Vedeniile unghiului orb
1
Nimeni nu știe unde începe tăcerea
și unde își va sfîrși agonia…
Nimeni nu știe unde începe tăcerea
din cuvinte, din vis,
din univers, din tăceri.
Diminețile, frunzele plopilor își tremură
îngrijorarea
pentru soarta împărățiilor cuvîntului –
autostrăzi prăbușite sub povara amăgirilor.
Iluzorii împărății,
în care mi-am aflat viețuirea
„și puterea și slava“,
fiindcă numai durerea împărățește
acolo unde speranța
și-a frînt aripa
săgetată de zborul efemerului.
De la o vreme, veșnicia îmi pipăie sufletul,
așa cum o sirenă ar pipăi talazurile,
de parcă certitudinile ar vrea să mi-l desprindă de trup.
Nimeni nu știe unde începe tăcerea
și unde își va sfîrși agonia…
Nimeni nu știe unde se sfîrșește revolta mieilor
și cînd a început să doară noiembrie…
2
Arcușurile cu care pădurea își cîntă libertatea
au început să se tînguie,
dezacordate,
de cînd mersul stelelor e doar o fățarnică povară,
mai strivitoare decît picătura primordială
și mă înstrăinează de sînul ispitirii.
Statui de pulbere înalță drumurile pașilor mei
fără de țintă,
fără de zbor,
fără de rugăciuni
și rătăcind prin păduri de gînduri, am învățat
că doar învingătorii știu prețul renunțării,
al tăcerii,
al sacrificiului
și se predau fără temeri și regrete,
fără lațuri și ruguri,
fiindcă lumina de pe altarele lor
e o fărîmă de veșnicie
la care nu ajung
prinții găunoși ai cotidianului
Morilor de vînt moștenite de la Don Quijote
le-au ruginit simbolurile
de cînd aezii, rapsozii, menestrelii, trubadurii, poeții
au uitat să viseze, să blesteme,
să hulească, să se revolte,
să-și ardă ființa pe rugul eretic al cuvîntului.
3
„Smochinul nu leagă rod, dacă nu simte prezența
umană,
așadar, Iisus s-a înșelat cînd l-a blestemat să se usuce!“,
îmi spunea, în urmă cu două decenii, poetul belgian
Francis Tessa
ce se născuse pe țărmuri italice.
Smochin neroditor, poetul – mai sărac decît Iov –
care predică-n pustie…
Oamenii încearcă (chacun à sa manière)
să profite de ispitirile vieții,
fără a înțelege că, de fapt, viața e cea
care profită de închisoarea minții lor
pentru a-i amăgi și a-i
închide în țemnița
propriului univers.
Poetul care predică-n pustie nu mai încape în propriile
gînduri,
așa cum versurile lui nu mai încap în cuvinte.
Nu e de mirare: nici zeii nu mai încap în propriile ceruri
și coboară pe pămînt în metaforele ușoare
ca spuma înveninată a mării
și în versetele fără cîntec, fără vise, fără cuvinte
ale poeților pe care doar ei îi mai iau în seamă…
Da, aerul ne respiră ca pe o ascunsă operă de artă,
sortită să nu o vadă niciodată nimeni.
Cine va fi cel pedepsit să încapă în sine însuși?
4
Cei care își poartă norocul în privire, ca pe-un bănuț în
palmă,
cei care au un destin binecuvîntat de moire,
cei alcătuiți din vise,
iluzii,
speranțe,
pot supraviețui războaielor,
furtunilor,
molimelor,
rătăcirilor,
naufragiilor,
singurătății,
dar cel mai greu este să-ți supraviețuiești ție însuți,
așa cum miracolul supraviețuiește celui care l-a creat.
Omul nu e doar iconar de cuvinte,
menestrel rătăcitor,
sau temnicer de culori pe pînză
ci și războinic,
măcelar,
călău,
iudă…
„Fericiți făcătorii de pace“, le spunea Iisus ucenicilor săi,
dar mai există astăzi făcători de pace
în afara poeților care se mai numesc și „fiii lui
Dumnezeu“?
Nimic nu se poate pretinde în schimbul sufletului,
nici măcar într-o simfonie a înfurtunării,
nici măcar atunci cînd trăiești o poetică a supraviețuirii:
Faust a aflat-o înaintea noastră!
5
De la o vreme, pescărușii se avîntă
înspre larguri – tot mai mult și mai mult –
și nu le pasă că nezburații rămași pe țărm nu-i vor mai
vedea niciodată.
„Pentru că memoria este de scurtă durată“,
îmi scriu gîndurile pe flori de migdal aruncate în cele
patru vînturi,
„la bouteille à la mer“,
știind că și stelele își scriu devenirea în stele.
Cauzele nobile sapă adevărate prăpăstii între vorbă și
faptă
și sunt mai înveninate decît războiul dintre ahei și
troieni.
Chiar și moartea moare puțin cîte puțin,
iar discursurile pregătite dinainte
pentru liniștea castelelor de nisip
ocrotite de valuri
sunt tulburate de zborul pescărușilor,
de spaimele palmierilor răstigniți în văzduh,
de crinii însîngerați de țărînă
și de surîsul viclean al meteoriților
la trecerea printr-un alt corp ceresc.
Și discursurile și meteoriții te înjunghie pe la spate,
pretinzînd că o fac pentru binele tău.
De la o vreme, pescărușii se avîntă
înspre larguri tot mai mult și mai mult,
dar oamenii, dintotdeauna,
învață să scrie și să citească,
să vîneze și să pescuiască,
să iubească și să urască
însă niciodată nu învață să viețuiască.
Gunoier de cuvinte
1
Dimineața, cînd aburii tăcerii,
ai umilinței,
ai suferinței
încă nu au pornit-o pe drumurile fără întoarcere
ale risipirii
aud cum bat ceasornicele casei
bat în van,
bat în straja gîndului,
bat în tîmpla somnului,
în curgerea străzii…
Unul îmi vorbește despre bunicul
spînzurat din pricina comuniștilor,
altul despre fratele mai mic
pe care medicul personal al dictatorului
l-a ucis pe masa de operație,
unde ajunsese în urma unui accident de muncă…
Ceasurile și străzile vorbesc.
Trebuie numai să le înțelegi spusele
2
Homer și-a născut războaiele
din ochii săi împietriți în statui
din ochii săi stinși ca un foc grecesc
pe care nimeni altcineva nu a știut
să-l aprindă.
Ținem medicamentele în viață,
plătindu-le tribut libertatea noastră
cu gust metalic
de război fratricid.