Cartea Papei Francisc, Speră !,cu amintiri din tinerețe și din vremea pontificatului, cu înțelepte cugetări asupra problemelor epocii sale, cu analize ale societății și viziuni de spiritualitate, nu e o poveste obișnuită de viață, nici propriu-zis scriere teologică, ci un mod complex de a vădi iluminându-se reciproc, în viața de fiecare zi, credința, îndoiala, responsabilitatea, cinstea, empatia, umanismul. E prima autobiografie publicată de un Papă în activitate (chiar dacă au apărut și memoriile Papei Ioan Paul al II-lea, în 1996). Scrierea ei a durat șase ani și începe cu emigrarea bunicilor Papei din Piemont în America de Sud și rădăcinile sale italiene. Trece prin copilărie, entuziasmul și frământările tinereții, până la alegerea vocației de maturitate și cele mai importante momente ale pontificatului. Speranța și optimismul dau sens reînceperilor din drumul său, păstrează încrederea în comunicare, solidaritate și posibilitatea de îndreptare. „Ultimul cuvânt al istoriei umane nu este răul, nu este ura, nu este războiul și nu este moartea.“
Între problemele abordate, imigrația și războiul, fețele aceluiași rău, dețin un loc considerabil. Ca fiu de emigrați, Papa Francisc văzuse el însuși ce înseamnă dezrădăcinarea, lipsurile, dorul, astfel că a îndemnat la deschiderea inimilor și la relaționări corecte. Convins că orice război e o nebunie, înfrângere a omenescului, autorul spune foarte realist că „trebuie să alimentăm speranța cu forța gesturilor în loc să sperăm la gesturi de forță. Și să evităm cu orice preț propaganda care insuflă frica de celălalt. Această propagandă deloc inocentă se alimentează din războaie generos finanțate, […] din acorduri economice făcute în detrimentul oamenilor“. Tonul său evită patetismul; povestitorul, într-un un stil personal, accesibil, dar nu lipsit de profunzime, uneori foarte direct, colorează cugetările cu anecdote, rugăciune și momente de observare a cotidianului. Echilibrul mereu păstrat între minte și inimă face să nu citim abstracțiuni, ci evocări de întâlniri, greșeli, îndoieli omenești – cu anecdote și scene reale care creează o varietate de ritmuri. Vorbind despre Biserica apropiată săracilor, își amintește o bătrână din Buenos Aires care voia să se împărtășească, iar el a întrebat-o ce ar avea de spus dacă nu a păcătuit. – Toți avem păcate. Domnul iartă totul, a spus femeia, încrezătoare. – Dar de unde știi dumneata? – Dacă Domnul nu ar ierta totul, lumea nu ar exista! N-ar fi putut avea mai multă înțelepciune nici dacă ar fi studiat la Universitatea Gregoriană. Pentru că înțelepciunea ei era înțelepciunea interioară, care se deschide la îndurarea lui Dumnezeu. Iisus a spus că nu a venit pentru cei drepți, ci pentru păcătoși. Nu pentru cei sănătoși, care nu au nevoie de medic, ci pentru bolnavi. […] Eu îmi amintesc păcatele mele și mi-e rușine de ele, dar nici în acele momente Domnul nu m-a lăsat singur. El nu lasă niciodată pe nimeni singur.
Între problemele epocii evocate în carte nu lipsesc egalitatea de gen, sexualitatea, dezvoltarea tehnologică, viitorul Bisericii și al religiilor, Inteligența Artificială, grija față de mediul înconjurător, cu îndemnul de păstrare a creațiunii divine. Depășirea rarefierii credinței o vede prin propovăduirea unei credințe care să nu fie dogmă, ci relație între om, lume și Dumnezeu, și (fără a afirma explicit acest lucru) prin acceptarea ecumenismului. Fiindcă această carte a fost scrisă în mod evident pentru toți creștinii, nu doar pentru catolici, ba chiar și pentru cei de alte credințe sau pentru ateii gata să învețe din drumurile și ocolișurile unei vieți. Se adresează tuturor cititorilor care caută ajutor /și orientare dincolo de ritualuri, care caută – într-o lume a distrugerii, extremelor și răcelii sociale – un cuvânt de speranță neînșelătoare și lipsită de resemnare.
Tensiunea dintre responsabilitate și îndoială, modestia autorului, care nu vrea să pară lipsit de defecte, fac cu atât mai demn de crezare Drumul plin de punți și de reînceperi parcurs de Jorge Mario Bergoglio de la munca în cartierul săracilor din Buenos Aires până la Vatican, unde a început reformarea uneia dintre cele mai vechi instituții ale lumii, trece și prin iubirea de arte, literatură și muzică. Papa Francisc evocă deschiderile pe care i le–au adus Bach, Beethoven, marii romantici, Mozart – „ care știe să te ia de mână și să te conducă la Dumnezeu“. O vorbă a lui Gustav Mahler – „Tradiția nu înseamnă venerarea cenușii, ci păstrarea focului“ – i-a întărit convingerea că „tradiția nu e un muzeu, e garanția viitorului, […] o rădăcină, indispensabilă, pentru ca pomul să dea roade mereu noi“. Volumul invită la o privire care nu descifrează doar autoritate spirituală, ci ne vădește un prieten, un însoțitor de drum care știe în ce fel trebuite căutată speranța și cum putem lucra zi de zi pentru a o păstra.
