Mă durea tot corpul, dar nu scoteam niciun vaiet. Sufeream și nu doream să sufere și cei de lângă mine. Mâncăm, dar dădeam totul afară, nu mai încăpea în mine nimic, în afară de moartea care se lăbărța peste tot în corpul meu beteag. Fiica mea îi scrisese Domnului Ministru la București, care fusese la sărbători la Viena, unde-l văzuse pe fiul meu, să se intereseze dacă acesta va putea veni acasă cât mai curând, că eu am mare nevoie de iertare din partea lui și el din partea mea. Răspunsul acestuia nu a mai venit, nici cartea fiului meu, promisă, nu am mai văzut-o. Am ajuns să-mi urăsc zilele. Iar cel care venea să mă mai veselească era finul meu, care în ultimele mele zile a stat alături de mine, povestindu-mi de minunata lui găină care făcea ouă pe coaja cărora erau scrise povești pe care el încă nu le putea citi. Cică avea un ou de aur, așa mi-a zis, pe care i-l va da celui care va ști să descifreze ce scrie pe el. Mă lăsam păcălit de poveștile lui, numai să-l aud vorbind. Lumina ochilor lui era singura care-mi însenina chipul. Fiica mea știa că mă voi pierde curând și pleca în camera ei, unde se îneca în plâns. Nu-i spunea nimic fiului meu, închis în camera lui și în el, venind doar o dată pe zi să-mi spună că va răscumpăra moșia, că la primăvară va băga plugul în pământ, că o să fie iarăși ca pe vremuri. Era bine că gândea așa, dar îl vedeam mai speriat și mai slăbit decât mine. Doar fiica mea ne privea speriată pe amândoi, din fiarele ei, toată numai viață. Așa a găsit-o fratele ei mai mic, care a ajuns acasă în chiar ziua când mi-am dat sufletul. I-am zărit chipul printre genele mele uscate. Mi-a atins mâna, pe care mi-a așezat-o pe frunte, făcându-mă să-mi ridic pieptul cu disperare, în spasme ce făceau să pâlpâie lumina lumânării pe care o ținea Vasile, finul meu, cât mai aproape de capul meu pierdut încet-încet în întuneric. L-am auzit pe finul meu, care avea sub braț o găină frumoasă, ca din povești, spunându-i fiului meu, înlăcrămat și suspinând, să plece – Plecați, cuconașule, plecați, că boierul n-o să-și poate încredința sufletul lui Dumnezeu, dacă vă simte aici scăldat în lacrimi, hai, ieșiți afară, că o să aveți timp toată viața de aici înainte să-l bociți. Astea au fost ultimele cuvinte auzite de mine după o viață în care i-am ascultat pe toți cu atenție, unii jeluindu-se, alții cerându-mi bani, de ale gurii, tot ceea ce are nevoie un om, și le-am dat fiecăruia cât am putut și din ce am avut. Atunci, în acele ultime clipe, nu mai aveam decât sufletul, dar acesta a trebuit să i-l dau lui Dumnezeu, cu rugămintea să mă mai lase o dată pe pământul meu, aici, să te întâlnesc pe tine, Dionisie, cel care, așa cum voi vedea și vei face, va pune totul în regulă aici, atât cât se va putea. Să știi că eu voi fi mereu alături de tine și nu te voi lăsa să rătăcești sau să faci altceva decât ceea ce trebuie. Și atunci am simțit cum toate cele făcute de mine la Locunalt se spulberă, fără întoarcere.”
Dionisie deschise ochii și văzu în cadrul ușii, scăldată într-o lumină argintie, chipul străinului din vis îndepărtându-se. Rămânând pe șezut, pe laviță, puse mâna pe preșul de cordele, simțind, acolo unde a stat Tatăl cât i-a povestit, că locul era cald. Fiori de gheață îi trecură prin trup, neștiind ce să creadă. Timp de câteva minute bune a stat așa și și-a repetat visul ce nu părea a fi fost vis ci o trăire aievea, din care va duce cu el crâmpeie toată viața. Ieși afară și bălăriile din jur îl îngroziră. Casa stătea dărăpănată, cu acoperișul spart, încadrată de salcâmii ale căror crengi păreau a fi acolo de pe altă lume. Ce-or vrea ăștia de la mine? se întrebă, făcând câţiva pași prin curtea pustie. Pe cer, la răsărit, soarele își pierduse deja culoarea ce înroșise cerul de dimineață, iar spre apus un pătrar de lună, abia perceptibil, însoțea în călătoria lui Luceafărul de partea cealaltă a lumii, unde va răsări la fel de frumos, străjuind cele două Urse. De după gard, bătrânul Gireadă îl privea curios, mângâind în buzunarul scurteicii oul cel de aur al cărui scris îi intrase de mult sub pielea palmei. Era sigur că Dionisie era cel căruia vă trebui să-i încredințeze averea sa. Acesta, năucit de tot ce vedea în jur, fără să înțeleagă ce căuta el acolo, auzi cum bătrânul chema găinile să le hrănească, așa cum a făcut de mai bine de o sută cincisprezece ani, cât știa că a trăit.
