Teohar Mihadaș, artistul care a avut întotdeauna nostalgia începuturilor, mândru de obârșia sa aleasă, pilduitoare, și-a trăit continuu, intens, nevoia de a se legitima în lume. Despre el am aflat mai târziu, după ce am citit volumul Pe muntele Ebal. Există un pasaj în care descrie cum fusese închis de Securitate în beciurile unei clădiri de pe B-dul Republicii din Bistrița, unde mai târziu a funcționat Școala Sanitară. Am avut curiozitatea să inspectez acel loc de detenție pe când eram directorul școlii și mi-am dat seama că naratorul nu a exagerat cu nimic.
Format la școlile din Grebena, patriarhalul târg așezat nu departe de tumultoasa apă a Bistriței (Aliacruon) din Munții Pindului, acea apă repede, pe care a evocat-o mai târziu în Tărâmul izvoarelor, proza lui poematică, atât de răscolitoare, a avut un destin în multe privințe asemănător cu cel al multor aromâni de la sud de Dunăre, sosiți în România cu sentimentul că vin acasă, dar confruntați cu o realitate neconformă așteptărilor. După absolvirea examenului de maturitate la liceul din Dumbrăveni, acesta a urmat studiile universitare la București, iar după susținerea licenței a revenit în noua patrie, Transilvania, ce-l adoptase. După un periplu insolit prin orașele Năsăud și Bistrița, anchetat și deținut de Securitate în ziua de 13 martie 1949, datorită apartenenței la organizația anticomunistă „Liga Națională Creștină“, Teohar Mihadaș s-a stabilit după eliberarea din anul 1956 la Cluj, devenind o apariție pitorească prin farmecul volubilității sale, afectuos și prietenos cu toată lumea și îndeosebi cu tinerii, pe care i-a cultivat cu generozitate.
Rămas fără serviciu, profesorulului îi rămăsese o singură mângâiere, în situația disperată în care se afla, să-și dedice întreaga energie și timpul liber scrisului. A debutat cu o poezie în anul 1938, apărută în revista „Univers Literar“, dar din păcate, în anii de început ai regimului comunist, a fost interzis să publice din motive politice. În situația creată, la începutul anului 1958, profesorul Mihadaș a hotărât să se repatrieze împreună cu familia în Grecia. Dacă la început lucrurile păreau să se rezolve ușor, aflăm dintr-o adresă a Securității din Cluj, datată 4 martie 1958, că secretarul ambasadei îi mărturisise unui agent secret al Securității că Mihadaș, fiind o persoană suspectă, nu îi va fi permisă intrarea în Grecia1.
La sfârșitul lunii decembrie 1959, Teohar Mihadaș a făcut o vizită la revista „Tribuna“ din Cluj, unde s-a întâlnit cu Ioan Oarcăsu – redactor- șef adjunct, pe numele căruia publicase traduceri din Tagore, cu redactorul Nicolae Mărgeanu, cu foștii săi elevi din vremea profesoratului de la Bistrița: Domițian Cesereanu, Valeriu Varvari, Vasile Rahoveanu și Aurel Rău – ajuns redactor-șef la revista „Steaua“. Acesta din urmă inițiase demersuri pentru reabilitarea profesorului, prezentând condamnarea acestuia în anul 1949 ca posibilă eroare judiciară2.
La începutul lunii iunie 1961, după dobândirea cetățeniei române, Teohar Mihadaș a reușit să cumpere o casă în orașul Cluj, pe strada Babeuf, nr. 19, cu bani proveniți din vânzarea celei din Bistrița, moștenită de soție Zoia. În același timp, a obținut un post de muncitor necalificat la Cooperativa „Flacăra“, cu ajutorul fostului său elev de la Bistrița, inginerul Sabin Sas, membru în Comisia economică a regionalei de partid3.
Munca la cooperativă era grea. Făcuse bășici la degete călcând haine, pe care le-a arătat în ziua de 3 august 1961 redactorilor de la revista „Tribuna“, menționând că a scris și trimis memorii la Secția de învățământ regională, la Sfatul Popular orășenesc și la Regionala de partid, pentru a fi numit pe un post de profesor sau pedagog în noul an școlar sau în orice alt serviciu mai apropiat nivelului pregătirii sale profesionale4.
