Nu bag mâna în foc
Și-nainte ca urechea, mai înțeleaptă
decât bufnița de noapte,
să invoce diferența dintre clapa cu aripi
zvântate
și poemul gustându-și sângele
cu înghițituri
de largă lumină șopotind printre degete
ca o viespe
niciodată îndeajuns de justă
nu scutur,
de parcă s-ar afla la capătul unei pense
întârziate,
muselina mașinii de scris din primul
rând al atotputernicei, binefăcătoarei sete a pantofului vechi în furtună,
făcându-mă să mă simt ca o mare
neagră
bosforului refuzându-i să crească…
Un fapt dintr-o listră de verificare
a riscurilor
își imprimă prezența pe-o hârtie
nefățuită
și-mi duc palma la inimă de parcă
aș arunca năvodul,
o secerătoare târzie și inofensivă,
în calea gospodinelor îmbufnate
în mijlocul estradei,
o inimă care n-a mușcat, ca dintr-o
pâine,
cărbunele tuturor țărmurilor căci nimic
nu se pierde,
oricâte obligații aș avea față de
fabricantul
de boli fine ca săpunul
și sigilii marine crescute dintr-o pagină
care nu a terminat de luat
un bun rămas:
Marea noastră care nu ești în ceruri
facă-se voia ta precum în adâncuri și
între maluri,
dă-ne nouă lejere indicii dintr-o liniște
anterioară
căci dintre miile de vele ale lumii,
ele nu se amăgesc doar cuprinzându-le
de talie,
dar nu de asta îți scriu,
numai câteva luminează, cumva,
nici pentru asta nu bag mâna în foc,
precum podurile prinse în arcuri
și săbiile nelocuite cu care nu m-am
împăcat nici azi
înghițind, cum hornurile transfuziei,
în genunile lor,
punțile ca atingerea unei palme din
trecutul meu
sub care există o oarecare aroganță
a uitării,
cum m-au îmbătat cu vinul gravelor
incertitudini,
încă din ziua înfățișării mele, curățat de
ursuzele posibilități,
acolo unde nimeni nu ne-ar fura
frăția firului de-naltă tensiune,
am aflat-o pe spinarea mea,
și unde libertatea nu înseamnă frică
izbăvitoare
împrumutând vocii izul inaugural
prezidențial
precum Robert Frost și Maya Angelou,
și hainele marcate, ca o țară mică,
de bărbat cu ipotecă, mi se potrivesc
asemeni acelui narcotic al velelor
strânse
în jurul gleznelor mele juvenile.
Rezerva de relansare la eșec
„Într-adevăr, nu o parabolă a vieții
care se scurge în moarte avem aici, ci
o parabolă a ratării, a morții care se
scurge în viață.”
Angelo Mitchevici
I
De parcă ziua se află pe o linie de
plutire târzie,
spun bună ziua oricărei vele strălucind
prin pleoape ca un abajur
ce-și înmoaie ciorapii în bruma ascunsă
adânc în mușchiul verde
pentru a mai putea fi măsurată.
Până și timidul catarg – timiditatea pe
mare îndoaie aerul,
și nu pentru că ar fi parte a operei
moarte –
devine un orizont de reflecție asupra
lui,
un fel de ,,rezervă de relansare la eșec”
– în câteva minute, celor care au studiat
cu el li s-a rupt inima, o știu – ,
Să dezvăluit cum o relansare
poate face din orice faptă existentă
în prezent
o existență cu necesitate,
un brici a cărui sfârtecare electrică
face orice velă să horcăie pieziș
cu simțurile copleșite, adunate
grămadă,
ca lipsă de măsură dar cu gust în vorba
de risipitor al mării,
când orice mare pășește-n frumusețe
precum noaptea…
Cuțităria de umbre o cunosc trăgătorii
la ramele sedimentelor viitorului
din vămile statuilor de sare…
II
Ah! da, pieziș. De ce pieziș?
Întrucât nevoile heraldice ale înaintării
duc la arivismul insuportabilului vertical
și nu al leneviei, al supraviețuirii și nu al
urgenței,
dar nu fac să tresalte sub crupele
eșecului marile șanse la sihăstrie!…
Capabil să-mi găsească amprentele,
pervazul țărmului
rămâne pe aceeași lungime de undă
fără undă
a mareelor înspumate iar acum,
când pielea lor
îngălbenește într-un tapet orice catarg
vocile rupturii
Observ nu doar cum sunt în spatele
sângelui meu,
fapt ce mă face să-ntorc favoarea
unor lecții
despre ,,rezerva de relansare la eșec”,
ci și cum marea tușește ca un coș
de fum
numita mare desfigurată de atracția
gravitațională a timpului.
III
Sub cerul ca un drum de țară mapez
totul:
poeziile frumuseții goale a mărilor
îndepărtându-se de regula celor
9 pașapoarte,
scrisorile perfecte pentru iscoditorul
din fire
devenite un chibrit neaprins
niciodată interogând abajurul
manufacturat
din pielea mea pentru lămpa leneșă
de dorință
dar și pentru că imperativul progresului
o cere;
țârâitul de ploaie al unei armonici
exersând balada țesătorului de harfe,
zarurile plutitoare din oasele mele
chiar dacă au pus epavele în mijlocul
propriilor călătorii…
Și-am stat amândoi în urechile celui
mai proaspăt vânt,
deși nu e bine să ne bazăm pe
zumzetul lui auriu,
încercându-i fluierele ca pe niște
încheieturi care se rotesc
doar pentru că nu e ușor să ignorăm
ceea ce urăște cu adevărat sextantul…
Ne-am îndreptat sprâncenele
mai mult decât ele puteau suporta
și-am râs de parcă am fi pierdut un om
fericit pentru pana de pe limba sa
din republica surdă și-am recitat toate
poemele știute
și hainele noastre, adnotându-le
cu creionul 2 Li-Time,
se albăstreau arctic…