Refugiu în fața dificultăților vieții și totodată grea povară, ca pentru orice creator important, poezia a devenit pentru Ion Stratan, mai mult decât o pasiune literară, un modus vivendi. Poate că la început tânărul Stratan văzuse scrisul ca pe o „joacă”, iar critica noastră literară a evidențiat distincta dimensiune ludică a operei sale. Cu timpul, simțul ludic s-a dovedit a fi doar parte a unei reale vocații poetice însoțite de puternice încercări emoționale. Drept consecință, Ion Stratan s-a mutat cu totul în Logosul poetic și, în logica lui, creația nu mai reprezenta un drum evolutiv, cu un început și un sfârșit, ci un fel de spațiu închis și nemărginit: „Nu ai de unde veni, nu ai unde te duce. […] Nu ai unde pleca, nu ai unde te duce.” (in hoc signo vinces, în vol. Lux; toate citatele vor fi date din cartea Ion Stratan, Opera poetică, vol. I, ediție de Dan Gulea, Rocart, Băbana, 2024). Când o apucase pe drumul poeziei, Ion Stratan parcă auzea că îi spune cineva: prin acest semn vei învinge. Nu mai avea de unde veni, deoarece starea poetică se ivise dintr-o nevoie profundă, fără o origine certă și care era rodul unei chemări. Totodată, nu avea unde se duce, pentru că poezia nu-l eliberase de obsesii, ci îl atașase și mai strâns unei convulsive realități lăuntrice.
În aceste condiții, o întrebare referitoare la locul de desfășurare a experienței poetice precum „Începem din centru?/ Începem din margini?” (Timp deszăpezit, în vol. Ruleta rusească) ar presupune următorul răspuns: nu se începe nici din centrul, nici din marginile existenței, ci dintr-un spațiu suspendat, dintr-un fel de intermundium unde timpul și direcția de mers nu mai au niciun sens. Nu se începe de la margine, pentru că acolo nu există un loc de tranziție de unde să se poată pleca, ci o limită distinctă, chiar dacă fruntariile i se văd estompate. Nici în centru nu se începe nimic, pentru că acolo există, în schimb, un nucleu stabil, un punct deja fix. Or, poziția poetului era nesigură, fluctuantă, fără mijloc și periferie, mai potrivit fiind să i-o vedem plasată într-o buclă, adică într-un spațiu care se închide în sine. În circuitul sub formă de buclă nu există drumuri care duc undeva, ci doar o continuă migrație internă a stărilor poetice.
Și totuși, tânjirea lui Ion Stratan a fost spre centru. „De la Începutul începutului,/ să trecem la mijlocul lui./ Începutul este cât ai clipi/ din Ochiul Divin” (Bucură-te și plângi, XXVII – desfacerea, în vol. Desfacerea). Dacă începutul valorează cât o clipire divină, atunci toată potențialitatea temporală se află condensată în aceasta. Prin urmare, mijlocul este atemporal, deoarece nu are durată, ci doar prezentificare. Când poetul a trecut „la mijlocul începutului“, nu se mai afla în clipa revelației divine, ci în desfășurarea ei, care deja presupune succesiune temporală și supunere față de legile scurgerii. În virtutea acestei logici poetice, Ion Stratan nu a trăit un început, nici un sfârșit, ci a experimentat statul pe loc, în mijlocul drumului, fără direcție, adică într-un punct din care începutul era îndepărtat, iar sfârșitul nu a devenit nicicând clar. Poetul s-a aflat în situația lui Ieremia care dă cu oiștea în gard: „Timp rămas de căruța spațiului/ Sens agățat de oiștea Ieremiei/ Ieremiade adu nesațiului./…/ Spațiu rămas în căruță față de timp,/ Față de însemnare, față de semn” (Timp rămas de căruța spațiului, în vol. cit.).
