Cel mai îndepărtat loc de ceea ce înseamnă pentru dv. acasă

Ce spațiu/ țară/ oraș, dintre cele vizitate de dumneavoastră în lumea largă, vi se pare cel mai straniu, cel mai îndepărtat de modul dumneavoastră propriu de locuire? Sau, altfel formulat, care vi se pare cel mai îndepărtat de ceea ce înseamnă pentru dumneavoastră ACASĂ?

 

Adrian ALUI GHEORGHE

Nu mi-am dorit niciodată să merg în Uniunea Sovietică

Sunt o persoană adaptabilă, așa că nu îmi închipui că ar exista locuri de pe lumea aceasta în care nu aș putea să trăiesc. Din copilărie am rămas, totuși, cu o frică instinctivă pentru tot ce înseamnă Uniunea Sovietică, față de popoarele care gravitau în jurul Moscovei și Rusiei. Și acest lucru s-a datorat/ se datorează povestirilor pe care mi le spunea tatăl meu care fusese în război pînă aproape de Cotu Donului. Dar nu numai tatăl meu povestea despre acea lume, mai erau rude, vecini, alți oameni din sat, care trecuseră prin experiența războiului, care fuseseră împinși de conjuncturile istoriei pe un front pe care nu îl înțelegeau în totalitate. Tot ce era în acea parte de lume era asociat cu suferința, cu violența, cu sărăcia, cu foamea. Chiar mama mea, femeile din familie, povesteau despre trecerea prin satele noastre a războiului, a frontului, rușii/ sovieticii fiind considerați cruzi, nemiloși, lipsiți de umanism. Erau lipsiți de Dumnezeu, spunea toată lumea, comunismul era asociat cu un fel de întoarcere în sălbăticie, lipsa credinței fiind de neconceput pentru un popor blînd ca al nostru. Multe povești din familie, reluate la momente de taifas, erau despre prezența rușilor în satele noastre, după retragerea nemților. Povestea mama că, după ce au ajuns rușii în comunitate, au trecut la scotocit casele în căutarea bărbaților în putere, pe care îi adunau într-un convoi drept prizonieri și a femeilor care arătau cît de cît a femeie, pentru plăcerile lor. Violurile au fost cu nemiluita. Atunci mama a avut o idee salvatoare, care se mai practicase în acea perioadă probabil. A fiert niște frunze și niște coji de nucă verde, a mai adăugat niște seu în fiertură, a obținut o alifie cu care l-a uns pe tatăl meu, care fusese lăsat la vatră de pe front, fiind rănit în două rînduri. Cu aceeași alifie i-a uns pe cei trei copii, frații mei mai mari, și-a uns și ea nasul și fruntea, iar în momentul în care trei soldățoi au intrat izbind cu cizmele ușa, beți și excitați, mama le-a strigat: Tifos! Tifos exantematic! Cuvîntul tifos i-a oprit brusc și i-a trezit pe soldățoi din beție. Tifosul, care bîntuia atunci și în Rusia, era boala sărăciei, nemiloasă și fără întoarcere. De asta, au însemnat gardul și vreme de o săptămînă, cît au stat în sat, nu au mai trecut de poartă. Din această spaimă indusă, din aceste motive nu mi-am dorit niciodată să merg, măcar în excursie, în Rusia sau în perimetrul fostului lagăr sovietic. Am fost, totuși, de două ori la Cernăuți, în ceea ce este astăzi Ucraina și trebuie să recunosc că am trecut cu inima strînsă, limba rusă predominantă în acel spațiu cu memorie românească o înregistram ca un ac de pick-up care zgîria un disc cu muzică clasică. Această spaimă instinctivă nu m-a determinat, totuși, să nu citesc toată marea literatură rusă și chiar sovietică, să nu fiu un împătimit al cinematografiei sovietice, a picturii clasice și moderne din perimetrul rus și sovietic. Dar marea literatură, marea cultură nu aparțin unui popor, unui spațiu, ele sunt semne ale universalizării ființei umane. Marea cultură se bazează pe umanism.

 

Paul ARETZU

Unde plecăm de-acasă

De câte ori am plecat într-o călătorie (în alte localități, în alte țări), am fost stăpânit de o doză de disconfort, știind că voi avea nevoie de o perioadă de acomodare, că mă va deranja schimbarea programului, că voi fi într-o stare de provizorat. Asta nu înseamnă că n-am fost curios să văd locuri noi, să cunosc oameni, să descopăr frumuseți. Mi-a plăcut, recunosc, tihna familiei și mi-am impus anumite rigori în privința folosirii timpului. Dar atunci când am plecat la drum (când am ieșit din bârlog), am vrut să văd totul și i-am luat ca martori ai bucuriei și pe cei dragi, pe soție și pe copii. În felul acesta, am avut întotdeauna casa cu mine. Sunt multe locurile care mi-au produs o impresie deosebită. Două însă mi s-au părut cu totul memorabile. Primul este cel al Meteorelor. Ajuns în apropiere, am fost surprins de coloanele unor stânci uriașe, asemenea picioarelor unor elefanți. A urmat un drum ascendent, de o mare frumusețe. Deodată, în fața noastră au apărut mânăstirile, ca niște îngeri, construite în vârfurile pintenilor. La Marele Meteor se ajunge pe o scară săpată în piatră în interiorul stâncii. Sus, se află biserica, având hramul „Schimbarea la față“ și un muzeu cu manuscrise rare. Minunat loc al ieșirii din lume. Călugării nu se văd. Am putea rămâne aici până la sfârșitul lumii. Celălalt loc minunat este Delta Dunării. Mai precis, Sulina, unde totul este scăldat într-o lumină de aur. Aici s-a născut dirijorul George Georgescu și a fost comisar maritim Jean Bart. Am intrat într-o frumoasă biserică și m-am lăsat pilotat de mai multe faruri. În tot orașul nu erau decât două mașini, care stricau patriarhalitatea. Casele erau acoperite cu stuf, multe dintre ele nelocuite. Aș fi putut să-mi cumpăr una. În apropiere se află Pădurea Letea. Am văzut cai sălbatici. M-am plimbat cu o șalupă pe canale. Stoluri de pelicani își luau zborul în fața noastră, făcând aerul să vibreze. Printre trestii, șerpi, păsări, lotuși. Am ajuns la marele lac Roșu și la Roșuleț. Am pescuit cu o undiță improvizată. Peștii abia așteptau să fie prinși. Sunt două dintre numeroasele locuri în care, la început m-am simțit străin și apoi m-am simțit acasă.

 

Angela BACIU

Un drum spre vale

Un afiș stradal a stat la baza a ceea ce va urma. Straniu – inexpicabil – bizar. Mi-am cumpărat bilet de intrare, am traversat cu emoție curtea cea mare și am intrat deodată într-o altă lume: rece, întunecoasă. Și atât de multă liniște. Eu și câțiva curioși dornici să vedem și să atingem o lume demult uitată. Am coborât scările în adâncitura pământului. Nu știam ce mă așteaptă acolo. Câți pași au trecut pe aici. Câte suflete pierdute! Ridic privirea: deasupra intrării, pe arcul principal stă Stema Imperiului Austro-Ungar. Și tot pe același arc se poate vedea și simbolul papal. Cranii inscripționate, blazonul imperial – vulturul cu două capete. Frig. Ghidul povestește cât de vechi este acest loc, poate peste 300 de ani. Nu scriu acum un articol documentar, ci doar încerc să scot la suprafață emoțiile. Pentru că aici au trăit cândva maici. Parcă le văd! Umbre întunecate pline de mister. Și o femeie, pe nume Gizela Szäsz, a fost înmormântată aici. De o parte și de alta, mormintele funerare își spun povestea. Unele stau tăcute, așteptând să te oprești pentru o clipă. Dumnezeu să-i odihnească! Altele sunt deschise, strigându-și durerea. Uneori poți vedea cranii și oseminte scoase și împrăștiate de parcă o mână nevăzută ar fi dorit ca morții să nu își găsească liniștea. Sau hoții de morminte au crezut că vor găsi bogății nemaivăzute, cine știe! Alte cripte au pereții negri, pline de funingine, semn că cineva a făcut un foc să se încălzească. Aici a trăit și Johana Evanghelista Josefa. Unii fac fotografii, alții se închină. Împreună cu ghidul, ajungem la un mic altar, unde se țin slujbe și liturghii de ziua morților. Și mormântul M. Theocleta Schmidschneider stă neclinitit. Ai vrea să spui o rugăciune. Aceste femei au trăit cândva aici…și Maria Ludmila Josefa și… și… multe nume de pe morminte sunt șterse de timp. Dumnezeu să-i odihnească! Frigul pătrunde în oase. Parcă vocile morților se suprapun, șoaptele devin cuvinte… și ceva sau cineva nu te lasă să pleci de aici… din catacombele subterane ale Mănăstirii Ursulinelor. Ce înseamnă catacombe? întreabă cineva. Un drum spre vale… se aude șoptit…

 

Adrian BODNARU

Cel mai departe de acasă m-am simțit acasă

Poate fiindcă am despărțit de copil cuvântul acasă în o-mie-și-una-de-case. Ale căror cratime se întindeau însă până la rupere odată cu adâncirea mea în anii ’80, chiar dacă aveam numai de crescut. Singurătatea, frigul, întunericul și apa mai mult în cadă și-n sticle decât la robinet erau adevărații proprietari ai apartamentului în care locuiam. Iar eu, chiriașul lor atât de încăpățânat, încât, ca să nu plătesc totul, îmi petreceam după-amiezile pe bloc montând antene pentru sârbi. Care intrau greu, cu purici — mai mici doar în nopțile noroase de vară. Când, ca prin minune, uneori dispăreau. Atunci, mă simțeam ca acasă. Una începută la țară, în deceniul de dinainte. Însă cărămizile evazate deveneau tot mai strâmte, mai greu de îmbrăcat cu fiece dimineață.

Martori îmi sunt, și azi, scrâșnetul crengilor de iunie pe tabla trenului de Reșița, la intrarea în Bocșa, locul meu de naștere și doar de trecere, unde n-am mai pus piciorul de pe la nouă luni și ceva nici măcar pentru un început sau sfârșit de țigară, dar și scârțâitul roților pe asfalt dintr-o dimineață umedă și rece de septembrie 1984. Când parcă lăsasem prea repede în urmă Praga, la cei 14 ani ai mei de atunci, ca Dacia albă în care mă aflam cu părinții să nu-și lipească fereastra din dreapta de șanț. Ca o elevă la liceul sanitar, urechea de pieptul unui tânăr, zâmbind misterios. Ca tâmpla mea, de centura pusă cu zeci de minute mai devreme de avertismentul unui polițist ceh.

Într-una din acele zile pragheze, cu mașina în service, intram singur, după o Coca-Cola, în barul de la demisolul unei clădiri cu ateliere de alchimiști din orașul vechi. Și fără să termin de pronunțat numele băuturii, auzeam, din întunericul localului, îndemnul, mai mult decât adoptiv, adresat barmanului de un „stâlp“ al locului: „Jeden české pivo pro kluka!“ Și dintr-o dată copilul din mine devenea „băiatul“ ce descoperise orașul. Un alt fel de acasă, cu bunele și relele lui. Cu strălucirile și beznele lui. Însă mai ales cu mine și cu minele mele mai adânci sau mai de suprafață. De plumb sau de aur — totuna.

Anii liceului aveau să-mi aducă și mai aproape orașul — lumină în minte mea, negură în viața lui reală, de zi cu zi. Dar singurătatea de acasă se făcea, de bine, de rău, mică în fața minimalismului atât de viu totuși al străzii, fiindcă Balșul în care locuiam avea și are, de fapt, o singură stradă.

Așa că scena pragheză putea continua.

La Păltiniș, înaintea clasei a XII-a, alături de un prieten și izbit de aerul tare de munte, m-am adăpostit în primul bufet. Unde mi-am comandat o bere cu toată maturitatea celor 18 ani neîmpliniți, căutând cu privirea un client al casei, un „stâlp“. Pe care-l caut și azi, oriunde în Europa sau mai departe, de cum ajung într-un loc nou pentru mine, să-mi leg de el sfoara lungă a zmeului de acasă, ce plutește mereu acolo, undeva, departe, ca un desfăt-frumos.

 

Hanna BOTA

Infinitul în șapte metri pătrați

Întrebarea aceasta mi-am pus-o cu mulți ani în urmă, când am vrut să caut și să vizitez societatea cea mai îndepărtată de noi, de felul nostru de a vedea viața, de a socoti trecerea timpului, de a evalua valorile materiale și spirituale. Căutam o lume care, deși în sincronie cu a noastră, să reprezinte un alt tip de percepție a realității, care a dezvoltat un alt tip de gândire, căci, de la percepție și reprezentare pornind, toate elementele vieții se dezvoltă ca atare.

În urma acestei căutări, am ajuns în Arhipelagul Vanuatu, Pacificul de Sud, între cele mai izolate triburi: akey și kiai, locuitori ai Muntelui Patunmailu de pe insula Espiritu Santo. Deși experiența a fost scrisă, iar cartea Ultimul canibal, tipărită în două ediții (Cartea Românească și Polirom), a fost citită în mii de exemplare, voi enumera câteva elemente care ar evidenția diferențele de care am vorbit în preambul și care descriu o societate totemică și animistă, în care credințele dictează comportamentele fiecărui individ de la naștere până la moarte, de dimineața până seara. Este un semn că societatea nu a ieșit din zona „sacrului“ (în concepția clasică a definiției lui Eliade), ca urmare nu cunosc nici „profanul“. Așa că o serie de gesturi sunt tabu, mereu ori numai în anumite momente, sau sunt efectuate obligatoriu de către anumite persoane: de exemplu, un anumit spațiu sub copacul banian (smochinul indian) sau o anumită colibă numită nakamal, sunt considerate sacre mai ales în orele după-amiezii, când bărbații beau acolo kava ca să comunice cu spiritele. Ca urmare, este absolut interzis accesul pentru femei și copii: aceștia nu au voie nici să privească într-acolo. Apoi, femeia în timpul menstruației, fiind considerată impură, nu are voie să atingă mâncarea pe care urmează s-o mănânce alții, în special bărbații, impuritatea fiind o sursă de boală și de nenorociri de tot felul. Exisă o serie de alte gesturi care pentru noi sunt de neevitat, dar acolo nici nu se iau în considerare, de exemplu: purtarea îmbrăcămintei, căci ei nu au haine; spălarea pe dinți, nici nu se concepe așa ceva, în general nu se spală deloc etc. În toată perioada petrecută acolo, deși am încălcat o serie de tabu-uri, fiind femeia albă-musafir, venită singură de foarte departe (nu prea au reprezentarea geografică a planetei, insulari fiind, consideră că orice altă țară nu poate fi decât o altă insulă, eventual mai mare și foarte îndepărtată), transgresiunile mi-au fost trecute cu vederea, dar pentru unele lucruri mi s-a atras atenția, ca să nu fiu obiectul de pedeapsă al spiritelor deranjate (care m-ar fi depistat, n-aș fi putut scăpa: „doar vezi și tu că ai pielea albă și noi neagră, spiritele văd asta“, era argumentul). Ierarhia societății vanuateze este foarte strictă, căci cei în vârstă dețin toată informația, șefii de sat/de trib au drepturi aproape depline asupra tuturor, de viață și de moarte, de eliminare din clan, de reglementare a căsătoriilor, a locuirii, a însămânțării terenurilor pentru grădinărit, pescuit, tăierea copacilor din pădure etc. Toate fiind legate de ritualuri, nici cei mari nu scapă, greșelile lor pot să atragă răzbunarea spiritelor prin boli, catastrofe naturale, moarte etc.

Vanuatezii măsoară altfel timpul, nu-și cunosc vârsta și nici nu sunt interesați de acest aspect, relaționează diferit cu realitatea, considerând lumea fizică și cea invizibilă, a strămoșilor plecați, a spiritelor totemice, ca fiind indisolubil legate, astfel că nicio decizie nu se ia fără a se cere sfatul celor de dincolo. Aceștia din urmă devin „vizibili“ în anumite condiții, pot fi „simțiți“, prezența lor este empiric resimțită, după mărturiile lor.

O societate dură, la limita supraviețuirii, dar plină de candoarea încrederii în viață, în resursele planetei, în ajutorare și susținerea clanului.

