Am început să citesc cartea medievistului Anthony Bale (născut în 1975) despre relatările europenilor medievali (cercetate prin biblioteci, arhive, biblioteci mănăstirești ș.a.) fără foarte mari așteptări de noutate, călătoriile din această epocă fiindu-mi relativ familiare deoarece, în Orient, respectivul gen, științific și filozofic, are o străveche tradiție. Dar, deși drumurile europene evocate de autor s-au petrecut în Evul Mediu târziu (secolele XIII-XV), când călătorii aveau deja parte de o bună organizare, de porturi puse la punct, caravele cu patru catarge (unde nu se urca la bord fără certificat de sănătate), hărți și globuri pământești, busole și astrolaburi, viziunea celor porniți în căutarea cunoașterii (sau a mântuirii) rămâne neașteptat de proaspătă și plină de inedit. Autorul a izbutit să prezinte notări succinte într-o formă agreabilă, intercalând propriile cugetări asupra rostului călătoriei, decupări ale unor sfaturi din epocă, uneori subliniind cu umor sau completând prin fantezie desfășurările prea lineare. Un rol de seamă în cucerirea cititorului și menținerea nealterată a interesului îl joacă și traducerea Justinei Bandol, în care vom recunoaște precizie și o amplă respirație a limbii române.
Călătorii acelui timp erau nobili, cavaleri cruciați, sau doar oameni de rând, pelerini porniți spre locuri de la care sperau mântuirea (aflate mai aproape, precum Roma și Constantinopol, sau mai departe, precum Sfântul Mormânt), călugări cu puteri din fervoare, diplomați, negustori aventurându-se pe „drumul mătăsii“ spre India și China. Celor interesați de accentele preponderent europene, mai ales de Mitteleuropa, le recomand și cartea istoricului Norbert Ohler, Reisen im Mittelalter („Călătorii în Evul Mediu“).
Anthony Bale vorbește și despre călătoare, fiindcă deja plecau în pelerinaje căălugărițe și alte femei. Printre doamnele care au notat un astfel de drum din secolul al XIV-lea, când Europa abia scăpase de ciumă, socotită semn al mâniei divine, Dame Beatrice Lutrell, nobilă fiică a Albionului, pornea la Roma pentru a implora mila cerească; împreună cu o slujnică, un grăjdar, un capelan și un străjer, cu un cufăr de lemn burdușit de îmbrăcăminte (dar și de un vas rotund din argint, borcănașe, o psaltire în casetă de argint, prosoape și pânzeturi de in, cașcaval și batog învelite în pânză, un piepten de os, o oglindă în ramă de fildeș, un inel cu amuletă apărătoare). Mai avea și o tașcă de piele purtată de-a curmezișul, ca să nu-i poată fi smulsă, cuprinzând un rozariu, bani și o scrisoare de liberă trecere cu peceți din partea regelui. Autorul subliniază sfatul dat de Dame Beatrice pentru pelerinii care mergeau mult pe jos: „Nu uita! Cele mai importante obiecte ale unui călător sunt tolba și toiagul.“ Acesta din urmă, pentru a sluji la sprijin și apărare, iar tolba, pentru acte și bani, trebuia să aibă „închizătoare bună, care să oprească „degetele prea lungi ale tovarășilor de drum“. Pentru toiag și tolbă erau rostite înainte de plecare binecuvântări, ca și pentru cel care-și dorea să revină teafăr. Alt călător de la sfârșitul secolului al XIV-lea, Henry, bogatul conte de Derby, care la cei douăzeci și trei de ani ai săi era numit la curte „păsăroi, adică dandy“ pleca într-un soi de cruciadă pe tărâmuri berbere, atât pentru a-i cuceri pe „sarazinii“ care n-ar fi acceptat crucea, cât și pentru a scăpa de niște rebeliuni și răzbunări (era vărul lui Richard II). Alaiul devenise impresionant, iar bagajul, un adevărat „palat itinerant, o etalare a puterii lui financiare, a sofisticării și măreției stilului său de viață“. Erau cărate, pe lângă „armuri complete, nou-nouțe, incluzând apărători de oțel pentru picioare, cămașă de zale, platoșă și coif“ și mari cantități de „pâine, vin, pește sărat, ouă, țipari, bere nefiltrată, mied, semințe de in, unt, cașcaval, miere, sturion, șuncă, muștar, carcase de bou și de miei…“ Nu lipseau hârtia, condeiele, nutrețul și potcoavele pentru numeroșii cai de povară sau de luptă, îngrijiți de un potcovar, saltele, argintărie, inclusiv inele de atârnat cratițe și o frigare, un joc de zaruri, dar și saci goi,vase sau borcane goale pentru adus la întoarcere mirodenii și alte bunuri de preț. Pe lângă gentilomii însoțitori, cu slujitorii lor, pe lângă ostașii arcași sau pedestrași, arhidiaconul de Hereford fusese însărcinat să țină socoteala cheltuielilor sau cumpărăturilor. Vedem astfel că intențiile cruciaților nu ocoleau negustoria, colaterală credinței.