Citea și nu-i venea a crede. Așezat pe o bancă laterală din cerdacul casei, așa cum făcea și Tatăl când primea câte o depeșă de pe la creditori sau scrisori de la fiii lui plecați în lume, ținea în mână o adresă sosită de la Palatul Administrativ prin care era anunțat că de mâine nu va mai fi directorul complexului de la Locunalt. În față îi apăru Profesorul. Ce putea să-i mai spună acesta, plecat de aici nemulțumit de întorsătura pe care o luase instituția pe care el o gândise. Cu această nemulțumire a plecat în mormânt. În clipa următoare acesta dispăru, lăsând în mintea lui Dionisie întreaga lui amintire, din care se auzea doar vocea acestuia: Te vor izgoni de aici, legându-ți tinichele de picioare. Da, asta vor face, și-a spus Dionisie cu glas tare. Cine? Ce? O auzi pe Elvira din holul casei, retrasă la umbră. Toate necazurile lui veniseră de la neregulile făcute de aceasta. În plus, locul devenise ceea ce nu dorise nici Tatăl, nici Profesorul – o rezervație a leprelor susținute politic. Poate că e mai bine să o asculte pe Petra și să plece de aici. În cap îi apăru vocea Tatălui:
„Unde vrei să pleci? Oriunde vei pleca, te va urmări umbra mea, conștiința ta.” Și imediat îi reveni în memorie întregul vis, ca o realitate prin care mersese alături de cel căruia i se îngăduise să revină pentru a-și răscumpăra moșia, așa cum i-au promis fiii lui. Dionisie înțelegea abia acum că aceasta, în realitate, nu putea fi decât iluzia că o avere atât de mare poate fi lăsată pe mâna unui singur om. Un astfel de fruct va fi plin de viermii, pe care nimeni nu-i va putea decima vreodată.
Nici nu bine îi rosti numele Petrei, că-l văzu pe Moto în fața lui, așezat pe balustrada cerdacului. În curte, o întreagă haită de pisici aștepta miorlăitul stăpânului lor, pentru a lua în primire întreaga curte. În curte apăruseră mii și mii de șoareci, ceea ce transformase întreaga întindere de câteva hectare într-un loc de hârjoană a felinelor hămesite. Una dintre pisici se și înfățișă lângă Moto cu un șoarece dolofan în gură, chițcăind de mama focului. Moto îl înfulecă dintr-odată, apoi se linse pe bot și mai ceru unul. Imediat, zeci de pisici au sosit cu câte un șoarece în gură, oferindu-i-l ca plocon acestuia. Toate au devenit apoi secretarele acestuia.
De pe dealurile din împrejur coborau cirezi de vaci, turme de oi și capre, porci, câini, toate fără niciun stăpân. La un moment dat toate s-au transformat în pietre, asemănătoare trovanților care fuseseră dislocați de oamenii Țapului. Un trovant avea chipul lui Lascarciuc. Părea că vorbește, iar Dionisie îi răspundea la întrebări, fără nicio noimă, încât, retras în biroul lui din clădirea fostei școli, începu să-și adune lucrurile. Era clar, venise vremea să plece, iar prezența lui Moto în birou, sărind pe fotoliul în care obișnuia să se odihnească Dionisie după o zi de muncă, îl convinse definitiv că în acea junglă de acolo nu mai avea niciun rost să mai rămână.
Casa gemea ca o ființă abandonată în preajma unei furtuni. Acoperișul casei plutea în văzduh, ca o pălărie de femeie care țipa ca din gură de șarpe. Se desfăcuse în bucăți și plutea în seninul cerului, ca o cohortă de bărci fără vâslași pe o mare agitată. Dionisie privea totul cu disperare, așa cum Tatăl, de acolo, din lumea lui, încerca să adune totul la loc. Închise ochii. Doar în spatele lor, casa se refăcu, ca o jucărie stricată de mâna unui copil nepriceput. Când deschise ochii, casa era acolo, la locul ei, plină de ciori pe acoperiș, de parcă cineva pusese peste ea un doliu croncănitor. Se duse și puse mâna pe pereții ei. Tremura ca o vădană în pragul iernii.
Afară începuse vânătoarea, iar jivinele năvăliseră printre pietroaiele și aleile din curte, pândind de sub tufele de liliac momentul prielnic să atace. Moto se instalase la birou, deschise calculatorul și-i ceru lui Dionisie parola de acces. Dionisie îi predă acestuia toate documentele, cheia de la birou, sigiliile de la celelalte documente, tot ce avea în gestiune. Noul manager deschise calculatorul și începu să joace solitaire, cu o satisfacție pe chip, pe care nu și-o va mai părăsi decât atunci când va fi scos la pensie. Sâbulcă va veni zilnic și-și va lua tainul, pregătit de cohorta de pisici, așa cum va face și Vulpița Chelnărița care-i va lua locul în fruntea Palatului Administrativ.