Însă locuințele cele mai ciudate nu în Vanuatu le-am întâlnit, ci în gropile săpate în pământul plat din Matmata, așezarea cu așa numite „locuințe troglodite“ din Tunisia. Curtea e groapa (de 4-7 metri adâncime), camerele umbroase sunt săpate în lateralele argiloase, plafonul e cerul cu stele. Individul e „închis“ într-o groapă circulară, adâncă, în care simți că marginile te strâng, însă în sus ai nemărginirea. O stare oximoronică: libertate în groapă sau infinit în șapte metri pătrați, foarte stranie senzație…

 

Constantina Raveca BULEU

India

Călătoria cea mai insolită și totodată cea mai îndepărtată de structura mea spirituală, pe care am efectuat-o până acum, a fost în India. Nu în cea livrescă, mitologizată, și nu pe urmele lui Mircea Eliade, așa cum cere „tradiția“. Nu am căutat India ashram-urilor, a teosofiei explorate de către Bucura Dumbravă (al cărei jurnal indian l-am editat) sau cea din Himalaya (cu toate că mi-aș fi dorit-o), ci mi-a fost dat să întâlnesc India de fiecare zi, trăită timp de două luni musonice într-un campus universitar din New Delhi, unde, la câteva ore după sosire, înainte chiar de a explora spațiul academic sau locul încă necunoscut în care mă aflam, m-am desantat la piață, ca să fac o mică aprovizionare. Așa că primul meu contact cu India l-au reprezentat vânzătorii care ofereau ouăle de pe trotuar, la patruzeci de grade (Celsius, nu Fahrenheit) și familiarizarea cu alimente inițial necunoscute, dintre care puține se vindeau din frigider, ceea ce n-a făcut decât să-mi sporească aprehensiunile și spaimele medicale, în ciuda multor vaccinuri făcute anterior în țară. Din fericire, am trecut prin toate fără efecte secundare.

Aveam să cutreier piața pe tot parcursul stagiului, ea nefiind câtuși de puțin singura „ciudățenie“ a locului. Campusul în care am locuit era, de fapt, o fostă părticică de junglă ulterior urbanizată, cu multe stânci, forme de vegetație și crevase suspecte, unde era absolut normal ca vaca albastră (sălbatică) să-ți vină la fereastră, ca în cameră, pe tavan și pe pereți, să ai permanent șopârle, ca pe fiecare alee să întâlnești păuni, sau, așa cum i s-a întâmplat unui coleg, ca o splendidă cobră regală să te întâmpine la intrare. Dincolo de frisoanele generate de faună, campusul a însemnat un institut de înalte studii cu bursieri internaționali, o bibliotecă imensă, excelent înzestrată (marile edituri occidentale au surcursale în India) și o mulțime de oameni formidabili, care se bucurau că ești acolo și veneau la toate conferințele pregătiți să te provoace la dialog. Nu am văzut nicăieri atâta implicare academică spontană ca în India; ți se atrăgea atenția, delicat, cu prilejul fiecărei conferințe, că se cuvine să vorbești cu cel puțin o jumătate de oră mai puțin decât timpul alocat oficial, pentru a le da celor din sală posibilitatea de a interveni. Și o făceau imediat, fără timpii morți obișnuiți de la noi.

Pentru mine, cea mai șocantă experiență indiană a constituit-o proximitatea epidermică, cauzată de densitatea urbană imensă. Eram într-un oraș care avea mai mulți locuitori decât toată România! Dacă, la noi, „aglomerație“ înseamnă să ai câteva sute de oameni într-un spațiu public, în Connaught Place (centrul New Delhi-ului) erau pe puțin un milion, la orice oră. Campusul nostru se afla la capătul unei linii de autobuz; după pornire, la numai câteva stații distanță, în vehicul se înghesuiau prevenitor câteva sute de persoane, altele fiind agățate în exterior. Cu toate acestea (mi s-a întâmplat de mai multe ori), dacă vroiai să cobori la o stație intermediară, șoferul oprea tănculețul cu patru roți, pe bordul căruia era un altar atent împodobit, și aștepta cu răbdare până când întreaga masă umană se dizloca pentru a-ți face amabil loc, fără isterii, supărări sau comentarii, adică puțin diferit de cum se întâmplă de regulă pe la noi.

Cu toate că citisem mult despre viața cotidiană indiană înainte de a mă urca în avion, a fost cu totul altceva să văd acolo, la fața locului, imensa discrepanță dintre săraci și bogați. Cartiere întregi erau păzite de gardieni înarmați, pe când de partea mai puțin norocoasă a barierei socio-economice, milioane de oameni locuiau literalmente în stradă, cu prici și bucătărie improvizată cu tot. Seara începea marea migrație tăcută pentru găsirea câte unui loc de dormit: toate dalele parcurilor erau ocupate, aleile betonate la fel, se puneau așternuturi inclusiv pe platformele intrărilor în firmele multinaționale. În repetate rânduri mi-a fost dat să calc peste asemenea „locuințe“ provizorii, cu un amestec de frică și de rușine la început, până când n-a intervenit adaptarea, ca în mai toate aspectele vieții mele de acolo.

Și, dacă tot am pomenit de adaptare, vreau să preciz că ea nu a însemnat și convertire, ceea ce înseamnă, în esență, că am petrecut în India omului obișnuit un sejur academic pragmatic, deloc frugal sau turistic, în care am absorbit cât mai multă informație culturală, dar unde nu am experimentat nimic traumatic și nu mi-a fost niciodată frică, deși situațiile virtual periculoase nu m-au ocolit. Le-am abordat însă calm, responsabil, ajungând în cele din urmă la concluzia că a fost o experiență prin care mi-am verificat și restructurat limitele. India cotidiană e un experiment continuu, și nu doar unul introspectiv: te învață cum să te cunoști mai bine și o face inclusiv prin puterea de sugestie a unor locuri exemplare, cum e biroul lui Jawaharlal Nehru, Birla Bhavan, unde a locuit și a fost ucis Mahatma Gandhi, sau Raj Gath-ul, unde a fost incinerat. Altele sunt la fel de impresionante aleea, acoperită acum cu cristale, unde a fost asasinată Indira Gandhi; Purana Qila (palatul prezumtiv al Mahabharatei); Fortul Roșu, Taj Mahal sau Fatehpur Sikri, fantomaticul oraș părăsit, rămas integral în picioare, al lui Akbar. India mi-a oferit exercițiul unei analize de sine continue și conștiința că, iată, pot să transform în ceva familiar și spații socio-culturale radical diferite de cel de care dispun acasă.

 

Leo BUTNARU

Acolo unde ziua se numește odor

Gândul m-ar duce la unele spații din Asia, iar popasul să-l facem în Mongolia, ce rămâne încă o țară a exotismului stimulator de curiozitate, atât în imensele ei stepe, cât și în capitala-i cu oarece aspect arhitectonic modern, dar și cu periferii din… pâslă, adică din iurte, acestea în atingere cu o mare mănăstire budistă, una dintre foarte numeroasele cândva, însă anihilate de ateismul ajuns agresivă ideologie de stat. Când am vizitat această țară cu mai puțin de trei milioane și jumătate populație, însă cu un teritoriu de pese 1, 5 milioane de kilometri pătrați, capitala ei avea în jur de 700 de mii de locuitori, astăzi cifra s-a dublat. Adică jumătate din mongoli locuiește în metropolă, altă jumătate, destul de rarefiată, prin stepa cu orizonturi crenelate de craterele foștilor vulcani; cratere care, în imaginația băștinașilor aduc a luminate frunți de dragoni. În filosofia orientală, dragonul reprezintă principiul activ (cu toate că mie unuia respectivul principiu îmi pare a-l reprezenta… calul! E-hei, cât activism au demonstrat mongolii, prin Europa, prin lume, pe căișorii lor iuți, numiți takhi!). Principiul demiurgic, simbolizând dragonul, verbul creator și sorgintea cerească; sub limbă – sau sub limbi, dacă e cu mai multe capete, cum ar veni… poliglot? – dragonul păstrează mărgeaua cuvântului, preschimbând spre bine șansele celui pe care îl ocrotește, de aici și râvna credincioșilor care, pe dalele din curtea monastică, fac nenumărate mătănii; chiar fac, nu bat mătănii, întinzându-se la pământ, prin glisare, în toată lungimea corpului, cu mâinile deasupra capului; mătănii destul de complicate, aducând, mai curând, a exerciții yoga.

În zborul nostru spre sudul mongol, avionul făcu o escală și la locul de baștină al lui Genghis Han, de unde, poate că ușor snob, am cules câteva pietricele, o steblă-două de pelin, spre a le aduce în Europa. Odată cu firele de iarbă am cules și o metaforă memorabilă dintr-un singur cuvânt: Odor. Da, chiar așa: în limba mongolă ziua se numește (…românește!) odor!

Apoi, aterizând și înaintând pedestru prin acea bucolică răsăriteană, prin acea pastorală sau idilă de stepă cu herghelegii, iurte și cămile, printre monumente și vestigii neobișnuite trăiam, parcă, niște retro-dimensiuni istorice fabuloase, învăluit în respirațiile perspectivelor spațiale generatoare de copleșitoare fascinație. Eram martor, dar și parte integrantă a peisajelor antropomorfizate și a scenelor mirifice, puse la cale de amfitrioni. Alianța indisolubilă Om-Natură, acest… aliaj cosmic este vădit și astăzi în destinul nomazilor – păstori și herghelegii care, din zece în zece zile, își strămută iurtele, mânându-și ciopoarele spre alte pășuni cu iarbă proaspătă.

Seara, ajungem la locul de mas. Noi, musafirii, suntem plasați în partea de nord a iurtei. Partea dinspre apus (în stânga intrării) e a bărbaților, cea dinspre răsărit – a femeilor.

Însă până a intra în casa unui arat (păstor), fuseserăm instruiți, cu tact, ca nu cumva să dăm prioritate picioarelor, lăsându-le să intre primele în iurtă sau – ce ar fi și mai rău! – Buddha păzește! – să calci pe prag. Este indecent și ireverențios. Mai întâi să-i dăm prioritate capului, apoi să ne transferăm înăuntru și partea de sus a corpului, abia după aceasta să pășim sub cupola iurtei. Iar dacă avem… arme (!), să le lăsăm la intrare. Dar, precum s-ar zice în cazul nostru, nimic altceva decât – arma cuvântului… Adică, înarmați până în… dinți, peste dinți cu cuvintele care, prin intermediul translatorului, le mai schimbăm cu amfitrionii imensităților stepei.

…La plecare, privind prin hubloul avionului ce avea să mă aducă acasă, un timp vedeam pe cornișa aeroportului literele mari-mari ale urării „Buiat uhaa!“, ce se traduce chiar așa: „Vă urăm viață de rai!“

 

Liviu CAPȘA

Zdrobitoarea și strania fascinație a unui loc

Da, există un loc în care, datorită unui conjuncturi ce include relații familiale, ajung destul de des, și care, în mod paradoxal, deși poartă toate atributele unei civilizații exemplare (ordine, curățenie, siguranță, amabilitatea oamenilor), îmi crează, de fiecare dată, senzația că mă îndepărtează de normalitatea lumii cu care am fost învățat. „Spațiul, locul, țara“ la care mă refer, și care adună toate aceste „atribute“, este Dubai-ul, noua fascinație turistică ( și nu numai) a lumii.

Adică, un spațiu care este departe de-a fi binecuvântat cu ce au alte locuri, și care a parcurs, în câțiva zeci de ani, calea de la triburile de beduini și pescari de perle în apele Golfului Persic, pustiit de furtunile deșertului și de temperaturi infernale, la metropola cosmopolită de azi; de la colibele fără electricitate la cele mai înalte și moderne clădiri din lume; de la caravanele rătăcind prin deșertul neîndurător la autostrăzi, aeroporturi și centrale nucleare.

Am mai scris, nu de mult, tot ceea ceea ce voi dezvolta ca argumente în continuare, oferind încă un exemplu că, prin perseverență, viziune și, desigur, mulți bani, se poate. Dubai-ul arată lumii de azi realizări ce întrec imaginația obișnuită, proiecte ce par să țină, mai degrabă, de spațiul cosmic. Este o veritabilă mitologie creată în pas cu timpul, care urcă în mod continuu spre cer, tot timpul la vedere, care îți pune în față cele mai ciudate forme de nichel și sticlă, invitându-te să le pipăi, să le iei în primire, să le folosești după bunul tău plac.

Cum deșertul nu poate contribui cu nimic profitabil la peisajul urbanistic, totul trebuie recreat cu imaginație și iscusință: insule artificale în mare, lacuri și lagune presărate cu ambarcațiuni, cascade și chiar munți de piatră, pe care urci în spirală până la amețire.

Originalitatea se înclină în fața reproducerilor, multiplicării, totul trebuie investit cu utilitate, de aici și stilul eclectic al noilor construcții, un cosmopolitism ce coexistă pașnic, dar destul de straniu, cu formele arhitecurale locale, retrase, protector, în moschei și alte construcții ce poartă amprentel islamismului.

Filozofia locului este, pentru orice domeniu, cât mai mare, cât mai repede, cât mai mult. În Dubai, timpul nu are răbdare, pentru că timpul, mai mult decât oriunde în lume, înseamnă bani, cât mai mulți bani.

Ei, bine, în toată această „splendoare“, creată din nimic, în tot acest gigantism sclipitor, împrăștiat pe un teritoriu cândva pustiu, unde este omul? Unde este istoria sa ?

Nisipurile veșnic unduitoare ce înconjoară orașul nu pot conserva urmele trecutului, iar alternativa la deșert este o civilizație artificială, cu imitații valorificate comercial, un multiculturalism turistic, superficial și suficient sieși. Muzeul de Istorie conservă puține obiecte, oferind, în schimb holograme. Avem, ca peste tot, amprentele unei modernizări fără istorie, care a ars toate etapele, sărind direct în mileniu III.

E greu să te simți „acasă“ într-un asemenea loc. Într-o lume creată din nimic și ofertită cu măiestrie. Pe un tărâm unde Zeul Ban și îndemnul de a te înfrupta după pofta inimii și consistența buzunarului trebuie să aducă fericirea absolută.

Nu poți să te desparți de tine, chiar în acest „rai“ care te copleșește cu oferte, cu abile strategii de atragere și încântare, de ceea ce este definitoriu pentru viața ta interioară, care înseamnă și altceva; cum să te abandonezi iluziei că ai întâlnit Edenul pământesc, că timpul și lumea pot fi stăpânite printr-o „expresivitate“ cât mai agresivă, prin mirajul prosperității, când ești zdrobit de acest elogiu adus măreției, al funcționalului, pentru care s-a plătit cel mai greu preț: cel al excluderii umanului?…

 

George CORNILĂ

Loc străin

Cairo, iulie. Un cuptor infernal, arșița care-ți evaporă apa din țesuturi, îți videază plămânii, îți clocotește sângele în venele umflate, îți coace măduva și-ți fierbe creierul în os încins. Praf incandescent, gaze de eșapament și duhori fierbinți ridicându-se din mormanele de gunoaie prin care scormonesc copii desculți și câini râioși. Bărbați în ghilbab, veșnic grăbiți, aruncându-se să traverseze, încrezători că automobilele străvechi, camionetele încărcate până la refuz, căruțele trase de măgari rufoși, ricșele și scuterele îi vor ocoli, căci nimeni nu încetinește la vederea pietonilor, doar claxonează. Femei ascunse în burka cernită, cu capul în pământ, alunecând fantomatic prin buluceală. Cerșetori, marchitani, lustragii, samsari, polițiști. Absența vegetației, cumplita absență a vegetației printre clădirile ca niște mușuroaie de termite în deșert.

Sute de kilometri pătrați de palate și cocioabe alăturate nebunește, douăzeci de milioane de oameni înghesuiți și încrâncenați în lupta de zi cu zi. Birocrația ridicolă, separarea femeilor de bărbați pe aeroport, bulevardele și intersecțiile largi fără semafoare sau treceri de pietoni, obligativitatea negocierii, lipsa conceptului de coadă – la orice ghișeu sau casă de marcat, localnicii se îmbulzesc vociferând și vânturând-și banii, într-un meleu asurzitor din care abia mai reușești să ieși. Chemarea la rugăciune după asfințit, în toiul nopții și înainte de răsărit. Cultul scanerelor – fie că vrei să intri într-o instituție oarecare sau pur și simplu la metrou, trebuie să treci printr-o poartă detectoare de metale, însă controlul e doar de formă, căci atunci când stârnești piuituri tăioase, ofițerii de securitate îți fac semn din mână să mergi mai departe, „yalla, yalla!“.

Cafenelele și restaurantele cu pahare cleioase și toalete mizere, cu mese și scaune din plastic prăfuit, cu boxe din care tună muzică religioasă răscolind roiurile de muște. Bazarul, un labirint de alei și pasaje întortocheate, cu dughene îngrămădite, cu vânzători oferindu-ți cu insistență tot ce-ți poate trece prin cap – șaluri, covoare, fructe putrezite, pește stricat, hașiș –, înăbușit în mireasmă de mirodenii arse, care nu acoperă duhoarea de sudoare, urină și balegă, ci doar o îngroașă. Haosul nemaipomenit, agitația care te ține în gheare zi și noapte, căci metropola nu doarme. Permanenta senzație a unui pericol vag. Supliciul iubitorului de liniște, tihnă și umbră.

Am călătorit în aproape treizeci de țări, pe cinci continente, respect cultura altor popoare, o caut, dar mărturisesc că niciodată nu am simțit o bucurie atât de mare la întoarcerea acasă.