Încercarea de a obține un post de achizitor materiale la Școala Profesională de Ucenici, Construcții Utilaje Căi Ferate din Cluj a eșuat, întrucât în cererea de încadrare a omis să menționeze faptul că a fost condamnat din motive politice, iar conform uzanțelor nu a folosit în încheiere formula stereotipică a vremii „Luptăm pentru pace!“. În urma acestui refuz, profesorul i-a adresat directorului școlii următoarele cuvinte: „Regimul (comunist n.n.) nu te omoară direct, îți taie orice creangă de sub picioare, lăsând să te distrugi. Nu este presă, ci posibilitatea să scrii câte memorii vrei, dar acestea sunt apă de ploaie.“5
Deși publicase doar câteva poezii sub pseudonim fără a se implica serios în mișcarea literară a orașului, vigilentă, Securitatea din Cluj pusese pe urmele lui patru informatori specializați din domeniu, cu numele de cod „Stănescu“, „Grigoraș“, „Neagoe“ și „Axinteanu“, care au concluzionat că acesta devenise mentor cultural și ideologic în jurul căruia se regrupau „elementele reacționare din literatură“: Ion Oarcăsu – semnalat cu atitudini negative față de realismul socialist și sprijin dat unor elemente suspecte; Aurel Rău – favorizează elemente dușmănoase; Domițian Cesereanu – fiu de chiabur, cu relații suspecte; D. Mușat (Ion Dimoftache) – social-democrat de dreapta; Doina Coman (Ana Blandiana) – fiică de legionar; Sorin Titel – exclus din U.T.M., cu poziție dușmănoasă față de contrarevoluția din 1956 din Ungaria; Nicolae Mărgeanu – urmărit prin acțiune de M.A.I. – Direcția a III-a; I. Axente – nu este cunoscut; Dumitru Mircea – membru de partid (recent primit) are frate legionar fugit în Spania, iar tatăl lui a fost șef de sector legionar6.
Ideea centrală a concepției lui Mihadaș despre poezia românească, expusă informatorului, a fost aceea că „…marea poezie românească nu s-a putut naște decât atunci când omul putea să respire liber… fiind reprezentată de Blaga, Bacovia și Arghezi… ea este deasupra timpului, nu are mesaj, se adresează numai spiritului“7.
În iunie 1962, Teohar Mihadaș a reușit să-și găsească din nou serviciu. A fost numit, inițial pe perioadă determinată, distribuitor de preparate din carne la ICRA Cluj, iar din luna octombrie a obținut încadrarea definitivă. Serviciul nu avea legătură cu pregătirea lui profesională, dar rezolva într-un fel problemele financiare ale familiei.
În urma unor memorii trimise la Comitetul Central și Comitetul Regional de Partid, în care a descris situația nedreaptă și grea pe care o avea, în luna decembrie 1962, au fost trimiși de la București câțiva tovarăși pentru a analiza cele semnalate. Au dat referințe favorabile Aurel Rău, Dumitru Isac, directorul teatrului, și Sabin Sas, activist la regionala de partid. Serviciul de Cadre de la ICRA a scris un referat în care se arătau calitățile angajatului, menționând că acesta apără avutul obștesc și face economii pentru întreprindere.
Întrucât lucrurile păreau că totuși nu se rezolvă, Teohar Mihadaș a apelat la Mihai Gafița, redactorul-șef al Editurii pentru Literatură și Artă, fost coleg de facultate, care i-a spus că momentul politic era prielnic reabilitării, el chiar având directive în acest sens, și i-a cerut câteva poezii nepolitice în care să fie evident nu atât conținutul, cât talentul și măiestria lui artistică8. Cele opt poezii trimise, Dedicație nimănui; Seara; Înserare la margine de codru; Arcușul; Medalion; Amintirea Uței; Lied; Orizont, nu au fost publicate, revenind în schimb la Securitatea din Cluj, pe linie informativă, prin agentul „Șoimu Dan“9.
În luna aprilie 1964 Teohar Mihadaș a fost reabilitat politic, prin sentință judecătorească, iar la recomandarea Regionalei de partid, în iulie 1964, s-a angajat secretar literar la Teatrul Național din Cluj al cărui director era Dumitru Isac.
În anul 1966, Biroul 7 al Securității din Cluj a decis să-l recruteze pe Teohar Mihadaș ca „agent informator“ cu identitatea „Paraschivescu“. Una din obiecțiile profesorului a fost că el nu se consideră „agent“, ci doar „consultant“, motivând că nu consideră colaborarea cu Securitatea o profesie, ci o datorie patriotică. De aceea, el nu a scris niciodată materiale informative, discuțiile cu el fiind redactate post-factum, de către ofițerul la care era arondat10.
În urma pierderii postului din cauza neînțelegerilor cu Vlad Mugur, directorul Teatrului Național, Teohar Mihadaș a cerut o audiență la Aurel Duca, prim secretarul Regionalei de Partid Cluj, căruia i s-a destăinuit: „… Vlad Mugur, pur și simplu, m-a decapitat. Acest om taie și spânzură după bunul lui plac … mă scoate din funcție pentru că m-am opus la o serie de obscenități și lucruri decadente pe care el dorește să le bage ca regizor în unele piese de teatru, ca să arunce praf în ochii lumii, căci este o mediocritate.“11 Deși, în urma acestui demers, nu a fost pus în funcție, totuși, printr-o hotărâre a Biroului Uniunii Scriitorilor din R.S.R., și în urma intervenției personale a academicianului Zaharia Stancu, cu avizul forurilor locale de partid, a fost transferat ca redactor la revista „Steaua“, condusă în acea vreme de Aurel Rău.