***
Cunoscute și apreciate pentru contribuțiile lor la studiile religioase din România, prin traduceri din greaca veche, latină, araba clasică, ebraică și aramaică, sau prin scrieri proprii, Francisca Băltăceanu și Monica Broșteanu (care au coordonat recent al cincilea volum din Biblia tradusă din ebraică, Samuel 1 și 2, Editura Humanitas 2024) au publicat la Editura Polirom o carte tulburătoare despre părintele romano-catolic Anton Demeter, martir al credinței. Folosind documentele rămase de la acesta, interviurile pe care a mai ajuns să le dea după 1989, miile de pagini din dosarele sale de urmărire de la CNSAS, scrieri din arhiva Arhiepiscopiei Romano-Catolice București și din arhiva Ordinului Franciscan, ș.a., autoarele au alcătuit un volum deopotrivă științific (cu note, glosar și bibliografie), cât și plin de căldură și admirație pentru franciscanul Anton Demeter. Aruncat de tânăr în închisorile comuniste pentru vina de a crede în Dumnezeu și de a împărtăși această credință, părintele a fost schilodit cu lovituri de ciocan în picioare, astfel că toată viața n-a mai putut merge. Dar chinurile nu l-au oprit să acorde mângâiere religioasă și, așa cum spune într-un cuvânt-înainte părintele Damian Gheorghe Pătrașcu, el părea „un rege așezat pe crucea căruciorului de invalizi, răspândind de acolo cu toată ființa lui Vestea cea Bună a lui Dumnezeu, slujind cu timp și fără timp, noapte și zi, căci mulțimile erau însetate de Dumnezeu“. Anton Demeter, care în vremea comunismului, și după aceea, nu i-a ajutat doar pe catolici cu sfaturile și rugăciunile sale, ci pe toți cei care căutau susținere morală și religioasă, avea pentru toți vorbe bune și sfaturi înțelepte, inclusiv pentru confrații preoți, care veneau să i se spovedească. Îi învăța pe oameni cum să depășească ura pentru cei ce le voiau răul, cum să se roage și să aibă răbdare. Mulți au lăsat mărturie despre cum era „înțelegător, cald, răbdător, simplu, de o mare modestie“.
Fiind franciscan, făcea tot posibilul să-i semene, în viață și gândire, Sfântului Francisc din Assisi, patronul apărării naturii (una din problemele timpului îm care trăim). Cei care l-au cunoscut pe Anton Demeter povestesc că „se bucura ca un copil să iasă în natură“. Nu toată lumea știe că părți din județele Bacău, Neamț și Iași fuseseră păstorite încă din secolul al XIII-lea, secolul în care a trăit Il Poverello, de preoți franciscani și diecezani. De asemenea, prima episcopie din Moldova, cea de Siret, înființată în 1371, a avut episcopi franciscani, fiind atestată dezvoltarea pe care au adus-o învățământului. Părintele Anton Demeter nu ascundea că își dorise să trăiască și să închidă ochii în această comunitate. Dorință care i s-a împlinit după 1989, (când a devenit duhovnic și director spiritual la Seminarul Franciscan din Roman), la fel cum i s-a împlinit și visul de a ajunge în pelerinaj la Lourdes .„Nu doream neapărat să ajung acolo pentru a dobândi o vindecare trupească, pentru că, după 32 de ani de unire cu Cristos prin suferință, mi-ar fi greu să-l las pe Iisus să-și continue Calvarul de unul singur, dar voiam să ajung la Lourdes spre a-i mulțumi Maicii Domnului pentru nenumăratele haruri primite de la ea în anii de suferință și pentru a-i cere ajutoare spirituale pentru frații mei din țară și de pretutindeni.“ Părintele Anton Demeter le-a arătat multora cum să-l caute și să-l iubească pe Dumnezeu, toți îi simțeau aura de har, razele iubirii ce-i luminau chipul, care „păstra mereu un zâmbet optimist“, uimitor la cineva care își trăise toată viața în suferință. Un preot ortodox mărturisea că întâlnise în el creștinul universal: „În el nu existau granițe confesionale, iubirea sa spărgea aceste granițe și mi-am dat seama că acest lucru se întâmplă rareori în viața unor oameni, care să ajungă atât de departe și să trăiască atât de profund spiritul unității lui Cristos.“