Elvira plecase deja la aeroport, pentru a lua avionul spre Marea Britanie, unde o aștepta soțul ei, proprietarul unei afaceri de succes, alături de Grabramov, un oligarh rus cu care colaborase încă de pe vremea comunismului.
Dionisie a ieșit afară, la indicațiile lui Moto, care, dintr-o plesnitură de degete, schimbase întreaga organigramă. Apoi se îndreptă spre bicicleta rezemată de zidul casei, ce părea a fi chiar trupul dezamăgit al Tatălui. Încălecă și se îndreptă spre ieșire. Din curte, ieșind de sub ierburile tăvălite de pisicile lui Moto, se ivise întreaga familie a Tatălui, însoțită de bătrânul de peste drum. Acesta se apropie de Dionisie, făcându-i din mână, ca și cum ar sta la ocazie, să fie luat și dus acolo unde mergea acesta. Dionisie opri, își sprijini un picior de pământ, și-l întrebă pe bătrân:
– Încotro?
– Nu pe mine trebuie să mă iei, ci pe ei – și i-i arătă pe cei treisprezece membri ai familiei Tatălui, pregătiți de drum. Scoase din buzunar o cutie de catifea albastră și i-o înmână lui Dionisie, spunându-i să o deschidă numai când ajunge la destinație.
Dionisie îi privi pentru prima oară pe toți laolaltă. Îi mai văzuse parcă o dată, undeva, acolo unde l-a dus Tatăl, să-i arate locul de dincolo, dar nu așa, la un loc, gata de plecare. Când îi văzuse în casă, atunci când Tatăl îl lua să-i arate cum trebuie să fie casa pe care el urma să o refacă, îi reținuse pe fiecare în parte, nu așa, la un loc, ca acum, nu așa ca acum, niciodată. Îi era teamă că se vor răzvrăti și-i vor cere să se întoarcă din drum, să se lupte cu jivinele care i-au ocupat complexul, dar nu, aceștia urcară pe șaua lărgită a bicicletei lui, ca o spinare de cal uriaș, și i-au spus că-l vor însoți oriunde se va duce.
Tatăl îi mai spuse:
„Ai făcut ce trebuie aici. Mi-ai răscumpărat moșia. Lasă-i să se bucure toți de ea, așa cum nu m-am putut bucura eu, nici copiii mei.“
De acolo, din curtea lui, bătrânul îi văzu pe toți în zbor, călare pe nărăvașa bicicletă pe care o strunea Dionisie, stăpân acum pe tot cerul. Apoi, un cortegiu format din păsările din curte umplu drumul care ducea spre cimitirul de lângă bisericuță, acolo unde bătrânul își va dormi somnul de veci alături de nașul lui.
Înconjurat de cei treisprezece din familia Tatălui, Dionisie, într-o cameră luminoasă, la Academie, așeza literă după literă în cuvintele care răsăreau în ordinea lor firească pe colile de hârtie, așa cum acestea fuseseră, cronologic, scrise. Toate acele cuvinte erau scrise și pe acel ou de aur, pe care Dionisie îl primise în cutia de pluș de la bătrânul Gireadă, când a fost nevoit să părăsească pentru totdeauna Locunalt. În fond, rezolvase cel mai greu puzzle, pe care au încercat să-l rezolve și alții înaintea lui. Însă fără acel cod alfabetic creat de Profesor nu ar fi reușit nici el să așeze în pagini tot ceea ce fusese făcut cioburi de-a lungul timpului.
Ochii lui Dionisie, când unul, când altul, când amândoi, priviți cu atenție de Tatăl și Fiul lui, dimpreună cu toți ai familiei, nu au obosit niciodată, chiar dacă mintea lui devenise o lungă rețetă scrisă de Phil, care, pentru a fi alături de prietenul său, s-a mutat și el la București.
De acolo, de sus, doar luna cernea peste ei, prin ferestruica acelei camere, lumina ei cenușie. Când ridică ochii de pe hârtiile din fața lui, Dionisie nu mai văzu pe nimeni în preajmă, așa cum îi văzuse pe toți în visul lui pe care îl va povesti oricui va crede în povestea lui.
Când trecea pe deasupra casei de la Locunalt, luna devenea tristă, așa cum a rămas fața Tatălui imprimată pe chipul lui Dionisie.
Ani vor trece, sute, mii de ani, și peste acel loc nimeni nu va mai lăsa urme atât de adânci ca ale Tatălui, așa cum atunci când Dionisie căuta printre stele chiar numele acestuia.
(Fragment din romanul Numele Tatălui, în pregătire.)