Asemenea lui Ieremia, care a fost disputat între un început al chemării sale profetice și un sfârșit incert, legat de soarta poporului, Ion Stratan a bătut pasul pe loc într-un middle of the road fără ieșire și a trăit o tensiune lirică născută din dorința de a exprima adevărul poetic și deziluzia provocată de lipsa unei înțelegeri pe măsură. Din această pricină, a dat vina pe pana de inspirație: „despre asta am mai scris, despre imposibilitatea/ de a scrie, dar direct cu pana de inspirație// […] // Deodată, îmi dau seama că nu se poate să// nu scrii. Deodată, știu că nu există nici// O pană de inspirație care să nu scrie. Deodată,/ cred că poemul acesta nu se va termina” (Poem scris cu pana de inspirație, în vol. Ruleta rusească).
Dacă timpul și-a pierdut sensul și poetul a rămas prins într-o buclă, atunci „Timpule, timpule, ce facem noi/ cu viața odată începută?” (Pur și simplu nu știu, în vol. cit.) Sigur că nu știm, însă este cert că viața, odată începută, nu mai urmează un fir logic, ci se transformă într-o stare perpetuă fără etape de parcurs, fiind lipsită de o destinație precisă. Astfel, viața devine o așteptare permanentă, un fel de bătut al pasului pe loc și singurul fir poetic de prins este acela al schimbării imperceptibile. Dacă starea statică dureroasă nu oferă o ieșire, aceasta nu înseamnă că o atare stagnare rămâne infructuoasă, ea fiind fertilă din punct de vedere poetic. O întrebare precum „De ce să fii poet/ În timpuri mari?/ Ce cu ce să compari?” (Pentameronul. Cinci, în vol. colectiv Aer cu diamante) pune pe același plan intensitatea trăirilor psihologice pricinuite de istorie cu intensitatea trăirilor poetice autentice, care persistă indiferent de contextele istorice traversate. Ion Stratan nu a crezut a se fi născut poet în funcție de calitatea vremurilor în care a văzut lumina zilei; poetul poate avea un statut de marginal în vremuri glorioase, dar tocmai prin aceasta el păstrează o libertate a viziunii pe care evenimentele grandioase riscă să o aplatizeze.
Discursul poetic nu se poate compara cu grandoarea evenimentelor exterioare, în schimb poate fi mai profund în privința experienței personale. Următorul sfat devine inerent: „Nu vă aplecați în afara persoanei voastre, nu/ e nimic de văzut, de mirosit, de auzit, de gustat// Nu vă aplecați în afara timpului, naturii, când/ ne-a înghițit cu totul și ne arată cerul/ gurii cu un omușor în rolul soarelui la apus// Nu vă aplecați în afara omului, Dumnezeu/ este numai cel mai sfânt cuvânt, rostiți-l/ și tăceți mai departe, tot mai departe” (Nu vă aplecați în afară, în vol. Ruleta rusească).
Prin versurile „mult mai mulți intră în poezie/ decât de acolo ies” (Poezia ca o catedrală în care intră mai multe persoane decât ies de acolo, în vol. cit.), Ion Stratan a întărit constatarea existențială a lui Bacovia că „Din jocul de-a poetul nu poți ieși niciodată teafăr”. Odată ce și-a asumat experiența aproape maladivă a poeziei, el a schimbat perspectiva în privința modului de a percepe și a trăi lumea, deoarece o asemenea trăire i-a conferit potențialitatea de a se „rescrie” altfel decât între limitele unui discurs obișnuit. Ion Stratan a avut o fragilitate psihică la care s-a adăugat o supraponderabilitate îngrijorătoare în ultimii ani ai vieții, cu repercusiuni asupra perioadelor mai lungi și mai acute de depresie, anxietate și izolare. În plus, a suferit o combustie interioară ce i-a stors resursele vitale și i-a accentuat fragilitatea sufletească, el nemaiputând privi rostul pe lume decât prin filtrul gândului la sinucidere.
