Fost membru al Departamentului Apărării al Statelor Unite și consilier a numeroși președinți, miniștri ai apărării și secretari de stat ai Americii de-a lungul timpului, Robert D. Kaplan este unul dintre cei mai reputați reporteri și jurnaliști de investigație, prezent în numeroase puncte fierbinți ale teatrelor de război din Europa, Asia, Africa și Orientul Mijlociu, riscându-și nu odată viața pentru a putea oferi o perspectivă cât mai detaliată asupra unor conflicte militare și regimuri dictatoriale. Robert D. Kaplan este un bun cunoscător al țării noastre unde a călătorit în repetate rânduri sub atenta supraveghere a Securității lui Ceaușescu, iar emblematica sa carte, Fantomele balcanilor, oferea la vremea apariției sale, în 1993, una dintre puținele mărturii documentate la firul ierbii despre ceaușismul târziu și marasmul prin care a trecut societatea românescă aflată la vremea tulbure a tranziției (Revoltele de la Târgu-Mureș din 1990, Piața Universității, mineriadele etc.).
Cartea de față, Gândirea tragică. Frică, destin, povara puterii, în traducerea lui Iustin Mureșanu-Ignat, este însă de cu totul altă factură decât majoritatea celor scrise de Kaplan, și, aș zice, neașteptată cumva. Ea reprezintă o sinteză a experienței sale de analist geopolitic trecută prin filtrul unei lecturi aprofundate a tragediei grecești și a teatrului shakespearian. În fapt, Robert D. Kaplan, predă o lecție de geopolitică care metabolizează experiența istorică a unora dintre cele mai luminate minți ale Greciei antice, Eschil, Sofocle și mai ales Euripide, sublimată estetic în tragedie și cu concursul reflecției shakesperiene, apexul canonului occidental în perspectiva lui Harold Bloom. În contextul atâtor devalorizări și derive ideologice, a cancel culture-ului și wokis mului, a contestării relevanței canonice occidentale, demersul jurnalistului american este unul de restaurare a fundamentelor culturii și civilizației europene cu reperele sale inconturnabile și vorbește direct despre actualitatea tragediei antice și a dramatur giei shakesperiene ca instru mente ale unei înalte pedagogii, a formării reflexelor morale esențiale pentru oamenii de stat și politicile globale. Altfel spus, avem o relectură a tradiției și a unei părți relevante a exegezei care o reconfigurează. Așezate în oglindă geopolitica, tragedia greacă și teatrul shakesperian se oglindesc într-un joc fascinant și tulburător al reflexelor și analogiilor.
Vizitând România lui Ceaușescu și Irakul lui Sadam Hussein, Kaplan sesizează cu subtilitate natura acestor regimuri dincolo de termenul consacrat de dictatură, aceea de „anarhii deghizate în ordine“. Faptul este corelat cu una dintre cele mai profunde temeri ale grecilor antici, teama de anarhie, de anomie, de disoluție a ordinii publice și deschide către una dintre marile teme ale cărții: necesitatea ordinii. Cum poate fi prevenită această disoluție atât la nivel local, cât și la nivel global? Kaplan folosește o formulă care îi definește întreg demersul, liderii politici trebuie să învețe să „gândească tragic“, adică să cântărească în termenii în care Hegel gândește tragedia ca înfruntare între două îndreptățiri, dar care se opun în planul prezentului istoric, care nu pot fi conciliate sau cu reformularea autorului între „țeluri deopotrivă de morale, dar incompatibile între ele.“ În Le tombeau d’Oedip: Pour une tragédie sans tragique, William Marx observa că nu avem în tragedie un subiect omogen și integral și că în încercarea de a stoarce tragediei esența ei, adică tragicul, scriitorii romantici precum Schiller și filozofii germani precum frații Schlegel, Schopenhauer, Hegel, Nietzsche tentează formulări care nu acoperă decât parțial corpusul și așa fragmentar al tragediei. Cu alte cuvinte, tragicul este în bună măsură un concept al modernității obținut în retortă și nu descrie întrega complexitate a fenomenului cultural. Numai că miza lui Kaplan este alta, nu de a recupera un sens global, ci un sens care ar putea intra în spațiul filozofiei politice, un sens profund umanist pe care tragedia ni-l transmite. Prin urmare, Kaplan nu propune o unificare a conceptului, ci o aplicare a minții grecești pe care tragedia ne-o relevă în fabuloasa ei complexitate, la situațiile din prezent, ale istoriei contemporane cu mențiunea că mintea grecească sintetiza propria experiență a unor conflicte pe care și atunci le puteai numi globale, războiul troian, războaiele cu perșii (Darius, Xerxes etc.), sau de proporțiile unui război civil de mari dimensiuni precum în cazul războiului peloponesiac. Toată această experiență geopolitică este recuperabilă pornind de la formula hegeliană de înțelegere a tragediei (filo zoful german își ancora teoria în Antigona lui Sofocle): „Tragedia nu este triumful răului asupra binelui, ci triumful unui bine asupra altui bine care provoacă suferință.