 

Gabriel COȘOVEANU

Locuire și ereditate

Acum ceva ani, aș fi zis că acumularea maximă de bizarerii și incongruențe în raport cu ethosul meu european am întâlnit-o în Mexic, cu vârf de lance în Teotihuacan, Ciudad de Los Dioses. Mi se părea, acolo, în Orașul Zeilor, și din motivul evident al bagajului cultural, uneori pe post de balast, că imensul ansamblu arhitectonic plantat într-o ariditate cum nu poate concepe cineva de pe bătrânul continent e dominat, misterios, de tăcerea asurzitoare a bătăliilor trecute și a sunetelor teribile scoase la sacrificiile umane, de care mesoamericanii nu erau deloc străini. Senzația din inima toridității o asimilam, oricum, cu ce va fi simțit un astronaut la descinderea pe o planetă, să zicem, din Alpha Centauri. Între timp, însă, a survenit experiența chineză, care s-a impus printr-un soi de revelație sinestezică, grație căreia percepi lucruri și fenomene disparate în timp ca simultaneitate. Mă gândesc, desigur, la simbioza imperial – comunist. A încerca în Beijing să prinzi, fie și fulgurant, spiritul locului e ca și cum ai alerga cu asiduitate după o stafie. Și aici vorbește un pasionat de călătorii lungi, din specia ușor pedantă, dar și îndârjită fizic, cu temele făcute, în special cu pregătirea emoțională încropită la „experimentalistul“ Mircea Eliade.

Pe la 13 ani, descopeream, cu neliniște, o carte care părea, iarăși, a fi coborât din altă galaxie: Yoga, a lui N. C. Tufoi, scoasă de pe piață, la un moment dat, de regimul comunist. Mi-a fost ghid nu numai practic destul timp, dar nu m-am putut muta în universul asiatic. M-am străduit, am citit toate cele conexe, câte erau la îndemână pe atunci, nu am reușit transvazarea. Mutatis mutandis, nici Eliade, și nici fostul vindecat de poliomielită prin asane, Tufoi, nu au rămas în India, ambii au predat, până la urmă, în America. Și anume în cea de nord, deși mai jos de Ecuator ar fi regăsit, cumva, un alt paradis al meditației/ metafizicii răsplătitoare prin serenitate, detașare de epifenomene, poate și levitație și invizibilitate, cine știe. Rețin doar că albul nu are cum face saltul. La fel s-a întâmplat cu spațiul cultural chinez. Aș putea să vorbesc despre el tehnic, dar cu un apăsat sentiment al exteriorității, al imposibilității de a locui acolo. Am invocat țara Marelui Zid întrucât nu am fost în India. Altfel, probabil, m-aș fi referit la ținutul originar la hieratismului straniu, ca și incompatibil, după mine, cu ideea nemeditativă, ci pur practică, intuitivă și caldă, amprentată ereditar, de acasă.

 

Augustin CUPȘA

Orașe pe cale să dispară

Un oraș se îndepărtează în timp, nu doar în spațiu, de acasă. Mă uit la o fotografie de pe telefon, e făcută într-o duminică dimineața, atunci când căldura pândește pe acoperișurile orașului încă adormit. Ioana stă cu picioarele în bazinul fântânii arteziene din capătul pasajului pietonal de pe Unirii, și-a pus sandalele pe bordura de marmură, e întoarsă din semiprofil și îmi zâmbește, iar eu mă dau câțiva pași mai în spate, la umbra teilor și surprind momentul, strălucirea pavajului incandescent din dreptul Filarmonicii, jerbele de apă încremenite într-o pulbere de scântei și afișele care anunță ultimul concert al stagiunii din 2024: Visul unei nopți de vară, de la Felix Mendelssohn Bartholdy. Și e atâta neliniște și apăsare în spatele acestei fotografii senine, pe care numai eu o știu, strecurate în fiecare punct al spațiului și al memoriei. Ioana, în schimb, nu are nicio grijă, mai devreme a mâncat un hamburger, pe care îl ținea în dreptul gurii ca un cioc de rață turtit și rotunjit, am făcut glume și am râs împreună. Laura e la Paris, la o conferință. Noi am dat o fugă cu trenul până la Craiova, bănuind, dar refuzând să cred, că e poate ultima dată când îl mai văd pe tata. Mai devreme am urcat pe terasa de la Mercur și am privit orașul de sus și mi-am zis că, uite, cât am locuit acolo, niciodată n-am avut ocazia să văd panorama. Acum, la ultimul etaj, e un cinema cu mai multe săli, cafenea și terasă, pe când, pe vremea mea, nu era acolo decât un pod prăfuit dintr-o clădire de inspirație sovietică, care plomba locurile goale lăsate de cutremurul din `77 printre șirurile de case boierești. Aici, jos, era Casa Cărții și mergeam cu tata să ne uităm la cărți, manuale, rechizite, în mirosul de coli de carton, cerneală și gume de șters. Acolo, la Minerva, era o terasă, unde eu beam Briefcor și tata bere la halbă. Era plăcută și tăcută, în duminicile de atunci, la fel ca în cele de acum, dar nimic nu se compară cu terasa lui Chiriș, de lângă piața mare, unde mâncam împreună mici cu muștar, deși mie nu-mi plac micii, dar bănuiesc că atunci mi se păreau buni pentru că mâncând cu tata, la „crâșmă“, cum zice mama, vorbă de la bunica ei, mă simțeam un pic mai mult bărbat. Și el mai mult tată, cu un copil pe care nu știa de unde să-l apuce, un bărbat tânăr dezorientat și înstrăinat, mutat în sudul țării din Sibiu, orașul său drag, care încet, încet, i-a devenit tot mai îndepărtat. Acolo, în fotografie, eu am devenit un tată cu o fetiță care nu bănuiește că urmează să devin și eu străin de orașul, în care, doi oameni veniți tocmai din Ardeal, m-au făcut să fiu acasă. Pentru că așa cum scria Susan Sontag, fotografiile sunt puse să surprindă ceea ce e pe cale să dispară.

 

Vasile DAN

Lumea, viața în care sînt, în care am fost

Mai întîi o precizare necesară. Interpretez provocarea/ întrebarea nu în funcție de atributele comune ori de strictă actualitate ale unui spațiu de „locuire“ (de tentație sau de respingere a lui ca bun sau impropriu gustului și nevoilor mele culturale, profesionale, lingvistice, istorice etc. etc), ci din perspectivă strict existențială într-o lume cu tendințe tot mai centrifuge și atribute identitare tot mai amestecate.

Eu – iar ca mine cam toți cei de vîrsta mea – nu m-am născut într-o țară liberă, ci în R. P. R., în 1948. Pînă și numele țării mele a fost pocit. Iar de atunci – pînă la 41 de ani, adică pînă în martie 1990, cînd, nesperat, am vizitat Italia – nici n-am cunoscut vreuna altfel, liberă. Și, firește, democratică. Cunoșteam doar, așa, ca oricine citea ce putea citi atunci, de prin cărți despre țări și locuri imaginare. Așadar, doar ca ficțiune. Eram, ca toți cei din jurul meu, captiv definitiv, pe viață. Cum atît de frumos și plastic spui tu însuți în întrebare: într-un „spațiu/țară/oraș“. „Singurul meu mod de locuire“ pentru totdeauna. În acel timp agresiv prezent și, parcă, și mai deprimant, pentru totdeauna. Acesta mi se pare „cel mai îndepărtat“ și otrăvit sens relativ la înțelesul „de acasă“. Dar să știi că nu demult, chiar mai ieri, în timpul ultimei campanii electorale din România pentru prezidențiale, aproape l-am redescoperit brusc pe acel blestemat „acasă“. Incredibil, nu se evaporase de tot, nu s-a dus naibii pe pustie, cum crezusem eu în naivitatea mea.

Revenind la întrebarea propriu-zisă a anchetei, da, în ultimele trei decenii de viață mi s-a dat șansa, niciodată visată înainte de 1989, de a vizita liber cam toată Europa. În unele țări am fost chiar de mai multe ori. N-am întîlnit însă prin ele, fără a le admira necondiționat, prostește, nici un loc „straniu, îndepărtat de ceea ce înseamnă acasă“. Sigur, era o lume nouă, mentalități noi, unele șocante, ciudățenii greu de imaginat pînă atunci. Pe ele da, le-am întîlnit. Dar asta mai degrabă m-a bucurat. Mi-a stîrnit apetitul de a le cunoaște și înțelege mai mult. Nimic însă nu mă excludea pe mine din felul lor de a fi. Acum mă întreb, nu fără emoție, și nu întîmplător: n-ar fi păcat ca toate acestea să dispară? Să se transforme peste noapte, după un război devastator, care nu-i, se pare, deloc imposibil cum mai cred naivii, să ne transforme în praf și pulbere? Căci într-o dare înapoi a ceasului Istoriei, pînă la viața de dinainte de 1989, nu mă îndoiesc că mai e, totuși, cu putință. Dar să nu ne pripim: răul este imprevizibil și are multe fațete. Unele chiar îmbietoare emoțional, îndulcite duios. Și patriotic cîntate.

Sîntem somați de fluxul Istoriei, inclusiv noi românii, să trăim liberi și în democrație. Într-un concert civilizatoriu deja atît de bine articulat, eroic și dramatic, de generațiile noastre precedente.

Revenind la întrebarea anchetei: acel loc, „spațiu/țară/oraș“ îndepărtat de înțelesul nostru „de locuire“ nu prea mai există. S-a evaporat din mințile celor mai mulți dintre noi. Dar, nota bene!, nu ale tuturora.

 

Péter DEMÉNY

Târgu Mureș

E dureros chiar și pentru mine să răspund astfel, dar la Tg. Mureș m-am simțit cel mai departe de acasă, în timp ce locuiam chiar acolo. Orașul acela strâmt, în care comunitățile maghiară și română se priveau cu bănuială din cauza evenimentelor din martie negru și poate și din cauza proporțiilor (aproape 50 % fiecare) m-a dus la disperare. Umblam prin el cumva străin, temător, cu ochii mereu în patru, și aproape că alergam acasă unde eram fericit încă.

Adică: eram acasă și totuși nu eram. Sentimentul acesta m-a însoțit de mic, dar la Cluj m-am născut, deci acolo totuși mă simțeam bine, la Zalău am stat după primul meu divorț și mă simțeam protejat, dar la Tg. Mureș… Nici nu știu să explic ce era acolo, dar bine nu era.

Trebuie să te simți bine cu tine ca să te simți acasă cu-adevărat

 

Gellu DORIAN

Unde să ne ascundem de stranietate

Ori de câte ori ajungeam undeva, departe de casă, în altă țară, fie ea mai îndepărtată sau mai apropiată, mă cuprindea, în prima zi, un entuziasm de nedescris. Mi se părea totul o lume în care am visat de fiecare dată să ajung. Nu trecea mai mult de o zi și mă apuca un fel de durere sufletească, asemănătoare cu dorul de casă, strecurându-mi-se un fel de teamă de-a nu mai ajunge niciodată înapoi. Nu am stat niciodată mai mult de treizeci de zile în afara țării. Prima călătorie mai îndepărtată, când am stat treizeci de zile, a fost la New York. Acolo mi se părea a fi locul ideal unde aș fi dorit să locuiesc. Au urmat alte zece călătorii în Statele Unite ale Americii. Aș fi putut rămâne acolo. Nu am rămas din cauza acelui sindrom numit „dorul de acasă“. Ultimele zile, până la plecarea spre casă, mi se păreau de fiecare dată nesfârșite și nu-mi explicam de ce doream atât de mult să mă întorc. Locurile de acolo nu mi s-au părut niciodată a fi stranii, însă de adaptat unui altfel de mod de viață mi se părea imposibil. Nu, nu aș putea numi vreun loc de acolo straniu, dar, desigur, nu m-aș fi putut adapta traiului de acolo – acela mi se părea straniu.

Cel mai straniu loc, de ar fi să aleg unul, din acest punct de vedre, ar fi undeva în nordul Iutlandei, unde am ajuns prin 1995. În romanul meu Împotriva noastră, am descris câteva aspecte din acel spațiu, în care civilizația este la ea acasă cum se spune, iar traiul este unul asigurat, dacă ești dispus să intri în modul acela de viață. Am ajuns atunci într-un orășel din nordul peninsulei daneze, Skagen. Acolo doream să vedem pe viu, cum se spune, locul de unde au plecat vikingii, acei vâslași (rasch), care au coborât pe Volga și au format poporul rușilor. Nu muzeul de acolo mi-a lămurit stranietatea, ci orașul în sine, ce părea nelocuit, deși viața se simțea în fiecare casă. Stranietatea consta în aspectul acestora: toate erau vopsite în negru, cu tocurile ferestrelor albe, ferestre în care se vedeau mușcate roșii, ca niște pete de sânge. Și marketurile erau vopsite tot în negru. Puține case aveau etaj, iar acoperișurile erau din ardezie, și ele tot negre, din spatele cărora se înălțau coșurile șemineurilor. Vară fiind, nu ieșea de pe ele fum. Probabil nici iarna nu ieșea de pe acele coșuri fum, încălzirea făcând-o cu gaz metan. Aceasta era norma arhitectonică a locului. De fapt, tot orașul era un muzeu. Vikingii plecaseră de mult de acolo, iar corăbiile lor, vâslele, toate cele ce le-au definit istoria, erau doar obiecte de etnografie a locului. Cât am stat acolo, câteva ore, nu am văzut niciun viking. În marketuri serveau angajați străini, cu înfățișări asiatice. Locul mi-a rămas în memorie ca fiind straniu, loc în care nu aș fi putut locui. De fapt, în localitatea în care am stat, undeva lângă Jorring, cu case împrăștiate într-un lan imens de grâu furajer, cu oaze mici de copaci, cei mai mulți decorativi, viața se limita la traiul zilnic: fiecare locuitor avea o afacere, de regulă legată de agricultură, zootehnie în special, sau ateliere de mentenanță pentru toate nevoile specifice. Pesteb tot, în calea vântului, păduri de eoliene. Am locuit o săptămână la o familie tânără, cu doi copii, care se îngrijea singură, de o fermă de porci. Nu i-am văzut niciodată stând, iar, uneori noaptea, după câteva ore de somn, îi auzeam, în camera de deasupra, hârjonindu-se, într-un ritual ciudat, probabil tot de tradiție daneză, vikingă.

Am ajuns acolo cu un grup folcloric. Un membru al tarafului, un cobzar talentat, om în vârstă, lăutar țigan, stătea și el la o familie, undeva în acel cătun. Într-o dimineață a venit el foarte dezamăgit, spunându-mi: Eu nu mai pot sta la ei. În fiecare dimineață îmi dau niște crupe cu lapte. Și nu mă înțeleg deloc cu ei: greu pentru ei, tată, nu știu deloc românește.

Stranietatea există peste tot unde nu te simți acasă, oricât de bine ar fi acolo. Acasă, însă, în ultima vreme, pare a se așeza acea stranietate, în care sufletul tău se încarcă de nostalgia liniștii în care ai fost învățat să trăiești. Depinde de tine cum știi să îmblânzești stranietatea, pentru a avea liniște și libertate oriunde te-ai afla.

 

 

Mihai FIRICĂ

Călător în Valea Regilor, pelerin între două lumi

Strania experiență a vizitării Văii Regilor și Luxor, după câteva zile de călătorie pe Nil dinspre spectaculosul baraj de la Assuan, a rămas puternic în memoria mea prin emoțiile stârnite cu fiecare pas al călătoriei. O întoarcere în timp care părea aievea, de la simpli băștinași care nu semănau cu nimic din ceea ce întâlnisem, până la aerul fierbinte al deșertului care trecea peste Nil precum căldura dintr-un cuptor încins. Vizitarea necropolei regilor egipteni a figurat undeva la mijlocul călătoriei, înainte trecând prin spectaculoasele temple Kom Ombo, Edfu și Karnak, Coloșii lui Memnon, piramidele, Sfinxul sau tentacularul Cairo. Valea Regilor seamănă nu doar cu o desprindere de lumea terestră actuală, prin coborârea spre camera mortuară, ci și o desprinderea de actual prin elementele arhitecturale excelent conservate de către arheologi. Sub pământ a fost creată a doua lumea a regilor Egiptului antic, hieroglifele și desenele dezvăluind un progres al științelor și artelor care stârnește uimirea tuturor vizitatorilor doar privind Cartea Porților, Cartea Cavernelor sau Cartea Pământului. Timpul a lucrat în defavoarea spațiului religios, numeroase furturi sau expediții arheologice ducând la transferul mumiilor sau a diverselor obiecte de cult în muzee. Regii nu se pot odihni, după cum nu se pot odihni nici diverși oameni de știință care scormonesc zona pentru a descoperi noi morminte regale. Am străbătut culoarele înclinare, spații incredibil de largi săpate în stânca muntelui către camerele mortuare, cu spectacolul frescelor și hieroglifelor înfățișat la fiecare privire. O senzație stranie de incursiune în lumea subpământeană creată în urmă cu mai bine de trei milenii. Revenirea la suprafață și lucrurile firești mi s-a părut cu mult mai stranie cu cât aveam un sentiment de părăsire a unui loc primitor în ciuda faptului că, de fapt, ieșisem din morminte care conservaseră istoria. Și, cu mult mai straniu, memoria mea funcționează ca un aparat de înregistrare tridimensională cu o fidelitate excepțională, de parcă totul s-a petrecut ieri și nu în urmă cu câțiva ani.