În ultima perioadă a vieții, poezia a devenit un fel de „necropsie” a propriei ființe și, după ce și-a drămuit situația încă din perioada debutului („– inima mea a cântărit absența și inexistența/ și le-a declarat/ egale” – Cântarul, în vol. Ieșirea din apă), Ion Stratan a constatat că i s-a risipit orice „speranță de viață”. În urma unui consult „cardiologic” propriu efectuat ulterior, poetul reflecta: „nu sunt mai mult decât inima mea/ cea făcută să bată, cea făcută să stea/ nu sunt mai mult decât jugulara/ aia de-nghite un măr toată seara” (ipostas, în vol. Lux). Ființa îi rămânea redusă sinecdotic la organul care susține pulsul vieții și care este sediul simbolic al emoțiilor prin tot ce înseamnă fragilitate, ritm aproape constant și oprire imprevizibilă. Prin urmare, sinecdoca inimii reduce ființa la un mecanism vital și dramatic, în sensul că acesta poate opri oricând alternanța reflexă între început și sfârșit.
Mai mult decât o cugetare rațională, decizia luată de Ion Stratan pentru gestul extrem al sinuciderii prin înfigerea unui cuțit în inimă a fost consecința unei pulsiuni poetice care a redus totul la construcția metaforică a fragilității și a finitudinii omenești. Într-un astfel de context dramatic, sinuciderea a însemnat o punere în scenă a propriilor versuri, chiar dacă acestea nu au fost neapărat premonitorii, nu au avut o directă corespondență biografică fatală legată de propria vulnerabilitate. Dacă Ion Stratan a reușit să treacă bariera psihologică dintre discursul metaforic și impresionanta faptă cruntă după depresia cauzată de moartea mamei sale, înseamnă că nu ajunsese într-un simplu impas creator, ci într-unul ființial.
Și jugulara care înghite un măr ar putea avea o simbolistică dublă, atât culinară, cât și letală. Încetarea pulsului vital este de raportat la aceste organe anatomice fragile, dar poate că, mai mult decât inima, jugulara este partea vulnerabilă prin excelență a corpului omenesc. Aflat la granița dintre respirație și moarte, mărul de înghițit are și el un sens ambiguu: fruct al cunoașterii, al ispitei și al stingerii lente. Însă ar putea fi vorba și despre mărul lui Adam, care este situat foarte aproape de trahee și de jugulară. El este mușchiul care se mișcă la înghițire și a încetat orice funcție când Ion Stratan a refuzat să mai înghită ceva de la viață. Atunci, făcându-și seama, inima a încetat să-i bată.
Ion Stratan era deja obișnuit cu versul scris de el însuși „M-am familiarizat cu moartea/ precum cu numărul meu de telefon” (Sediul politico-administrativ, în vol. Ruleta rusească). Moartea este percepută, de regulă, ca fiind misterioasă și neașteptată, iar numărul de telefon este ceva banal, precis, ușor de reținut și oricând de dat cuiva să-l înregistreze. Prin această asociere, se sugerează ideea că moartea a devenit în mod constant prezentă în minte, la fel de accesibilă ca un număr de telefon pe care îl poți forma oricând. Versul conține și o ironie amară și, dacă Ion Stratan ar fi avut luciditatea necesară înaintea comiterii gestului fatal, ar fi dus mai departe reflecțiile despre acest vers în felul său ludic inimitabil. Și-ar fi spus, probabil, că era deja în legătură cu moartea, care îl putea suna oricând, pentru că își aveau date numerele de telefon… Poetul a fost acela care a sunat moartea, iar la celălalt capăt al firului nu sună niciodată ocupat și nu există robot care să te roage să lași un mesaj. În plus, nu se acceptă convorbirea cu taxă inversă, care este foarte, foarte scumpă. Fără să fie dator în viață față de Poezie, Ion Stratan nu a rămas dator nici față de moarte.