“ Cât despre înțelegerea efectului de personalitate al liderilor politici aflați în fața unor mari decizii, Kaplan îl socotește pe Shakespeare educatorul ideal (Coriolanus, regele Lear, Macbeth, sunt tot atâtea paradigme ale eșecului în fața unor provocări, eșec care în anumite situații devin rațiuni de stat): „Dar sensibilitatea necesară pentru a înțelege aceste evenimente – intuiția crucială privind pasiunile și instinctele liderilor politici – este shakespeariană.“ Jurnalistul american ne propune nici mai mult, nici mai puțin decât de a vedea geopolitica, „lupta pentru spațiu și putere care se desfășoară într-un cadru geografic“, ca fiind „tragică“ în sensul dat de greci tragediei. Exemplele pe care le oferă sunt numeroase, câteva causes célèbres, precum cedarea în fața lui Hitler în 1938 la München pentru a evita războiul ca absență a gândirii tragice, precum și înfruntarea lui Hitler de către Churchill după invadarea Poloniei ca punere în act a gândirii tragice. De asemenea, deciziile luate de către liderii americani începând cu războiul din Coreea, continuând cu cel din Vietnam, Irak și Afganistan configureză câmpul de aplicație menit să facă înțeleasă esența gândirii tragice. Importanța gândirii tragice constă tocmai în evitarea tragediei, este o gândire care cântărește posibilele, imponderabilele unei situații complicate la nivel geopolitic: „Mintea tragică este profund umană, chiar dacă este profund realistă.“ De asemenea, Kaplan scoate la suprafață o altă noțiune inerentă lumii antice, cea de erou tragic, cel care înfruntă o soartă potrivnică având în față perspectiva eșecului, lecție reiterată de stoici și ulterior de creștinism, Dacă pentru greci zeii decid soarta muritorilor, Shakespeare este „modernul“ care asociază soarta cu caracterul „eroului“, decidentului politic. Ordinea apolinică, „necesitatea fundamentală“, „domeniul limitelor, al formei și al structurii“ și aș adăuga, al legii și haosul unanimității extatice pe care-l prezidează zeul trac Dionysos sunt două forțe care se confruntă pe o scenă pe care Nietzsche deja a descris-o în Nașterea tragediei. Euripide trece confruntarea aceasta prin filtrul experienței directe a războiului Peloponesiac, acest „dascăl dur“ pentru a o proiecta în Troienele și Bacantele, iar Elias Canetti vede haosul, pulsiunile dionisiace, în Masele și puterea, ca delir și hipnoză a mulțimilor atrase către violență.
Cartea de față este și un elogiu adus necesității ordinii ca valoare supremă, chiar dacă atunci când atingerea acestui deziderat trece prin nedreptate. Altfel spus, în joc este un anumit tip de discernământ care derivă din ceea ce Kaplan numește „analiză“, termen pe care-l socotește central în tragedia greacă și care presupune: „reprezentarea pasiunii dintr-un punct de vedere lipsit de patimă.“ Tragedia ar fi o reprezentare a pasiunilor puse în act, a diferitelor expresii ale hybris-ului care aruncă în aer nu numai resorturile intime ale unei familii, ci prin situarea acelei familii în chiar sediul puterii politice, întreaga societate. Însă forma exponențială pe care grecii o dau hybris-ului o constituie aroganța, care departe de a fi simplă prostie, constituie sursa nenorocirilor ulterioare. Parcurgând firul tragic, la capătul tuturor evenimentelor se află opusul aroganței, modestia sau cu un termen creștin „smerenia“, drept constatare a propriei insignifianțe și o pedagogie a asumării suferinței care a devenit complet străină lumii moderne. Această cronologie întoarsă postulează gândirea tragică aplicată geopoliticii, situarea pe poziția modestiei, a înfrângerii, a suferinței pentru a asuma decizii care să evite pe cât posibil maximizarea lor, adică tragedia.
Ceea ce face această carte specială ține de însoțirea judecăților despre tragedie cu exemple din dinamica geopolitică, fie că exemplul precede judecata asupra tragicului, fie că o succede, Kaplan ne amintește că discuția nu este pur teoretică, că nu rămâne în spațiul poeticii unui gen literar sau că servește o morală de tip fabulistic sau satiric, cu o delimitare maniheistă a binelui de rău. Un singur exemplu, lectura pe filieră hegeliană (recuperată pe un alt nivel de către Maurice Bowra în Sophoclean Tragedy) pe care Kaplan o face Antigonei lui Sofocle reabilitând poziția intransigentă a lui Creon ca apărător al ordinii cetățenești („Creon reprezintă raționalul, Antigona, emoționalul“) în detrimentul legăturilor de sânge se opune lecturii „revoluționare“ care vede în Antigona susținătoarea libertăților fundamentale, un femme révolté, o umanistă și în Creon un dictator avant la lettre care nu face decât să-și consolideze puterea prin acte politice radicale.
Aș pune în chip de concluzie această afirmație a unui experimentat observator al lumii în care trăim: „Sub masca ficțiunii un scriitor poate spune mai ușor adevărul, lăsând personajele imaginare să exprime convingerile sale reale. De aceea nicio metodologie de științe politice nu poate egala intuițiile grecilor, ale lui Shakespeare și ale marilor romancieri. Iar cele mai puternice și mai profunde intuiții ale acestora se află toate în creuzetul tragediei, care deține cheia pentru înțelegerea unei lumi zbuciumate, unde lupta împotriva haosului dionisiac este neîncetată.“