Câteva obiecte adunate ca un turist generos față de meșteșugarii locali mi-au provocat nostalgia acelui spațiu sacru, cu diverse secvențe păstrate pe retină. Nu sunt un aventurier, deși toată copilăria am visat să devin arheolog (am făcut câteva rânduri de practică pe șantiere de arheologie, în vremea studenției, fiind absolvent de Istorie) sau jurnalist, meserie pe care am practicat-o vreo trei decenii. Prefer farmecul banal al serilor liniștite în familie sau diminețile când sunt cu ai mei lângă o cană de ceai sau ceașca de cafea, discuțiile noastre despre cele mai firești subiecte de familie ori planurile noastre deloc mărețe. Acasă înseamnă pentru mine confortul adus de tihna familiei, de momentele noastre pline de nostalgie sau ceea ce ne proiectăm pentru viitor. Asta poate fi oriunde, nu în Craiova natală, în primul rând a fi împreună este felul meu de a mă simți acasă. Cu atât mai mult acel sentiment că m-am simțit liniștit în toată călătoria în Valea Regilor, că am înregistrat un confort mental inexplicabil în timp ce mă aflam în lumea subpământeană, un alt fel de liniște interioară pe care nu am mai regăsit-o nicăieri.

 

Horia GÂRBEA

Ca Lò

Trebuie să spun că pofta mea de exotism e nesatisfăcută. Globalizarea a afectat rapid specificul tradițional, chiar în zone depărtate. Este un revers regretabil al confortului „turistic“. Iar călătorul modern, dacă e lipsit de wi-fi și TV, se simte nefericit. De aceea am ajuns la McDonanld’s la Xi’An și am băut cafea la Star Bucks la Ningbo. Nu mai vorbesc de Ha Noi sau mai ales Beijing unde „specificul“ este o rețea de făcături turistice. Aș putea cita cîteva locuri unde m-am simțit mai departe de „confortul“ standard al unui hotel occidental: Golful Ha Long și munții Tam Dao în Vietnam, Munții Yang Dang din China. Dar și acolo civilizația standardizată lovește puternic. Mai pitorească și menținută voit într-o stare reconfortantă de naturalețe mi s-a părut zona litorală a Vietnamului de mijloc, la limita dintre provincia Nghe An și Oceanul Pacific, numită Ca Lò, care se pronunță aproximativ Gî Lo și înseamnă în vietnameză „confluență“ sau „estuar“. Acolo se vede și se simte măreția Pacificului, cu maree înalte și jungle inundate la fiecare flux, plaje cenușii pe care aleargă în mare viteză diferite specii de crabi, unii de dimensiunile unor păianjeni. Localnicii pescuiesc în modul lor strămoșesc, în niște ceaune mari de bambus, cu o singură vîslă și trăiesc aproape exclusiv din produsele mării și ale pomilor fructiferi. Toată hrana oferită și turiștilor e compusă din animale marine, alge și fructe. Totuși, Coca-Cola a răzbit și la Ca Lò! M-am așezat pe o mică terasă într-o dimineață și am vrut să beau acest simbol lichid al globalizării, arătîndu-l cu degetul, că nu aveam nicio limbă comună cu domnișoara Ha (Apă). Am făcut prezentările lovindu-ne pieptul cu palma, ca Tarzan: you – Ha, me – Horia. Problema era, pentru mine, că băuturile se servesc în Vietnam la temperatura ambientă. Ha a observat și a înțeles ce mă nemulțumește. A încălecat pe motoretă și a dispărut, lăsîndu-mă singur sub palmieri. După cîteva minute a revenit avînd într-o pungă un bloc de gheață imens pentru paharul meu de Cola. Mi-a părut bine, dar am și regretat că artificialul a ajuns și la Ca Lò.

 

Gabriela GHEORGHIȘOR

Un loc înghețat (la propriu și/ sau la figurat)

Pe scurt. Dar să și argumentez.

Am călătorit, cu trei excepții, doar în țări în care mi-ar plăcea să locuiesc: Italia, Spania, Grecia, Franța, Anglia. Excepțiile sunt Bulgaria (care mi s-a părut, în urmă cu ceva vreme, un no man’s land, când am traversat-o cu un autobuz rătăcit, plin cu poeți; nu cred însă că e un loc înspăimântător, dimpotrivă, a devenit mai prosper decât România, în ultimii ani, conform indicilor economico-financiari), Turcia (care intrase pe calea europenizării, dar de aproape un deceniu mâna de fier a președintelui se tot strânge, autocratic) și Ungaria (mai săracă de când a ales politica „suveranistă“ și iliberală). Poate nici în Anglia nu aș vrea să trăiesc, ploile nesfârșite mă deprimă; totuși, când am vizitat-o, am avut noroc de o săptămână însorită.

Sub nicio formă nu m-aș simți acasă în zonele nordice ale globului, nu mă împac deloc cu frigul (dacă zic Siberia, am închis deja jocul). Dincolo de condițiile climaterice, nu pot face abstracție de tipul de guvernare politică a unui stat. Așadar, voi elimina teocrațiile islamice, dictaturile și regimurile autoritariste de orice fel (euro-asiatice, africane, sud-americane). De fapt, nu m-au atras niciodată cu adevărat spațiile exotice, mă mulțumesc să citesc despre ele în cărți ori să le descopăr în imagini filmate. Mai bine îmi imaginez că dorm în deșert decât să dorm în deșert, mai frumos e să visez că plutesc pe Nil decât să plutesc pe Nil și să văd un crocodil. Experiența directă a senzațiilor tari nu m-a ispitit mai mult decât trăirea mediată livresc și cinematografic/ documentar. Unii ar spune că sunt fricoasă; fie, nu mă deranjează. „Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos“, vorba evanghelistului. Nu înțeleg nici fascinația Indiei și călătoriile „inițiatice“, foarte la modă începând cu anii ’60 ai secolului trecut, când tinerii hippies americani s-au îndrăgostit de hinduism și de alte religii orientale (să nu uităm că în India încă fac ravagii boli precum holera, febra tifoidă, febra dengue, hepatita, malaria, meningita). O identitate cultural-religioasă fragilă/ tulbure permite maimuțărirea unor moduri de existență străine (incompatibile cu occidentalul, în general, cum a constatat tânărul Mircea Eliade, după ce a cunoscut viața dintr-un ashram; în India, roman indirect, povestește despre un drum de coșmar prin junglă, cu lipitori pe tot corpul, sau despre vederea unei cobre negre într-o mânăstire hindusă, a cărei ucidere era considerată un păcat). Însă New Age-ul, cocktail-ul de religii și tradiții spirituale diverse, corespondentul kitsch-ului din artă, îi îndepărtează pe amatorii occidentali de „locuirea“ autentică într-o religie sau cultură, dându-le iluzia unei așa-zise iluminări. Să revin la întrebare. Locurile în care s-au păstrat culturile primitive sunt nu doar stranii, ci, uneori, de-a dreptul terifiante. De unele tradiții tribale africane nici nu mai pomenesc.

Sunt europocentristă până-n măduvă. Pentru mine, acasă înseamnă Europa: geografic, civilizațional, cultural, spiritual. Modelul cultural european, despre care scria și Noica, ecumenic și deschis, cu valorile lui morale și politice („demnitate umană, libertate, ideal de echitate“), este preferabil culturilor „închise“, cu „existență stagnantă“, înghețate. Anton Dumitriu folosea alți termeni, în volumul Culturi eleate și culturi heracleitice, pentru a defini închistarea orientală și, respectiv, dinamismul occidental. „Toţi cei care gândesc însă că ideile filosofice ale vechilor culturi orientale ar putea da o rezolvare crizei intelectuale a lumii contemporane închid ochii asupra unei realităţi imediate. Lumea Orientului, cu toate profundele ei credinţe tradiţionale, a fost într-o criză şi mai mare decât lumea occidentală modernă. Mii de ani mizeria şi superstiţiile au dominat această lume. Această parte a globului nu a întrezărit ieşirea din situaţia ei dezastruoasă decât în momentul când a început să accepte valorile europene“ (același Anton Dumitriu, într-un interviu). Și acum e la fel. Cu diferența că, din nefericire, tot mai mulți occidentali sunt fermecați de obscurantismul și autoritarismul de sorginte orientală.

 

Gheorghe GLODEANU

Călătorii livrești

Petrec foarte mult timp în biblioteca personală. Drept consecință, pentru mine, „acasă“ echivalează, în mare parte, cu a trăi în spațiul privilegiat al cărților. Adică într-un teritoriu care îndeamnă la visare. Am trăit 32 de ani în totalitarism, când a călători în străinătate era considerat un privilegiu, iar Occidentul era un tărâm interzis. După 1990, a început perioada vizelor. Drept consecință, călătoriile nu erau chiar atât de simple. Dar au devenit mai accesibile. Nu m-au atras însă niciodată ținuturile exotice. Drept consecință, am preferat călătoriile imaginare. Dintre numeroasele locuri livrești pe care le-am vizitat pe parcursul lecturilor mele cel mai mult m-au fascinat cele zugrăvite de Umberto Eco în superba sa lucrare intitulată Istoria tărâmurilor și locurilor legendare. Toate aceste ținuturi fabuloase m-au impresionat deoarece se găseau la antipodul existenței mele cotidiene. Foarte bine documentat, pe parcursul a cincisprezece capitole, celebrul prozator și semiotician italian vorbește despre ținuturile Bibliei, tărâmurile lui Homer, Cele șapte minuni ale lumii, despre paradisul terestru, Insulele Fericite, Eldorado, despre Atlantida și Hiperboreea etc. Dintre toate aceste spații privilegiate, cel mai îndepărtat de aspirațiile mele mi se pare Cuccagna, „țara în care curge lapte și miere“. Este firesc ca o lume înfometată precum populația săracă din timpul Evului Mediu să își imagineze un tărâm al opulenței, transformat în idealul suprem. O versiune autohtonă a acestui teritoriu găsim în Țiganiada lui I. Budai-Deleanu, dar descrierea a fost reluată într-o variantă postmodernă și de Mircea Cărtărescu în poemul epic Levantul. De ce nu mă atrage o asemenea țară imaginară? Pentru că, în ciuda opulenței materiale excesive, ea este lipsită de spiritualitate. Pentru că a urmări doar plăcerile trupului ne poate dezumaniza. Concluzia lui Umberto Eco se dovedește elocventă: „Fanteziile despre Cuccagna traduc, la nivelul pântecului, visurile de dreptate pe care alții le-au cultivat la nivelul spiritului.“

Reale sau imaginare, călătoriile se pot transforma într-o interesantă aventură a cunoașterii.

 

Dan GULEA

De trei ori departe

Cel mai îndepărtat loc de „acasă“, pe o axă imaginară, este opusul diametral al familiarului; sigur că o familiaritate excesivă este de un mare prost gust și se află astfel departe de un „ideal“ al poziționării. Dar modul cel mai îndepărtat de locuirea mea este, fără îndoială, străinul, cu diferitele sale fețe: fostul prieten, colegul grăbit, vărul naționalist, copilul circumspect – mult mai evident, mai încărcat decât orice exotism à la Monsieur Jourdain, în măsura în care ar exista un astfel de explorator născut în epoca turismului de masă și expiat în cea a capitalismului sine irae et studio.

Există, în al doilea rând, stranietatea vecinilor, luciul bizar al mobilelor lor, cuvertura asemănătoare cu a ta, dacă nu cumva identică, fiind cumpărată în epoca reproductibilității infinite a obiectelor nu neapărat de artă, perspectiva bulevardului – aceeași, dar puțin mișcată, câteva zeci de metri mai la dreapta sau la stânga, în sus sau în jos, într-o închinăciune bizară care te face să te gândești la cotidianul străinului de vecin, la habitudinile lui sau poate și la tabieturi, la razele de soare care

luminează la fel, dar altfel, insesizabil și mereu altfel.

Spațiul celuilalt, perspectiva sa, spațiul celor care nu mai sunt – locuri diametral opuse, fundamental inaccesibile: același oraș, în urmă cu 50 de ani; aceeași uliță, înainte de iluminat, același autobuz, mai „tânăr“ cu niște zeci de ani, aceleași zgomote de furculițe și tacâmuri în umbra înserării de vară, cu strigăte și fraze ininteligibile și sentimentul de acasă, cu terase de blocuri care sunt spălate de praful zilei iar apa curge pe asfalt de la înălțime – pentru altcineva, pentru altcândva. Spațiul viitorului, care poate fi intuit în primele sale aspecte, dar niciodată mai mult, mai departe – proiecții mai mult sau mai puțin reale, pe care le iau cu mine oriunde aș merge, aici sau dincolo, cu pașaport sau fără, în colbul autostrăzilor, al aparatului de aer condiționat care este focalizat pe nebănuite nevralgii la 10 000 m altitudine.

 

Anca HAȚIEGAN

Satul Micești, la câțiva kilometri de Cluj

Am călătorit foarte puțin în afara țării la viața mea și niciodată pe alt continent. Așadar, nu am colindat niciodată spații foarte stranii sau exotice în raport cu Clujul meu natal. Reflectând, însă, la întrebarea dumneavoastră, mi-am dat seama că am resimțit cândva experiența despre care vorbiți: în perioada ieșirii din copilărie, atunci când bunicii și părinții mei au cumpărat o casă de vacanță la țară, în satul Micești, la câțiva kilometri de Cluj. Asta se întâmpla în ultimul deceniu al regimului comunist, când viața la bloc devenise de un cenușiu apăsător. La Micești am încercat, pentru prima oară, un sentiment al libertății pe care acasă, la oraș, și mai ales la școală, nu îl aveam… Acolo am avut, de asemenea, revelația naturii, a întinderilor mari de verdeață și a cerului înstelat deasupra capului. Acolo am savurat pentru prima oară sunetele naturii, netulburate de zgomotele urbane. Acolo am descoperit, cu adevărat, animalele, făcând o adevărată pasiune pentru unele dintre ele: câini, cai, chiar și bivoli – pe cai și bivoli am și mers călare, altă premieră. Acolo am văzut prima oară un șarpe, raci, mormoloci, bufnițe, vulpi, gândaci de Colorado și libelule. Acolo m-am impregnat, pe viață, de mirosul sobei cu lemne, al grajdului cu vite, al fânului cosit, al reginei-nopții plantate de bunicul meu în curte, și de gustul ciupercilor – usturoaie, gălbiori – culese de Moșu Gheorghe și gătite de bunica.

Miceștiul a fost pentru mine și o experiență lingvistică, mai interesantă și, totodată, mai amuzantă decât învățatul limbii engleze sau franceze. Mi-a luat ceva timp să mă obișnuiesc cu faptul că acolo perele erau, de fapt, cartofi. O vecină mai isteață mi-a spus că ele se mai pot numi picioici, cucule, baraboi, lecție care mă face și azi să zâmbesc. La Micești am învățat să numesc dealul din fața casei – legheleu, coțofana – țarcă, găleata – veadră, jgheabul cu apă pentru vite – halău, iar bucătăria – cohe. Favoritele mele erau, însă, conopiștirița (pentru coropișniță), parapleul (umbrela) și înjurătura „meri în franț!“ sau „dă-l în franț“, pentru care bunicul avea două explicații posibile: că vine de la boala franțuzească sau de la Franz Iosef…

În timp, am înțeles că perspectiva mea de orășeancă asupra satului era total diferită de cea a locuitorilor săi, că spălatul la lighean și mersul la toaletă în curte nu aveau deloc farmec pentru țărani, cum aveau pentru mine, și că ulița neasfaltată nu le producea aceeași încântare. Dar, pentru mine, Miceștiul rămâne Paradisul (pierdut) și, totodată, experiența cea mai profundă a alterității.

 

Andrea H. HEDEȘ

Poveste din labirint

Am vizitat destule țări, unele mai îndepărtate, altele mai apropiate, unele mai comune, altele mai exotice, dar pretutindeni am avut sentimentul reîntoarcerii, chiar atunci când mă aflam la prima călătorie. În schimb, spațiul care mi s-a părut cel mai straniu, cel mai îndepărtat de „spațiul meu mental“, a fost metroul parizian. Nu din cauză că pe atunci, ca și pe acum, „capitala“ Ardealului nu avea încă metrou. Nici din cauză că nu aș fi fost familiarizată cu metroul bucureștean, de pe vremea când urmam niște cursuri în orașul de pe Dâmbovița, metroul bucureștean mi-a părut un spațiu anost și neprietenos, un spațiu, evident, de tranzit. Nu din cauza unei claustrofobii de bun simț, cu care se poate coabita aproape fericit. Aceasta din urmă a fost îmblânzită din vreme, încă din copilărie, prin expedițiile pline de curaj în podurile clădirilor vechii mănăstiri franciscane din Dej (datează din perioada 1726-1734) sau în „catacombele“ aceleiași mănăstiri, în care se intra coborând niște trepte măcinate de vreme, într-un întuneric tot mai adânc. Dar nimic nu mă pregătise pentru întâlnirea cu le Chemin de Fer Métropolitain, metroul parizian, cu atât mai puțin reputația acestuia de a fi unul foarte „prietenos“ cu cetățeanul călător, un sistem de transport modern, util, ușor de folosit. Întocmai acolo a făcut întâmplarea să nu găsesc vreo logică și să mă rătăcesc, transformându-se totul, rapid, într-o aventură stranie. Cumva, ajunsesem într-o zonă a metroului care nu mai era folosită, nu găseam ieșirea spre suprafață, locul era tăcut și pustiu. Tot straniu, mi-a venit în minte imaginea omului care nu știe să înoate și se zbate, dă cu disperare din mâini, nefăcând altceva decât să grăbească nefericitul sfârșit în opoziție cu ideea de a te lăsa dus de val, a nu opune rezistență, un fel de abandon salvator. Așa că, am ales să stau locului și să aștept, gândindu-mă ce ar putea fi de făcut. După un timp, în depărtare, zăresc o siluetă. Pe măsură de se apropia, am realizat că au și francezii „aurolacii“ lor. Avalanșa de gânduri care au urmat acestei constatări, în contextul în care mă aflam, cred că e una transparentă. În scurt timp s-a apropiat de mine un tânăr și m-a întrebat într-o franceză frumoasă, cu amabilitate: Bonjour, madame. Mais que faites-vous ici? Trecând peste surpriza, plăcută, de altfel, i-am răspuns că m-am rătăcit. Pas de problème, madame. Ne vous inquiétez pas. Suivez-moi. Și tânărul m-a condus prin rețeaua de tunele în care reușisem să mă afund, până la o stație de la care se putea ajunge imediat la gura de ieșire, după care și-a luat rămas bun și s-a îndepărtat, întorcându-se în labirintul pe care îl cunoștea atât de bine. Întâmplarea mă uimește și acum și mă lasă fără prea multe explicații, confirmând ceea ce se spune : că uneori, viața bate atât filmul cât și literatura.