Emoția și speranțele însoțeau călugării care căutau să se vindece de păcate. Drumețeau în sărăcie, gata să sufere asemenea lui Cristos spre a dobândi „un eu nou“. Desaga lăsa pe umăr urma realității, rămășiță din eul lumesc. Santo Brasca din Milano spunea că un călător are nevoie „de două tolbe: una plină de bani și alta plină de răbdare“. După alții, mai trebuia și una plină de credință, „Dar aceasta pare să fi fost cel mai ușor de uitat sau de pierdut.“ Mai trebuiau cercetate și semnele zodiacale, sau învățate anumite rugăciuni de călătorie. Existau deja ospedali unde drumeții să-și petreacă nopțile, dacă-i lăsau să doarmă puricii și păduchii. La Veneția fuseseră înființate lazarete pentru izolarea ciumaților, prefigurând astfel viitoarele carantine. Dar, din Veneția, ca și din Sicilia, sau din porturile grecești, cei sănătoși plecau peste mare. Abia acum se vădea nevoia de sănătate, cea afirmată în certificatul fără de care nu urca nimeni la bord. Cavalerul francez Nicole Louve din Metz a pus în versuri — poate pentru mai buna memorare — navigarea pe o galeră venețiană, cu toate primejdiile talazurilor și dezgustătoarele condiții de călătorie. „Oricine se îmbarcă pe-o galeră / să-și ia inima-n dinți îl sfătuiesc / La bord nu poți să fii prea mofturos / căci deseori vei fi silit să-nghiți / hrană stricată mult peste ce-ți place.“ Mesenii ce-și „varsă mațul“ în apropiere, puntea unde soarele „coace fără milă“, vântoasele stăpânind nava, furtunile înfricoșătoare, dormitul grămadă pe punte, în miasme și pișcături de insecte, deveneau de nesuportat. „Îți trebuie putere ca să-nfrunți / primejdii și capriciile mării / duhoarea, oboseala, murdăria. / Dar pân’ la urmă, dacă ții morțiș / să vezi Sfântul Mormânt și Țara Sfântă / nu te lăsa oprit de-aceste piedici, / pornește azi la drum, ne-ntârziat!“ (Baladă compusă de cavalerul Nicole Love pe mare, la întoarcerea de la Sfântul Mormânt în anul 1428.)
Credința era un motiv puternic de înfruntare a obstacolelor. Loc al izbăvirii, țintă a mântuirii, era și biserica Aghia Sofia din Constantinopol. Pelerinul german Rudolf din Sudheim admirase în 1330 arhitectura aleasă a capitalei Bizanțului, bisericile impresionante, dar și „abundența de pâine, carne și pește, toate ieftine… și cantitățile imense de calcan care se pescuiau în zonă, exportate în Asia“. Un diplomat francez, Bertrandon de la Broquière, povestea la superlativ despre portul Pera, sau despre Hipodrom, fiind totodată impresionat și de mozaicurile sau marmurile Sfintei Sofia, de slujba patriarhului ortodox, sau de tânăra împărăteasă Maria de Trebizond (pe care așteptase toată ziua, nemâncat și nebăut, să o vadă urcând în șa, „frumoasă, blondă și sigură de sine“). Curând însă Constantinopolul avea să devină capitala imperiului otoman și descrierile lui să evoce o lume în ruine.
Mulți ținteau Țara Sfântă, socotită nu țară, ci „un peisaj al memoriilor și emoțiilor, modelat conform textului biblic. În percepția creștină, el se putea întinde din Egiptul de azi până în Siria și Iordania“. După 1300 și retragerea cruciaților, Jaffa devenise principalul port pentru navele europene (alte rute trecând prin Alexandria și prin Sinai). John Mandeville, autorul unui ghid de călătorie, descrie portul Gaza ca „foarte frumos, plin de oameni și aproape de plajă“. Alții însă n-aveau entuziasm pentru ținuturile de unde Saladin îi alungase pe cruciați, totuși erau de acord că hammam-urile de marmură trebuiau încercate și că băiașii pricepuți vădeau „blândețe și bunăvoință“ în masajele lor. Un pelerin elvețian, Kondrad von Grünemberg, curios de islam și de Coran, a încercat să afle mai multe, povestind apoi despre cele cinci rugăciuni pe zi, despre vinerea la moschee, spălarea rituală, post, Ramadan ș.a. Dar relatările sale din 1486, pline de erori, vădesc și o documentare din scrieri antimohamedane. Deși pornit spre Ierusalim pentru iertarea păcatelor, Grünemberg a ajuns până la urmă să compare religiile, „să cerceteze alte valori, alte idei și lumi de dincolo“.
Nu doar paradisul, ci și grădinile pământești interesau pelerinii. De pildă, banana, fruct încă neștiut de europeni, părea, având o cruce în miez, însuși semnul divin că acele meleaguri erau sortite creștinătății.
Deși predomină călătoriile la Ierusalim, sau la Cairo și în alte orașe din Orientul Apropiat, acestea nu sunt singurele destinații, fiindcă negustorii, diplomații și călugării ajungeau până în Extremul Orient. Venețianul Marco Polo, devenit omul de încredere al Hanului mongol Kublai, e numele cel mai cunoscut, dar Anthony Bale evocă și alți temerari care au străbătut Persia, până în India și China, lăsând mărturii despre culturile și civilizațiile din afara creștinătății și despre largul orizont al călătorilor din acel timp.