Soarta crudă nu l-a ocolit pe Teohar Mihadaș acesta pierzându-și soția în luna octombrie 1971. Supărat și deznădăjduit, a fost vizitat deseori la domiciliu, pentru a-l susține psihic, de Virgil Ardeleanu, redactorul-șef adjunct al „Stelei“, împreună cu colegii Adrian Popescu, Petru Poantă și alți prieteni precum Radu Mareș și Nicolae Prelipceanu de la revista „Tribuna“, Doru Ceuca de la Teatrul Național și Ilie Călian de la „Făclia“. Într-una din întâlniri, Teohar Mihadaș s-a exprimat critic la adresa lui Virgil Ardeleanu, ce-i drept în absența lui, afirmând că este diletant în critica literară și că opiniile pe care le emite în scris pot fi făcute de orice profesor de limba română de la un liceu oarecare. Bârfa a ajuns la urechile lui Ardeleanu, iar între cei doi a izbucnit o ceartă, în urma căreia „Steliștii“ au început represalii împotriva lui Mihadaș, „ignorându-l“ și „făcându-i zile fripte“. Marcat de cele întâmplate, Teohar Mihadaș a intrat într-o stare depresivă care a necesitat internarea în spital. La externare, medicii i-au recomandat ieșirea din mediu prin pensionare, lucru pe care l-a și făcut cu data de 1 decembrie 1972, ca membru al Uniunii Scriitorilor. În plus, Dumitru Radu Popescu i-a pus la dispoziție coloanele Revistei „Tribuna“, iar noul director al Teatrului Național, Petre Bucșa, l-a folosit drept consilier particular. Tinerii scriitori din Cluj și din întreg Ardealul îl cunoșteau și consultau, invitându-l deseori la întâlnirile activităților Cenaclurilor Literare.
Vigilența Securității clujene a dus la redeschiderea dosarului de urmărire informativă a lui Teohar Mihadaș cu motivația existenței unor indicii că sub acoperirea relației cu Securitatea desfășura activități ostile regimului, că a scris o lucrare de sertar intitulată Teroarea Vieții, care a dispărut din biblioteca acestuia, că nu se consideră informator și refuză în continuare să scrie note informative12.
Cu privire la dispariția lucrării, s-au elaborat ipotezele că aceasta a putut fi sustrasă de cineva din anturajul scriitorului în perioada când s-a aflat în depresie după decesul soției, fie de colegii de la revista „Steaua“, prietenii de la revista „Tribuna“, cumnata sau copiii lui. Lucrarea avea să reapară în biblioteca lui Mihadaș în noiembrie 1973, în condiții misterioase, așa cum a și dispărut.
Manuscrisul ajuns la Securitate a fost dat spre analiză unui critic literar pe placul instituției (indicativ „Munteanu“), care pe trei file atribuie autorului însușiri cognitive, afective, volitive și caracteriale dintre cele negative precum: „exaltat“, „tulbure în gândire“, „un improvizat mlădiat după diverse curente și ideologii“, „confundă generalul cu particularul, filozofia cu ideologia, aparența cu esența“, „eclectic în gândire“, „cu atitudine patriotardă de paradă“, „antisemit“… Concluzia a fost „fără valoare literară“, „prezintă doar interes politic“, „scris de pe poziții pseudo-intelectuale ale umanismului burghez“…13. Urmarea a fost intensificarea urmăririi informative a autorului și confiscarea lucrării.
În anul 1974, Teohar Mihadaș s-a recăsătorit cu Micapora Mihai, mult mai tânără decât el, absolventă a Facultății de Fizică, angajată la Centrul meteo al Aeroportului din Cluj. În același an avea predate la edituri din București două volume, unul de versuri, la Editura „Eminescu“, și unul de proză, la Editura „Cartea Românească“14.
Am fi tentați să credem că, odată cu închiderea dosarului nr. 2710, avându-l ca „obiectiv“ pe Teohar Mihadaș, depre care se afirmase că în toate privințele s-a îndreptat, Securitatea, a încetat urmărirea acestuia. Nu a fost așa! Imediat, i s-a deschis un nou dosar de urmărire individuală cu nr. 4982 și indicativul „Manole“, lucrat prin metoda interceptării convorbirilor telefonice, care avea să fie înschis abia în anul 198915.