 

Dan IONESCU

Koutouloufari: între iluzie și revelație

Unul dintre cele mai neobișnuite locuri mi s-a părut a fi satul Koutouloufari, așezare retrasă, care, privită dinspre Hersonissos, părea înstrăinată de tumultul lumii. Nu un exotism evident îl făcea neobișnuit, nici spectaculozitatea reliefului, ci mai curând disonanța dintre simplitatea aparentă și complexitatea stărilor pe care le genera. Până atunci, îmi imaginam că oamenii din Koutouloufari sunt resemnați în tihna lor — afundați în fotoliile din grădini, că duc o viață de relaxare plată. Această impresie preliminară, îmi dau seama acum, era produsul unei proiecții nedrepte. Singurătatea era o mască: în spatele ei, pulsa o intensitate stranie. Marginile satului păreau a ascunde ceva din spiritul unei Antichități adormite. Te-ai fi așteptat să răsară în drum silueta unui zeu uitat sau cine știe ce alt personaj de poveste, dar ceea ce a tulburat acea expectativă nu a fost epifania; dintre măslini, a răgit un măgar, un simbol autohton, pe-a cărui imagine o întâlneai imprimată pe carpetele din prăvălii.

Insula, cu tot cortegiul ei de privațiuni și rupturi, pare a fi imprimat locuitorilor Cretei o propensiune către spectacol, născută din dorința de a atenua monotonia izolării și de a trezi interesul vizitatorului străin. La intrarea în sat, un grec jovial, un mic întreprinzător, s-a lansat într-o improvizație dansantă, evocând celebra secvență din filmul Zorba Grecul, însă într-un mod mai înșurubat și mai comic față de ceea ce a produs Antony Quinn pe micul ecran. Străzile, înguste și de o curățenie aproape ceremonioasă, tindeau spre muntele care, în depărtare, se profila solemn ca o piramidă. Treptat, impresia de calm monahal era înlocuită de o forfotă veselă: terase animate, lumini, suvenire etc. Koutouloufari era mai plin de viață decât Hersonissos. Aceasta avea să fie, în economia descoperirii, o surpriză în plus.

În antiteza dintre aparență și esență, dintre așteptare și revelație, am recunoscut o formă subtilă de înstrăinare: nu una generată de obiceiuri sau de limbă, ci de altă ordine a viețuirii — mai lentă. Koutouloufari mi s-a părut cu adevărat îndepărtat de ceea ce înseamnă pentru mine „acasă“ prin capacitatea lui de a suspenda reperele cunoscute ale vieții cotidiene. Acolo, sentimentul de locuire era resimțit mai puțin ca o posesie și mai curând ca o așezare într-un ritm care nu ne aparține, iar această diferență – greu de numit – face din satul cretan una dintre cele mai stranii și memorabile staționări ale mele.

 

Nicolae JINGA

Inadecvarea matricială

Se spune că în fiinţa noastră psiho-fizică se întipăresc şi rămân funcţionale până la moarte primele date spaţio-climatice înregistrate la intrarea în lume, la naştere. La întoarcerea în spaţiul natal, după lungi absenţe, starea psiho-fizică a omului îregistrează îmbunătăţiri. Sunt uşor observabile dispariţia stării de oboseală şi revenirea somnului odihnitor. Se echilibrează matricea fiinţială. În privinţa rezervei păstrate faţă de unele spaţii – socotite „stranii“ şi „îndepărtate“ de structura arhetipală interioară, chiar dacă fascinante în felul lor – poate fi vorba de inadecvarea matricială de fond. N-am vizitat în existenţa mea prea multe ţări şi n-am străbătut toate continentele încât să pot spune că spaţiul x, y, sau z (et) ar fi cel mai straniu şi mai îndepărtat de modul meu propriu de locuire. Cândva mi-au lipsit şi paşaportul şi banii, actualmente numai banii. Cu excepţia Europei – şi nici aceasta în întregime –, sunt multe locuri de pe glob în care mi-ar fi greu să trăiesc. Intră în ecuaţie întâi de toate factorul climatic, apoi relieful şi celelalte elemente care apropie sau, dimpotrivă, îndepărtează. Există spaţii care emoţionează prin luxurianţă sau sălbăticie, dar te ţin departe prin ceva complet inospitalier. N-am fost în Laponia, spre exemplu, dar din cărţi şi din documentare, punând la treabă şi imaginaţia, îmi dau seama că mi-ar fi imposibil să vieţuiesc acolo fără să intru în depresie. Întâi de toate frigul, apoi singurătatea şi lipsa elementelor civilizatorii obişnuite. Nici în Siberia n-aş rezista prea mult. Sunt spaţii aspre care cer nu numai adaptare forţată , ci mai ales calităţi moştenite genetic. Am fost în Israel şi în Egipt în excursii de scurtă durată. Am locuit în aşezări civilizate. Ieşind însă în afara acestora – în deşerturile neprimitoare de pe alocuri, am avut iarăşi şocul conştientizării faptului că acolo n-aş rezista prea multă vreme fără impact fiinţial major. Nu atât dogoarea soarelui zilei şi răcoarea nopţii, nu neapărat lipsa apei şi decorul unei vegetaţii pârjolite şi suferinde, cât acea blândă şi persistentă suflare a vântului de după-amiază. O briză părelnic uşoară şi imperceptibil înmiresmată, care-ţi imprimă energii halucinatorii. Supus acestui tratament o lungă vreme, aş intra într-un soi de delir agresiv. Apoi, cu vârsta ţi-e tot mai greu să te desprinzi locului în care te-ai aşezat. Între acel „acasă“ de cândva şi prezentul acasă, s-a deschis o uriaşă crevasă care, în cazul meu cel puţin, nu poate fi acoperită cu nimic.

 

Ligia KEȘIȘIAN

În poezie, construim din ruine și memorie case noi și refugii

M-a interesat și fascinat întotdeauna ideea de „acasă“. În orice spațiu în care ajung pentru o vreme, fie că sunt 7 zile, fie că sunt 7 luni, spun că sunt acasă. Adulmec și asimilez fiecare locșor cu tot ce are mai autentic: poveștile oamenilor, ale caselor și ale cotloanelor cele mai ascunse. În ele găsesc fărâme din mine, uneori recunoscute cu visceralitate, alteori proiecții interioare care se reflectă în jur.

Fiecare spațiu vine cu o proiecție personală – imaginarul individual născocește, luminează, devine vulnerabil în ritmul locului. Acolo, între lumi, se întâmplă devenirea, nu ești niciodată doar oaspete, ești parte dintr-o negociere între ceea ce ai fost și cunoști despre tine și ceea ce devii.

Și totuși, nu sunt cu adevărat acasă decât în satul în care am copilărit, în fiul meu și, cum am descoperit de curând, în Armenia. În locurile pe care le visez și din care mă simt exilată. James Baldwin a spus: „Perhaps home is not a place but simply an irrevocable condition.“ Poate de aceea, cel mai straniu loc pentru mine nu e deloc cel mai îndepărtat mine și în care nu pot construi. Probabil, din abundența de spații în care am ajuns, de pe patru continente, Kosovo nu avea loc pentru o femeie care își dorește să hoinărească, să descopere, iar în lipsa libertății nu poți cerceta și nu poți cunoaște. Spațiile în care libertatea nu e reciprocă rămân în afara oricărei posibilități de a deveni acasă. pe hartă, ci acela în care nu pot greși, nu pot visa, nu pot face dezordine, locul care nu are nevoie de În schimb, „acasă“ poate fi și acolo unde rănile tale rezonează cu rănile locului. „I long for my mother’s bread, my mother’s coffee,“ scria Mahmoud Darwish. Și poate că tocmai acel jind definește acasă, uneori poate fi cafeaua mamei, alteori e cafeaua mamei străbunicii. Toți cei dinaintea noastră ne locuiesc și, când părăsesc această lume, acasă pentru ei devenim noi, memoria pe care o primim moștenire și pe care o distilăm mai departe.

Pentru mine, acasă e un proces continuu de descoperire a sinelui, locul în care te poți recunoaște în forma ta cea mai autentică. Chiar și dacă acea autenticitate o regăsești în mijlocul ruinelor, chiar dacă n-ai locuit niciodată în țara în care simți că aparții, chiar dacă nu mai poți intra în casa în care ai copilărit. În poezie, construim din ruine și memorie case noi și refugii, unde acasă devine atât o formă de rezistență, cât și un nou început.

 

Ion Bogdan LEFTER

Unde nu-mi doresc să călătoresc

Indiferent unde călătorim, în locuri mai îndepărtate sau mai apropiate, ne simțim fie „ca la noi acasă“ (variantă la „ca la mama acasă“!), fie mai mult ori mai puțin „înstrăinați“, confruntați cu noutăți cu care ne obișnuim destul de ușor, ne „acomodăm“ repede, sau, la extrema cealaltă, într-o incompatibilitate totală, pe care sîntem obligați s-o suportăm pînă revenim „la bază“ (unora le poate crea un „disconfort“ atît de grav, încît se întorc mai repede decît era planificat!). Pînă la un punct, nu depinde de distanțe. Doar cele foarte mari pot conta.

În ce mă privește, am călătorit mult începînd din 1990, după căderea regimului comunist, însă mai ales în Europa, de trei ori în America de Nord, deloc pe alte continente. Pe-al nostru, pe care-l numim „Vechi“, am dat și peste locuri ciudate, neprietenoase, însă păstrez mai ales amintiri pozitive: ca europeist cosmopolit, m-am simțit bine aproape peste tot. La fel ca mulți alții ori ca toată lumea, am și obiceiul de a-mi crea rapid un spațiu propriu acolo unde am aterizat (și la propriu, dar mai ales la figurat, indiferent de mijloacele de locomoție!), un „bîrlog“ în care să mă simt cît-de-cît „acasă“.

Mai sînt și un filoamerican declarat, un prooccidental în sens larg, euro-atlantic“, așa că și peste Ocean m-am simțit bine, dar recunosc că mai puțin „acasă“: empatizez cu Nord-America în sens cultural și etic, am pledat mereu pentru modelul ei civilizațional, în care văd europeismul globalist, deci astăzi postmodern, diversificat, multirasial și pluricultural, într-o ipostază de viitor proxim, Statele Unite și Canada luîndu-ne-o înainte cu cîțiva pași (evident, excluzînd din discuție aberantele derive de tip „trumpist“…); însă chiar și-n Georgetown-ul washingtonez sau în punctele mai aglomerat-boeme din „downtown“-urile New York-ului și-ale altor metropole, ca și-n cartierele considerate mai „europene“ din Montréal și-n Québec-ville, mi-a lipsit atmosfera de apropiere comunitară a orașelor de pe Vechiul Continent, autenticitatea agitațiunilor cotidiene „din centru“ și liniștea aproape bucolică a zonelor cu case vechi înconjurate de grădini, cu tei și castani bătrîni, apoi iarăși arterele aglomerate, cu magazine și localuri mici și multe, cu familiaritatea oamenilor care-și tot intersectează traseele pe trotuare, cu valurile de adolescenți și tineri revarsate din școli și universități, pe scurt – „țesutul urban“, viața străzii de prin părțile noastre „vechi“. În Franța, în Anglia, în Germania, în Olanda și peste tot unde călătorisem pînă să traversez Oceanul îmi fusese dor de casă în sensul românesc al cuvîntului; în State și-n Canada mi-a fost dor de… Europa, căci așa m-am simțit în Nord-America: european înainte de orice altceva.

În rest, nu mi-am dorit să călătoresc pe meridiane mai îndepărtate, nici în Asia, nici în Africa, nici în Australia sau pe alte tărîmuri, dovadă că nu le-am călcat pînă acum. Nu exclud posibilitatea, poate va trebui să fac și asemenea drumuri, însă n-am de gînd să le provoc. Sînt acum la modă excursiile în spații „exotice“, cîndva greu accesibile, astăzi la îndemînă, de-acolo poți să „încarci“ în Internet imagini spectaculoase și la întoarcere ai ce povesti, însă eu rămîn ce-am fost: european sută la sută…

 

Adrian LESENCIUC

Adolescența. Internatul. Comunismul

Primul spațiu straniu pe care l-am întâlnit a fost orașul. Adevărata bulversare nu se poate produce decât în ochii de copil, gata să se dezbrace de haina inocenței și să înfrunte regulile unor jocuri mai stupide pentru că pretind a fi serioase, cele ale adulților. Așadar, senzorul stranietății s-a activat pentru prima dată când a trebuit să locuiesc altundeva, iar acest altundeva nu mă speria pentru faptul că presupunea apartenența la spațiul citadin, ci pentru că era un internat de liceu militar în plin comunism. Copilul care trăise liber până atunci a fost nevoit să uite complet normele viețuirii de acasă și să se supună unor reguli mai îndepărtate decât tot ce i-a oferit viața să trăiască, indiferent de experiențele culturale ulterioare, care nu au fost puține. E foarte ciudat – această întrebare a anchetei a rămas agățată în creier, încercând să sondeze straturile cele mai adânci ale memoriei – cum n-am găsit nimic mai îndepărtat de acasă nici în inima Chinei, nici în Anatolia, nici oriunde altundeva, ci la o distanță de douăzeci și ceva de kilometri de casă, într-un loc izolat, într-un spațiu în care nu distanța fizică parcursă dădea înstrăinarea, ci trecerea printr-un portal al timpului, ducând la maturizarea bruscă la paisprezece ani, la închiderea, îndârjirea și autonomia negândite vreodată, dar mai ales la bulversarea valorilor și principiilor. În satul meu izolat și necolectivizat și la vârsta aceea, comunismul nu ajunsese decât ca aparență. Comunismul nu era decât aerul straniu pe care îl respiram când, îmbrăcați în pionieri, cântam ciudatele cântece de angajare revoluționară, ori când tata mințea la recensământul animalelor și ascundea vițelul pentru a-l tăia pe ascuns, de teamă să nu fie pârât de vecini, ori când ascultam știrile la radio sau citeam Scânteia, pentru că nu aveam televizor. Comunismul a fost, până la liceul militar, un duh al depărtărilor, pe care îl asociam vag cu niscaiva idei, cu portretul tovarășului de deasupra tablei, pus acolo să ne supravegheze să nu copiem, și cu temerea pe care o trăise tata care, fix la optsprezece ani, își pierduse tatăl bătut de comuniști. Dar aveam să aflu mult mai târziu acest lucru, după ce trăisem pe propria piele comunismul dintre zidurile clădirilor ridicate de Emil Bodnăraș. M-am gândit multă vreme la faptul că atunci sistemul meu de valori se clătinase de cel puțin trei ori: odată prin trecerea de la un vag abur comunist care învăluia o comunitate rurală din munți, care își păstrase normele conviețuirii din vremea Imperiului, la un comunism dur și înecăcios, irespirabil, pe care l-am întâlnit multă vreme și după decembrie ’89, a doua oară prin trecerea bruscă de la normele satului și de la dormitorul meu izolat din casa părinților, în care mă trezeam cu soarele bătând în geam, la internatul în care împărțeam camera cu alți douăzeci și patru de colegi și, mai ales, timpul scurt pentru igiena de dimineață, în cele cinci minute în care ne băteam pe două șiruri a câte trei chiuvete (cu apă rece) și pe trei cabine de WC, și a treia oară prin trecerea bruscă de la o copilărie neîncheiată la o adolescență stranie și dură. Multă vreme am crezut că spațiul impropriu al vieții e ceea ce s-a întâmplat odată cu trecerea mea în adolescență. Apoi am avut convingerea că orașul, prin internatul său, mi-a îngustat orizontul și m-a determinat să nu mai am răgazul de a privi cerul. Îmi dau seama că meniul complet include, la felul principal, excursia mea în comunism, într-o formă de comunism dur și coroziv, pe care l-am respins prin toți porii mei de copil care trăise liber, după normele unei societăți tradiționale, aproape neschimbate de două sute de ani. Oricare dintre spațiile pe care le-am vizitat ulterior au părut cumva mai apropiate de ceea ce a însemnat și de ceea ce înseamnă acum cuvântul acasă. Sunt locuri, în special în pântecul cald al Mării Egee, care par extensie a propriei mele case. Călătoria de la paisprezece ani m-a dus, în schimb, în cel mai îndepărtat loc și în cel mai straniu mod de locuire.

 

Mihai MĂNIUȚIU

Deșertul

Am locuit, scurtă vreme, în deșert. Privit din oaza Borrego Springs, deșertul Anza-Borrego − înconjurat, ca o stranie fortăreață, de ziduri de stâncă, vertiginoase, și de orizonturi alburii, nebuloase −, nu pare, la prima vedere, înfricoșător. Într-adevăr, nu spaima, ci doar năluca spaimei stă la pândă pe întinderile lui arse, pârjolite de soare. Iar oaza, cu promisiunea umbrei, îi îmblânzește asprimea. Nopțile, acolo, aduc halucinația cerurilor foarte aproape de pământ. Cerurile se răstoarnă literalmente cu miriade de stele peste dunele de nisip și ierburile arse. Deșertul nu oglindește cerul. Deșertul e o oglindă neagră – și ți se face teamă să respiri în liniștea sa nepământeană. Scriam, în urmă cu ani, sub imperiul acestei fascinații temătoare: „puritate a aerului –/ dacă-l înțepi cu un ac/ curg cristale de lumină fosforescentă/ asta se poate întâmpla și în toiul nopții/ și observi peste tot/ pietrele călătoare/ rotindu-se în cercuri largi/ cam la o palmă de pământ“. Da, am văzut pietrele călătoare și am pășit cu înfiorare printre ele. Deșertul e un loc care subjugă, însă trebuie să știi să te sustragi, la un moment dat, acestei vrăji. Deoarece, în cele din urmă, deșertul nu vrea decât să te rătăcești, să te pierzi în el, fără a mai găsi calea de întoarcere. El te ademenește nu numai departe de „acasă“, ci și foarte-foarte departe de posibilitatea ca un „acasă“ să existe cu adevărat. Revii, așadar, te trezești din vrajă, dar iată că, trezindu-te, realul „acasă“ nu mai e pe de-a-ntregul „acasă“, pentru că s-a lăsat contaminat de mirajul deșertului și a devenit cumva doar o parte tranzitorie, neliniștitoare, a rătăcirii.

Îngăduiți-mi să închei, reluând un scurt poem închinat unui alt pustiu decât acela în care am „locuit“, deșertul Mojave: „Am ajuns cu bine și deșertul cânta unul din cântecele acelea de inimă albastră/ de mi s-a făcut dor de zăpezile de acasă/ a doua zi a nins în deșert și am uitat ce căutam acolo și de ce am venit/ pentru că zăpada avea strălucirea securii cu dublu tăiș/ la răsărit.“

 

Virgil MIHAIU

Hărțile colorate din casa părintească

Cum timp de vreo jumătate din viață șansele mele de a voiaja în străinătate îmi fură furate, atunci când Providența vru să mi le acorde devenisem mai selectiv, dacă nu complet imun la tentațiile facile. Ca atare, când mi se propunea o anumită destinație, încercam să intuiesc/anticipez dacă la finalul vizitei aș rămâne încântat, sau decepționat. Nu de alta, dar există pe lumea asta atâtea splendori, încât ar fi păcat să ne pierdem timpul prin călătorii fastidioase. Evident, felul cum percepem peisaje, moduri/stiluri de viață, tradiții, temperamente, cutume etc., altele decât cele proprii, e eminamente subiectiv. Mărturisesc că fac parte dintre muritorii fericiți a se fi născut într-un anumit loc, dintr-o anumită zonă a unei anumite țări – în speță, Clujul, Transilvania și România. Dar din fragedă pruncie fusesem sedus de promisiunile iradiind de sub hărțile colorate ale statelor lumii, pe care le aveam afișate în casa părintească (demolată în 1986, deși nu se afla pe colina ce fu rasă din centrul capitalei, ci în vecinătatea Teatrului Național și a Operei Române din Clujul natal). Mi s-a întâmplat ca, la testul cunoașterii directe, unele dintre țări să-mi depășească așteptările – așa cum fusese cazul cu vizitele permise, ca adolescent, în Iugoslavia și Suedia anilor 1968-69 –, pe când britanicul „tărâm al făgăduinței muzicale“ din aceeași perioadă (adică, patria formațiilor beat și rock, în vogă pe atunci) să mi se pară mai curând inconfortabil, ca să nu zic quasi-alienant. În fond, impresia pe care mi-o formasem acasă despre un anumit spațiu cultural putea fi mai delectabilă decât contactul cu atmosfera sa concretă – în planul relațiilor interumane, al ambianței sociale, al caracteristicilor peisagistice, culinare, meteorologice… N-aș putea da un răspuns tranșant incitantei teme a anchetei de față, întrucât pretutindeni am căutat (și adeseori am detectat) elemente prin care să compensez impresiile dezagreabile, generate primordial de suprapopularea Terrei. Însă mi-au displăcut instinctiv locurile situate sub amenințări: nu m-am simțit confortabil când un important baterist de jazz român emigrat la Amsterdam îmi spunea că încăperea unde discutam se afla la cinci metri sub nivelul Oceanului; nici atunci când o amică din Uppsala mă anunța că pacifismul scandinav fusese pus la încercare prin asasinarea prim-ministrului Olof Palme; orice apologie de factură belicoasă, indiferent unde pe Pământ, mi se pare o agresiune contra modului meu propriu de locuire.

 

Gabriel Nicolae MIHĂILĂ

Acasă – inima/ e uneori un sat izolat/ iar drumul prin care se face aprovizionarea/ sfânt.

Acțiunea de a împacheta și despacheta inițiază un sentiment de înstrăinare. Acasă poate fi un loc, o stare sau un concurs de circumstanțe.

Locurile pe care am avut ocazia să le vizitez au fost diferite, dar toate au reușit, în cele din urmă, să mă împingă înapoi acasă cu mai mult dor.

În capitalele europene, contrastul dintre lux și sărăcie are un impact dur pentru vizitatori. Pe o parte a străzii sunt oameni a căror casă poate fi un simplu sac de dormit sub cerul liber, iar pe cealaltă parte oameni care au de ales între proprietățile pe care le dețin și care emană, de cele mai multe ori, opulență.

Există alte locuri în care te cuprinde o nesiguranță tăioasă, locuri, unde, la fiecare pas poți vedea soldați înarmați. Aglomerația de semne și afișe lăsate pentru a conștientiza riscul la care te supui poate fi covârșitoare.

Totuși, locul unde sentimentul de straniu și depărtare s-a manifestat cel mai intens, a fost Islanda. Mai mult de jumătate din populația acestei țări locuiește în zona metropolitană a capitalei Reykjavik, restul fiind răsfirată în mici orașe și sate pescărești. Uneori poți conduce sute de kilometri având pe o parte a drumului vulcani activi, iar pe cealaltă parte, cascade, plaje cu nisip negru sau mici lacuri termale, fără însă a vedea alt picior de om. În Islanda nu există căi ferate, dar starea generală a infrastructurii este una bună.

Pe timpul iernii, noaptea poate dura aproximativ 20 de ore, perioada în care șansele de a vedea aurora boreală cresc. Localnicii merg la băi termale unde experimentează trecerea de la băile cu apă rece la cele cu apă fierbinte, totul întâmplându-se firesc. O mare pare din Islandezi beneficiază de încălzire geotermala.

Condițiile meteorologice sunt de cele mai multe ori dificil de înfruntat. Au fost momente în care mașina pe care am închiriat-o, una de talie mică, a fost ridicată ușor de la sol. Acomodarea cu izolarea, frigul și incertitudinea provocate de factori multipli, cred că ar fi imposibilă.

Islanda este un loc care pare desprins de pe altă planetă, deosebit, dar foarte diferit de siguranța și coerența pe care mi-o inspiră România.

 

Angelo MITCHIEVICI

Cuba libre

Fără îndoială, Cuba, cu capitala ei Havana, dar și Cienfuegos, Varadero, Vinales în care am stat pe rând câteva zile. Cuba este o țară erotică, care cultivă mituri eroice cum este cel al lui Che Guevara, pentru a nu mai vorbi de revoluția reușită în care o mână de rebeli au preluat puterea, o țară a unor contradicții care pentru un european sunt de neînțeles. Țara aparține câtorva familii albe grupate în jurul familiei dictatorului Fidel Castro care i-a lăsat moștenire conducerea fratelui său, Raúl Castro, dar dictatură cubaneză este atipică în câteva privințe. Țara a rămas parțial izolată în trecutul ei, ceva din splendoarea regimului lui Batista, din Cuba anilor 60 aflată pe un trend ascendent de dezvoltare se mai poate vedea ca într-un film retro, tot mia deteriorat, care rulează în paralel cu un film alb negru despre un prezent rostogolit la nesfârșit făcut din aceleași psalmodieri revoluționare într-o țară căreia i-a pierit cheful de revoluție. Poți vedea mașinile luxoase ca niște cărăbuși uriași cu carapacele lor chitinoase precum capacele unor ceasuri de aur, totul atacat de acizii timpului trecând pe străzi alături de mașini moderne, foarte puține. Efectul este suprarealist, pentru că cele două straturi se află la suprafață, cel al vieții noi care are ceva trist de favelă și cel colonial, prost întreținut, dar cu o măreție de oraș maiaș înghițit de junglă, mustind de seva unei vitalități care zace în populația metisată. Totul este erotic în Cuba, clima tropicală care face vegetația să explodeze, femeia care aici este „muy caliente“, muzica pe care o poți auzi peste tot. Am ascultat repertoriul celor de la Buena Vista Social Club în cârciumi uile, cu mese de tablă, unde o formație se instala cu tot tacâmul pentru a cânta pe câțiva bănuți sau băuturi, turismul sexual este la el acasă încurajat de statul comunist ca o sursă de venituri. Este singura liberalizare pe care comuniștii au păstrat-o, singura supapă de care cubanezi și cubaneze se bucură din plin și în care evadează o întreagă populație care trăiește într-o evidentă sărăcie. Rămân havanele despre care se spune că sunt frământate în palmele femeilor și între coapsele lor pentru că pielea este mult mai fragedă acolo și dă catifelare tutunului, trestia de zahăr și cam atât. Pentru că țara nu are industrie, nu are mașini, nu are poluare, ci numai un vis alimentat de povești vechi de manual. Am făcut un tur pe bicicletă prin toată Havana, tur organizat de un ex militar care avea propria afacere, – cine știe a cui era de fapt –, cu biciclete importate din Occident. Am străbătut parcul municipal care era de fapt o mică junglă și am văzut cadavre de găini la tot pasul pe potecile cu pământ roșu, în special picioare de găină legate cu un fel de beteală colorată. Mi s-a explicat că este vorba de santeria, voodoo-ul caraibian, care își trage seva din rădăcinile Africii negre, a foștilor sclavi de pe plantațiile de trestie de zahăr. Am fost la un curs de salsa, o variantă locală, o singură lecție ținută pe veranda unei vile somputoase unde am fost servit cu sucuri proaspete și cafea de către un domn care avea aspectul și manierele unui vicerege în exil, vila având eleganța și bunul gust a unui om renascentist. Era un cartier privilegiat al Havanei cu oameni trăind altfel, o aristocrație nu de clasă muncitoare, de foști cizmari, ceferiști și plăpumari precum cea comunistă românească, din care s-a ales un bălbâit spre a da viață mărețelor idealuri, ci de landowners. Dar tot așa puteai să cobori treptele fericirii până la sărăcia lucie a copiilor de pe stradă adunați ciopor în fața unor case impozante, copii cărora le-am împărțit bomboane și pixuri.

Dar sufletul Cubei este în cântecele sale și peisajele sale. Frumusețea apusurilor avea ceva sfâșietor-dramtic ca de sfârșit delume, sfârșit de dragoste, sfârșit de orice, setniment pe care nu l-am trăit-o decât acolo cu această intensitate. Câțiva palmieri profilați pe cerul care se colora incredbil devenind o hemoragie splendidă, câteva siluete de bărci, m-au făcut să înțeleg de ce Hemingway a iubit Cuba. Am închiriat o mașină și am străbătut-o pe singura autostradă în care viteza maxim admisă era de 100 km pe oră și pe ale cărei benzi laterale se deplasau căruțe. Cum am aflat de la un olandez, nu există etilotest în Cuba, așa că multiple cocteiluri au colorat imaginea acestei autostrăzi cu sentimentul unei libertăți fără îngrădiri, pe care doar la Kerouac am mai întâlnit-o. Cât despre străile obișnuite, pe ele mișunau pisici, câini, găini, măgari, copii, în timp ce în Vinales vulturi uriași dădeau târcoale prin aer în timp ce tufișurile înflorite zumzăiau de colibri.

Am plecat în miez de noapte de la Cienfugaos ca să ajungem în celălalt capăt al insulei la Vinales și am văzut un incendiu de vegetație care invadase câteva dealuri și ale cărui flăcări se prelungeau până în marginea șoselei mistuind iarba uscată. Flăcările dansau în întuneric, încolăceau copaci, se plimbau pe coline ca pe coapsele unei femeie, luminând noaptea cu acel roșu hipnotic al fierului incandescent. Nu era nimeni să-l stingă, am trecut pe șosea cu geamurile închise și mirosul de fum în nări ca prin mijlocul unui balet de flame șerpuite, ceva ce n-am să mai văd niciodată, atât de sălbatic și frumos. Aceasta este Cuba ireală, nu cea a locuitorilor ei cu orizontul lor blocat, cu dorința de a evada cum era și a românilor la finele ceaușismului. Dar Cuba are senzualitatea ei care vine de departe și care stă atârnată uneori la capătul unui pai cufundat în daiquiri-ul așezat în fața ta de o mulatră în care se întâlnesc trei continente.

 

Ștefan MITROI

Lumea ca o floare de hârtie

Au fost multe locuri în care m-am simțit departe de ceea ce înseamnă pentru mine acasă. Inclusiv vârsta în care locuiesc acum este un astfel de loc. Tot sper să găsesc drumul spre casă, adică spre copilărie, locul unde, chiar și atunci când îmi era rău, îmi era bine. Dar hărțile timpului sunt mincinoase. Mă duc de fiecare dată într-o direcție greșită, în complicitate cu propriu-mi suflet, ce are o ciudată geografie a lui, după care mă iau mereu, înșelându-mă!

Geografia învățată la școală e mai cinstită. În urmă cu 13 ani, chiar în ziua de 1 decembrie, am urcat într-un avion care promitea să ajungă în Arabia Saudită. S-a ținut de cuvânt, a ajuns. Bâjbâiam de vreun ceas prin aeroportul din Riad, când am băgat de seamă c-aveam o floare tricoloră în piept. Era de hârtie. N-avea niciun fel de parfum la plecare. Doar că, departe de țară, s-a schimbat dintr-odată, începând să miroasă a iarna de acasă. A sărbătorile ce aveau să vină curând.

Citisem câte ceva despre țara în care mă aflam. Apoi am văzut cu ochii mei. Nu oameni executați în piețele publice, cum știam că se întâmplă uneori. Nici femei sau bărbați biciuiți pe stradă de poliția religioasă pe motiv c-au încălcat normele vestimentației impuse. Adică îmbrăcate în negru din creștet până la călcâie, femeile. Iar fața acoperită cu totul. Bărbații, fără mânecă scurtă. Chiar și străinii. Cum era foarte cald, eu, unul, am purtat doar cămăși fără mânecă, dar nu s-a luat nimeni de mine. Și-am străbătut străzile din centrul Riadului la pas, zile în șir. Trebuie să ai o bună ținere de minte ca să nu te rătăcești. Pentru că toate panourile indicatoare sunt scrise în limba arabă. Cafenele nu găsești decât în moluri. Iar prin parcuri te poți plimba numai după ora 17. Până atunci sunt închise. Restaurantele, care nu sunt nici ele deschise toată ziua, ci doar în timpul mesei de prânz și al celei de seară, nu te primesc înăuntru, dacă sunt destinate numai bărbaților, și tu ai venit însoțit de nevastă.

Nu există stradă fără măcar o moschee, iar când se aude muezinul cântând, totul încremenește. Viața își reia pulsul firesc abia după rugăciune.

Altminteri, oamenii sunt amabili. Clădirile, multe dintre ele, sunt moderne. Mașinile, de fițe. Însă, nicio femeie la volan! Și nici singură pe stradă!

E o lume pe care ți-este destul de greu s-o înțelegi. Mai ales dacă se întâmplă să fie seara de Crăciun și parfumul florii de hârtie, pe care ai purtat-o la venire în piept, se întoarce.

N-am dormit aproape deloc în noaptea care a urmat. Mă gândeam la colindele de acasă, în timp

ce glasul muezinului venea de peste tot, până sub perna pe care îmi țineam capul.

Ar fi trebuit să rămân toată iarna acolo, însă, a doua zi, eram deja în avion spre țară. Chemat de satul meu din Câmpia Dunării, unde, în afară de niște morminte din cimitirul din spatele școlii și de strigătul tot mai stins al unei copilării pentru totdeauna pierdute, nu mă aștepta nimeni!

 

Ioan T. MORAR

Pe locul întâi

Am vreo trei locuri unde m-am simțit cel mai departe de casă (nu departe de casă, ci îndepărtat). Le-am comparat pentru a da acest răspuns. Și, pe locul întîi, a ieșit orașul Alger, capitala Algeriei. Unde am fost invitat, acum cîțiva ani, de ambasadorul României, de atunci, domnul Marcel Alexandru, pentru a participa la o întîlnire literară algeriano-europeană. Întîlnirea a fost interesantă, am avut o intervenție aplaudată, am dat și un interviu la televiziunea de stat, nu am nimic de reproșat. Seara a urmat o recepție la reprezentanța UE în Alger, impecabilă și ea.

Dar, dincolo de acest punct, ieșind în oraș, însoțit, am simțit că nu aș putea locui acolo. Adesea, călătorind, mă întreb, în diferite locuri dacă m-aș putea obișnui acolo. Aici răspunsul a fost NU de la un capăt la altul al vizitei. Standardele de curățenie total diferite (ca să nu spun mai mult), atitudinea oamenilor, îmbrăcămintea femeilor, atmosfera de apăsare pe care am simțit-o în jur… Ieșit din oraș, spre Tipaza, să vedem ruinele romane, am remarcat pe drum căsoaie neterminate migrînd spre ruină, mașini militare trecînd dintr-o parte în alta. Nimic atrăgător (doar ruinele romane). Parcă și marea era mai tristă acolo. Dar nimeni nu era venit „la mare“ ca turist, locurile erau semi-pustii. Prin micile localități sătenii stăteau la umbră, nu păreau să se omoare cu munca. Banii vin din petrol, nu trebuie să te spetești. Aștepți să-ți dea statul.

Sigur, ar fi trebuit să mă minunez la cîteva clădiri din capitală, mîndria locală, dar n-am putut din cauza unei permanente apăsări. Mă simțeam, vorba lui Labiș, ca pe-o planetă străină, imensă și grea. Fascinația Orientului nu funcționează în cazul meu, și asum că ăsta poate fi un defect personal. Poate și din cauză că nu mănînc ceea ce pentru algerieni pare a fi o desfătare: carnea de oaie. De aici limitările culinare care, de asemenea au sporit senzația de disconfort.

Impresia finală nu e mai brează: în aeroport treci prin trei rînduri de controale și, odată ajuns în zona de îmbarcare (după care te mai așteaptă un control), în locul strălucitoarelor magazine de aeroport, aici nu găsești decît niște curmale și dulciuri prea dulci, arăbești. Zonele în care se vindeau băuturi au rămas fără utilizare, niște spații goale și triste.

Cu un minim efort găsești atmosfera de bazar murdar și-n Marsilia, în unele cartiere. Zilnic sosesc, în oraș, pe mare, 3000 de pasageri din Algeria. Doar că poți să le eviți, pentru că Marsilia e (încă) un oraș european, care are un trecut european și, totuși, niște cetățeni care cred în valorile europene. În Europa mă simt peste tot acasă.

 

Cristian MUNTEAN

Ierusalim

Nu cred că e cel mai îndepărtat mod propriu de viețuire, dar perioada ierusalimiteană din viața mea mi-a schimbat percepția față de multe lucruri, într-un timp al formării profesionale. Abia ieșit de câțiva ani din comunism, am beneficiat de o bursă la Universitatea Ebraică din Ierusalim, iar întâlnirea cu Orașul Sfânt a însemnat o experiență intensă, într-o cultură despre care învățasem dar nu aveam nici cea mai vagă impresie ce înseamnă cu adevărat.

Chesterton scria undeva că există două căi de a ajunge acasă: una este să rămâi acasă, iar cealaltă să faci înconjurul lumii și să te întorci de unde ai plecat.

Cred că sunt necesare aceste inițieri întru devenire, cum ar spune Noica, fără de care am fi mai săraci. Nu pot uita încărcătura enormă de istorie a locurilor și diversitatea religioasă, care trăiește parcă o altă paradigmă a memoriei dar și a libertății, în ciuda conflictelor ce par a nu avea soluții imediate.

Stranietatea locului este dată de relația istorie-eshatologie în paradigma căreia poate fi privită cetatea–oraș care urcă de la pământ la cer, din timp până în veșnicie, pornind de la descoperirea Ierusalimului ca punct fix, ca loc teofanic de comunicare între lumea inferioară și cea superioară, ar spune părintele Scrima.

Unicitatea orașului este dată mai ales de locul pe care îl ocupă în fiecare dintre cele trei religii monoteiste, prin revelația lor specifică, ce transformă „Orașul păcii“ într-o eternă dispută a unei posibile ierarhii.

Caracterul de sfințenie pe care îl întruchipează acest pământ te face să-l privești cu alți ochi chiar și atunci când lucrurile legate de el sunt cât se poate de comune. Ca pelerin trăiești un adevărat paradox între periculos și fermecător, concert și simbolic, geografie și sfințenie. Nicăieri în lume, pe unde am mai umblat, n-am avut sentimentul atât de puternic că a vedea poate fi sinonim cu a venera/a cinsti, în ciuda unei lumi orientale ce se luptă între mărire și decădere, civilizație și sărăcie.

Delimitarea între sacru și profan a orașului este greu de stabilit, mai degrabă am putea vorbi de o ambivalență a sacrului, despre care vorbea Mircea Eliade, între atracție și respingere, pe care le exercită simultan și irezistibil, chiar și în condiția în care sacrul devine tabu.

„Întoarcerea acasă“ găsește aceeași ambivalență specifică sacrului în societatea noastră, între refuzul omului de a se abandona experienței sacre și neputința de a renunța definitiv la o astfel de experiență.

 

George NEAGOE

La Muntele Athos, din mila Domnului

Când ajung la acea destinație, retrăiesc senzația aparent cunoscută, dar mereu înnoită, că Peninsula Halkidiki din Grecia înseamnă și altceva pe lângă turism. Acolo adie Duhul. Valurile mării care se îndreaptă spre țărmuri sunt ca niște turme de oi albe, care, asemenea pelerinilor, sunt chemate de glasul Păstorului. Ritmul de la Muntele Athos funcționează anacronic față de cronologia convenită pe plan mondial. În primul rând, timpul se măsoară potrivit calendarului iulian. De pildă, îndată ce cobor în portul Dafni, ziua mea de naștere coincide cu praznicul Schimbării la Față a Domnului. În al doilea rând, succesiunea zilelor și a nopților respectă ciclul celor șapte laude bisericești, ciclu început odată cu seara/ înserarea, când se slujește „vecernia“ (undeva în jurul orei 16) și se încheie cu „ceasul IX“, care, mai degrabă, precedă cealaltă rânduială. Pare că orologiul a pătruns în acel spațiu doar pentru a-i feri pe vizitatori de amnezie. Se înțelege de la sine că ocupația monahilor este rugăciunea și că activitățile lor fizice (de la îngrijirea camerelor, la agricultură, la întreținerea curții și până la pregătirea mâncării) sunt doar niște „ascultări“, având scopul principal în a păzi mintea de împrăștiere.

După vecernie, călugării și oaspeții sunt așezați pentru prima masă a zilei liturgice. Nimeni nu vorbește în acele câteva clipe. Și începi să te obișnuiești cu puținul, pentru că ai la dispoziție până la douăzeci de minute. Astfel, în retragere interioară și în „tăcere de-nceput de leat“ (Arghezi, Belșug), credincioșii îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru faptul că le-a mai dăruit o firimitură de binecuvântare. Când se împlinește ora de la încheierea vecerniei, ne adunăm pentru „pavecerniță“. Apoi ne retragem spre odihnă. Umiditatea redusă și depărtarea de griji mai mult sau mai puțin reale îndrumă somnul de vreo șapte ore. Spre 4 dimineața, înainte de răsărit, ne reîntoarcem în biserică. Asculți moțăind, sprijinindu-te de brațele scaunelor, „miezonoptica“ și „utrenia“. Dintr-odată apare lumina soarelui. Ce bucurie nerostită e să stai la umbră! Se citesc repejor „ceasul III“ și „ceasul VI“. Cele șapte laude s-au încheiat.

Numai că se aude o formulă care invocă Sf. Treime, anunțând că am intrat în liturghie. Aici e taina Bisericii. Mireasa își așteaptă Mirele. Această procesiune spre Golgota, adică spre Învierea lui Hristos și cu nădejdea vederii duhovnicești, se desfășoară în sensul invers al acelor de ceasornic. Clericii ies din altar pe ușa din stânga, așa cum o privim noi de la poarta bisericii, și se mișcă spre dreapta. Stând alături de acele persoane care s-au lepădat de sine și au ales să poarte crucea, înțelegi ce mare răspundere are fiecare dintre noi pentru trup și suflet. A trăi responsabil presupune a fi conștient că viața este darul lui Dumnezeu. Ευχαριστώ!

 

Toma PAVEL

Acasă la colegul meu?

Să fii acasă înseamnă, bineînțeles, să te întorci zi de zi în aceleași încăperi, să te așezi la aceeași masă, să te culci în același pat, înconjurat de aceleași mobile, preșuri, covoare, tablouri sau fotografii atârnate pe pereți. Nu mai puțin importante sunt împrejurimile locuinței: cartierul, casele vecine, străzile bine cunoscute. La București stăteam pe strada Dr. Burghelea în blocul vechi de trei etaje colț cu strada Prof. Georgescu. De acolo erau doar câțiva pași până la Hala Traian și în direcția opusă până la biserica Popa Soare, urmată de o grădiniță, de o altă străduță și de un parc cu o statuie în mijloc, pe vremuri a lui Pache Protopopescu, acum a lui Nicolae Bălcescu. Prin toate aceste locuri eram aproape de casă, aproape acasă.

Întâmplarea m-a făcut să trăiesc în câteva orașe din Canada și Statele Unite, în fiecare mai mulți ani de-a rândul. Peste tot, adresa unde locuiam și străzile, parcurile, magazinele dimprejur deveneau, ca să spun așa, ale mele. Iar când îmi vizitam prietenii în alt cartier, străzile, intersecțiile, apoi poarta, etajul, ușa mă pregăteau să mă simt acasă la ei. Apropierea treptată, liniștită, de casa sau de apartamentul unde stăteam sau eu sau cunoștințele mele dădeau naștere unei bucurii abia simțite, fără cuvinte.

Mai recent mi-am dat seama că acest fel de apropiere înceată, pas cu pas, nu mai face neapărat parte din urbanistica actuală. La Chicago, unul din colegii mei s-a mutat acum câtva timp în plin centru, foarte sus într-un zgârie-nori de vreo șaizeci de etaje situat în mijlocul unei păduri de blocuri imense, fiecare diferit de cele aproape lipite de el, fiecare arătându-și cu mândrie desenul lui și numai al lui. Ca să ajung la apartamentul colegului mei, mă scufundam cu mașina în parkingul uriaș de la subsolul blocurilor, parcam pe lângă lifturile blocului căutat, cutia de metal mă ridica fulgerător la etajul dorit, unde pe un coridor îngust se aliniau uși numerotate. Înăuntru, un apartament spațios, frumos mobilat. Ferestrele mari, luminoase, dădeau spre alte multe blocuri și într-un colț chiar spre lacul Michigan, albastru, liniștit. Mă aflam eu acasă la colegul meu, sau mai degrabă eram suspendat printre stâlpi nenumărați de sticlă și oțel, undeva între cer și pământ?

Cum bine sugerează minunata întrebare a lui Cristian Pătrășconiu, mi-ar fi fost cu neputință să mă simt vreodată acasă în acest apartament, oricâtă vreme aș fi locuit acolo.

 

 

Ovidiu PECICAN

Acolo totul e așa cum n-ar trebui să fie

A fost destul de straniu să mă regăsesc pe neașteptate, încă de la o vârstă fragedă, mai întâi în Liliput, apoi în Brobdingnag, dar, neavând ce face, am încercat să mă adaptez la locurile și oamenii printre care nimerisem. Mai târziu, pe când eram la liceu și apoi la facultate, am petrecut o vreme în Laputa, dar după ce, prin 1995, mi-am cumpărat primul laptop, am poposit și în țara cailor (Houyhnhnms), printre hahoo-i (am și acum o adresă de email pe domeniul lor).

În a doua parte a anilor 1980 am vizitat, ca destui dintre români, Blituania…

Țări stranii, mereu, iar eu – mai degrabă un automarginalizant, greu clasabil, suspect din oficiu, uneori pentru că sunt bărbat, alte ori fiindcă am o anumită culoare a pielii, și nu doar o dată fiindcă nu am gusturile sexuale solicitate abrupt de o societate care vrea să se arate a fi mai contemporană decât cele mai contemporane societăți ori mai tradițională decât însăși tradiția.

Cel mai straniu însă mi s-a părut a fi perimetrul Bokiei, despre care am scris o carte cu ani în urmă și la care am revenit de atunci cu încă un proiect de volum, încă nefinalizat. În Bokia totul e așa cum n-ar trebui să fie și nu este cum pare. Nu te poți aplica la așa ceva…

…Așa se face că talentul meu de turist se dovedește, dacă este să o recunosc, lamentabil, habar n-am cum alții nimeresc în paradisuri fiscale, prin edenuri exotice destinate vacanțelor perpetui, alături de trupuri despuiate și bronzate cu sonde aburite, cu ghiață, și frumos colorate de lichidele pe care le conțin… Sincer, nici nu cred că există așa ceva, totul e rodul industriei marketingului, publicității, ține de – termen la modă în aceste zile – fake news…

Cu modul meu de a locui, cu ochii, mintea și sufletul, coala de hârtie și, de câțiva ani buni deja, ecranul computerului, în lungul, în latul, dar și în înaltul și în adâncul lui, nu e de mirare că lumile care mă conțin mă și refuză și cele pe care le detest, le și iubesc, în același timp.

Diagnosticul pentru așa ceva este cunoscut. Așa că nu mai insist…

 

Monica PILLAT

1968

Pe când eram studentă în anul III, la Facultatea de limbi germanice, în vara anului 1968, am fost, împreună cu o prietenă, într-o excursie, organizată de Biblioteca Academiei, în câteva oraşe vestite din Cehoslovacia şi din R.D. Germană. La Praga, atmosfera era plină de încrederea şi speranţa tinerilor care visau să schimbe regimul politic impus de ruşi. Mă uitam cu drag la feţele luminoase şi la vioiciunea oamenilor care animau străzile medievale ale fermecătoarei capitale. Era ceva în acea caldă rumoare care mă făcea să mă simt ca acasă, într-o Românie ce dădea impresia unei destinderi socio-culturale, în acea vreme. Nu avea însă să treacă nicio lună până când tancurile sovietice urmau să intre şi să ocupe oraşul admirat, sugrumându-i dorinţa de libertate.

Apoi, cel mai straniu spaţiu vizitat atunci mi s-a părut Berlinul în care, de cum se însera, începeau să patruleze pe străzi şi în parcuri soldaţi înarmaţi, într-o tăcere ambiantă atât de profundă, încât zgomotul lăsat pe trotuoare de cizmele lor căpăta o amploare sinistră. La poarta Brandemburg, ce despărţea ţara în două, deşi zidul înconjurător era păzit cu străşnicie de gărzi militare, după-amiezele se adunau mai mulţi localnici pentru a se uita, adesea, ceasuri întregi, într-o muţenie totală, la ceea ce se afla, nevăzut, dincolo de impusa oprelişte. Privindu-i pe acei oameni, am constatat că erau în majoritate bătrâni, copii şi adolescenţi. Generaţiile celor tineri şi ale celor de vârstă mijlocie dispăruseră în război.

Îmi aduc aminte de o plimbare cu prietena mea, într-un început de noapte, pe o stradă goală, pe care tocmai trecuse patrula. Ea îmi spusese ceva care m-a făcut să izbucnesc în râs, dar auzindu-mi hohotul în acel pustiu, nu doar că m-am speriat, dar m-am simţit cumva comiţând un sacrilegiu: era ca şi cum aş fi râs în vecinătatea unui mormânt. În celelalte oraşe nemţeşti, aparent mai puţin afectate de urmele cataclismului mondial şi de prezenţa trupelor sovietice, viaţa părea să îşi fi reluat cursul firesc, în paza superbelor catedrale gotice, a palatelor-muzeu şi a caselor memoriale, unde intimitatea interioarelor de demult se păstrase. La Dresda, am contemplat sfâşiată frumuseţea tragică a clădirilor pe jumătate în ruină, încercând să-mi imaginez cum arăta odinioară acea minune de loc, devastat şi acoperit de resturi şi de moloz. Probabil că acum, după atâta vreme, nemţii şi-au refăcut aşezările de dinainte şi au îndepărtat cumplitele răni ale războiului. Populaţia ţării şi-a suplinit benefic generaţiile sacrificate, la poarta Brandenburg a fost dărâmat zidul care separa cele două Germanii.

Dar primejdia agresiunii nu a trecut, dimpotrivă, a devenit mai acută ca niciodată. Cu războaiele din Ucraina şi din Orientul mijlociu, cu violenţa în creştere peste tot în lume, cele mai dramatice schimbări ameninţă să facă totul una cu pământul şi mă tem că, în curând, nu vom mai putea fi acasă nicăieri.

 

Savu POPA

Misterele Lisabonei

Odată ajuns în Lisabona, după patru ore de zbor, noaptea fierbinte și sonoră se așternuse în jur ca un lințoliu de păcură.

Am pătruns în viscerele orașului, lăsând în urmă străduțele cu case cufundate într-un somn călduț-dulceag, bulevardele pline de lume și lumini scânteietoare. Viața nocturnă părea un miriapod în flăcări.

Am simțit că Lisabona era o hartă vie. Orașul vechi își urcase străduțele, clădirile, catedralele sale pe câteva dealuri. Toate acestea deveniseră fortărețe din care observai calmitatea serenă, maiestuozitatea spiritului lusitan, străbătut de reflexele purpurii al râului Tajo. Orașul nou rămăsese la baza acestor dealuri. Conținea toate elementele actualității stridente, strivitoare, de la clădirile din sticlă până la zgârie-norii care țâșniseră la suprafață ca niște săgeți trase de undeva din interiorul pământului. Orașul nou îmi părea mai rațional și mai mercantil. Aici, totul trebuia să rămână ancorat la sol, cu picioarele pe pământ.

Eu, personal, alesesem spațiul înalt al orașului, deci, reveria, uimirea și cutremurul. Doar acolo simțeam că am pășit pe fruntea unui uriaș care privește, supraveghează nestatornicia, fățărnicia, viermuiala orașului de jos, veșnic neascultător și răsfățat, plin de zgomotul și furia lumii de azi.

Simbolul cameleonic al lumii în care pătrunsesem era, însă, scara în spirală. Aceasta se afla în câte o clădire veche, cum era și cea în care fusesem cazat. O spirală care părea nesfârșită și care, la un moment dat, tot în acea primă noapte, aveam senzația că va începe să se rotească amețitor. Și, că mă va purta în subteranele orașului furnicar, în adâncurile unui infern valpurgic, desprins parcă din universul faustic. Devenisem prizonierul unei forțe ascunse, o zeitate lusitană, sobră și tentaculară, care păstorea spiritul acelor locuri și care mă ținuse, pentru câteva zile, într-o captivitate dureros de dulce.

Îmi imaginam că scara spiralată comunica, tot la nivel subteran, cu oceanul din apropiere, iar capătul ei devenea o rădăcină oceanică. Oricum, vecinătatea apelor își trimitea, sub forma unor sulițe minerale, brizele care parcă mai domoleau, mai îndulceau arșița care cuprindea orașul într-un cocon încins de miresme și miraje fremătătoare.

 

Adrian POPESCU

Cel mai straniu oraș

Locul unde am avut sentimentul de loc nefamiliar pentru mine a fost enclava rusă Kaliningrad, fostul Könisberg. Un punct strategic important pentru navele, submarinele, avioanele rusești. Clădiri cenușii, unele nelocuite, o viață extrem de discretă a locuitorilor, tăcuți, fără manifestările expansive cu care eram obișnuit în Italia, o atmosferă apăsătoare, pe scurt. Această apăsare am simțit-o din plin, iar fața mea, exprimându-mi starea de spirit, a atras atenția ghidului care mi-a șoptit „nu vă mai arătați atât de posomorât, vi se citește pe față, că unii se întreabă ce nu vă convine!“’. Vizita la superbul muzeu al chihlimbarului m-a bucurat, m-am mai înseninat, dar sentimentul de non-apartenență nu-l mai avusesem niciodată în asemenea grad. La masa de prânz, la care ghidul a invitat doi tineri, explicându-mi că pentru ei este un mare noroc să mânânce într-un bistro, am intuit că anumite lucruri trebuie ghicite din aluzii, din ambiguități, în țara unde glasnost și perestroica începuseră pe când noi eram sub dictatură. Apoi, ceva intervenise.

Într-o lungă, frumoasă călătorie cu Literaturexpress, convoiul internațional cu scriitori, trenul parcurgând mii de kilometri (de la Lisabona, Madrid, Paris, Leningrad, Moscova, Țările Baltice, Brest, Polonia, din nou Paris) Kaliningradul fusese și el ales, ca să citim, acolo, versuri, să-i cunoaștem pe scriitorii orașulului.

Împreună cu Nicolae Prelipceanu, priceput în descoperirea locurilor specifice dintr-un oraș, băteam străzile, căutând urmele lui Kant. Din ceea ce a fost Konisbergul odinoară rămăsese foarte puțin, arhitectural vorbind. Printre semnele unui trecut clasic era catedrala. Nu o dărâmaseră, slavă Domnului! Dar o transformaseră exclusiv în sală de concerte. Am ascultat muzica altor secole, pe care mă gândeam o pot asculta și cei care îngenunchiaseră aici sau umbrele celor care celebraseră la altarul care nu mai era…

Cina, de după concert, urma să fie la un restaurant. Așteptam sosirea guvernatorului, în grădina de vară a restaurantului. A apărut un ins de talie mijlocie, tus scurt, ca un boxer, voinic, obișnuit cu exercițiile fizice, a dat mâna cu cei mai apropiați de el, așa cum stăteam în grădină. Când a ajuns la mine, alt lucru straniu, mi-a întins palma să-i lovesc palma, cum fac tinerii, cum se salută, prietenește, tinerii americani. „Ca între doi băieți șmecheri“, mi-a tradus gestul guvernatorului Nicolae Prelipceanu.

Ce a urmat a fost și mai ciudat. Ne așezaserăm la mese, bine dispuși, pregătindu-ne pentru o seară lungă. Nu a fost să fie. Un poet a cerut la microfon încetarea intervenței armatei ruse într-o țară din Orient. La primele cuvinte, guvernatorul s-a ridicat și a plecat, coșurile cu pâine de pe mese au fost rapid luate de ospătărițe, care au trecut la încruntări de la zâmbete. Am ieșit, plecând spre casă. Aici nu eram acasă.

 

Ilie RAD

Acasă, mai aproape de veşnicie

Am vizitat, de-a lungul carierei mele didactice, 32 de ţări, unele de mai multe ori. E vorba de ţări situate mai aproape (în general, este vorba de ţări europene) sau mai îndepărtate de noi (Australia, SUA, Rusia, Chile, Japonia, China).

În orice ţară aş fi fost, m-au interesat aspectele de cultură şi civilizaţie din ţara respectivă, dar şi conexiunile cu civilizaţia şi cultura din care provin eu însumi. (M-a uimit, de pildă, legătura dintre Marele Zid Chinezesc şi istoria românilor, în ciuda enormei distanţe în spaţiu dintre cele două popoare.) Aşa s-au născut lucrările mele de călătorii (Peregrin prin Europa, 1998; De la Moscova la New York, 2005; O călătorie la capătul lumii, 2019; În Peru, pe urmele incaşilor, 2024 – ultimele două volume scrise în colaborare cu soţia mea, Doina Rad).

Dintre ţările vizitate, cele mai îndepărtate de modul meu propriu de locuire mi s-au părut, prin unele aspecte, Japonia şi China.

În Japonia, m-au uimit curăţenia, politeţea şi punctualitatea (alături de loialitate, cultul muncii etc.). Japonia este, indiscutabil, ţara cea mai curată din lume! După câteva zile de stat în Japonia, am observat, de pildă, că aici nu există coşuri pentru gunoi! Aţi citit bine: Nu există coşuri pentru gunoi! Peturile, hârtiile de ambalaj şi resturile de mâncare se ambalează în mici pungi de plastic, se pun în poşetă sau geantă şi se duc acasă, unde sunt selectate în cel puţin opt categorii.

În China m-a fascinat bucătăria chinezească, renumită în toată lumea, inclusiv prin excentricităţile ei culinare (bondari prăjiţi, friptură de şarpe, creier de maimuţă etc.). „Prelucrarea totală (subl. I.R.) a naturii, fuga de crud şi sângeros este, cu mici excepţii, filosofia culinară“, cum spunea G. Călinescu, în volumul său din 1955, Am fost în China nouă. Am remarcat acolo şi modestia cetăţenilor, spiritul lor civic, hărnicia şi ospitalitatea chinezilor, filosofia lor de a se bucura de puţinul pe care îl au (unii, cei mai mulţi).

În orice ţară m-aş fi aflat, pentru o perioadă mai lungă (de câteva luni sau mai scurtă, de câteva zile sau săptămâni), îmi reveneau în minte, obsesiv, cuvintele lui Mircea Zaciu, din admirabilele sale

Teritorii: „Spaţiul meu de gând nu e aici, iar acasă mă aşteaptă un Timp românesc, cu altă curgere, altă cadenţă, mai aproape de veşnicie.“

 

Andreea Iulia SCRIDON

Un peisaj cultural

Locul în care nu aș putea trăi niciodată nu este un anumit oraș sau o anumită țară, ci un peisaj cultural care prosperă în jurul meu și pe care îl reneg cu vehemență.

Acest purgatoriu moral se desfășoară online, unde goana după atenție este monedă de schimb, iar vanitatea suprema virtute.

În această lume, respectul de sine se măsoară în numărul de urmăritori și fotografii în care protagonistul apare îmbrăcat sumar.

Ideea de lectură serioasă se exclude complet.

Influencerii își etalează narcisismul pe cale digitală, recompensați nu pentru profunzimea gândirii sau vreo contribuție intelectuală sau umanitară semnificativă, ci pentru capacitatea lor de a provoca, seduce sau stârni instinctele cele mai joase.

În aproape orice spațiu public, ai șanse bune să vezi pe cineva uitându-se pe telefon. Dacă îi urmărești mișcările, ai motive bune să ajungi la concluzia că momentele din clepsidră se scurg absolut în goană. Dar iată că lumea narcisismului digital se îmbină din ce în ce mai mult cu cea reală. Nu are hotare: se află în fiecare telefon, în fiecare feed, în fiecare idol superficial.

A trăi în interiorul acestui ecosistem, de fapt primar, ar însemna abandonarea demnității în favoarea dopaminei, reducerea vieții interioare la un spectacol a cărui valoarea nu este măsurată nici prin integritate, nici măcar prin vreo pretenție spre o integritate sucită. Nu numai că standardul decenței a ajuns batjocorit – pare că nici nu s-ar mai cunoaște definiția cuvântului, cel puțin pe Facebook, Instagram, TikTok, YouTube, în ale căror colțuri întunecoase proliferează bâlciuri virtuale de pornografie si incultură. Cele mai provocatoare voci se ridică, în timp ce aceia care gândesc cu mintea lor sunt călcați în picioare sau chiar sub ele. Nu cred să fi fost vreodată ridicată prostituția pasivă în slăvi în istoria omenirii așa cum e la momentul de față. Fericiți cei săraci cu duhul…

 

Vasile SPIRIDON

All season

Știam multe lucruri despre stranietatea misterioasei Insulei Tenerife ce ține de geografie, istorie, legende, fenomene naturale și paranormale. Părând a fi ieșită din altă lume, Tenerife este o posibilă rămășiță a Atlantidei. Considerată drept un punct energetic ocult al Pământului și loc de inițiere, insula ar avea ceakre geologice, iar muntele Teide ar fi un adevărat vortex energetic. Unii consideră că aici se află o poartă astrală sau un loc de trecere între lumi, mai ales în jurul echinocțiilor. Apariția unui OZN în 1976 deasupra insulei este încă menționată în literatura ufologică drept un caz cu totul misterios. Mai sunt și alte aspecte stranii care, deși neconfirmate din punct de vedere științific, alimentează misterul și atrag numeroși căutători de sensuri ascunse. Totuși, nu mă voi opri asupra a ceea ce este straniu în Tenerife, ci asupra a ceea ce am resimțit eu ca fiind straniu când am fost acolo, în urmă cu doi ani, deși totul se explică științific, prin caracteristicile geografice, climatice și topografice unice.

Eram în clasa a patra, în 1968, când tovarășa învățătoare ne-a spus că în insula Tenerife există toate cele patru anotimpuri deodată și, cu o mândrie patriotică de circumstanță, că România se bucură de un climat temperat-continental de tranziție (eterna noastră tranziție), cu diferențe semnificative între anotimpuri. Adică la noi nu sunt excese ca în alte țări ale lumii: nici în privința căldurii, nici în aceea a frigului. Explicația constă în faptul că România se află la granița dintre clima oceanică (a vest-europenilor) și clima continentală (specifică Euroasiei). În acel an de grație 1968, când Ceaușescu încerca să se desprindă de îmbâcsitul climat euroasiatic, după ce simțise în nări vântul primăvăratic de la Praga, nimeni nu se aștepta să vină anii de gheață, cu ierni cumplite siberiene și cu veri toride, fără aer condiționat. Totul era necondiționat pe atunci, inclusiv aerul viciat de propaganda deșănțată, care era băgat în orice incintă. În acele vremuri sufocante știam că pe insula Tenerife există nu un fenomen, ci starea de fapt naturală că într-o singură zi poți suporta (sau agrea) condițiile atmosferice ale tuturor celor patru anotimpuri.

În imaginarul colectiv de la țară este înrădăcinată obișnuința ca iarna copii să se dea cu sania, iar vara să joace țurca sau, mai târziu, fotbal. Aveam 15 ani și am fost foarte impresionat de ceea ce am trăit într-o iarnă târzie de martie: am schiat pe deal și apoi am jucat fotbal pe terenul care se zvântase deja. Mi se păruse ceva extraordinar să practic un sport pe iarbă în anotimpul hivernal, iar peste cincizeci de ani am ajuns să plusez la Tenerife, trecând în doar două ore cu mașina prin toate anotimpurile. Însă lucrul cel mai straniu mi s-a părut să fac plajă în ajun de revelion. Nu aveam curajul să înot în ocean, cum o făceau nu mulți alți turiști, deoarece mă temeam să nu răcesc. Oricâte explicații mi-aș fi dat, că apa nu este rece și că temperatura aerului este acceptabilă, creierul refuza să accepte o astfel de situație ce mi se părea stranie: să înot de Anul Nou în Oceanul Atlantic. Și totuși am făcut-o, mai mult pentru… palmares. Când eram mic, credeam că, dacă plouă, aceasta se întâmplă oriunde în lume și că este peste tot iarnă dacă sufăr eu de frig în ianuarie. Or, în Insula Tenerife am simțit nu doar că iarna e ca vara, ci și că iarna e ca toamna și ca primăvara. Ba chiar că iarna e ca iarna, pentru că aș fi putut merge în aceeași zi prin zăpadă, pe Muntele Teide.

La plecarea de la hotelul din Santa Cruz, mi-a venit să fac sfânta cruce: cerusem de la recepție o comandă pentru un taxi, ca să ajung la aeroport, și a venit să mă ia o mașină… Dacia. Aceasta a fost de fapt cea mai stranie apariție pe care am văzut-o acolo, dar am considerat-o drept semn că mi se pregătește plecarea pentru o reintrare în lumea normală (sau anormală?) a României. Se sfârșise ceea ce mi se păruse a fi cel mai îndepărtat de ceea ce înseamnă pentru mine acasă. Și era cel mai îndepărtat și în spațiu, pentru că până atunci nu mai fusesem plecat la o distanță atât de mare de casă, la peste 5000 de kilometri.

 

Dan STANCA

Peste tot eşti acasă

Când eram foarte tânăr, experienţa care m-a marcat profund şi mi-am zis că altceva mai alienant nu poate să existe a fost satisfacerea stagiului militar. Am făcut o armată de 6 luni, deci am fost dintre cei privilegiaţi, într-o veche cazarmă din Bacău, vârât într-un dormitor unde se mai aflau vreo 80 de militari. Am luat acel capitol din viaţa mea ca pe ceva foarte serios, iar acum, după atâta vreme, privesc înapoi nu cu mânie, ci cu maximă neînţelegere. De ce eu mă dădeam de ceasul morţii în timp ce alţii luau totul atât de uşor, încât în ochii lor zbuciumul meu pesemne nu putea fi decât un jenant caraghioslâc? Mă adaptam, Doamne sfinte, atât de greu încât orice ieşire în afară, dincolo de ceea ce însemna „acasă“, mă dădea peste cap? Anii s-au dus pe apa sâmbetei şi, evident, am asupra acelui timp o cu totul altă perspectivă. Armata m-a traumatizat, dar când eram în sfârşit liber, pe peronul gării din Bacău, aceasta în după-amiaza zilei de 17 septembrie 1979, şi aşteptam acceleratul de la Suceava care mergea spre Bucureşti, deci când terminasem cu tot ordaliul acela, nu am simţit niciun pic din bucuria pe care până atunci o trăisem cu maximă fervoare închipuindu-mi cum va arăta ziua eliberării. Probabil că procesul maturizării luase sfârşit, tot aşa cum şi deţinuţii politici, în clipa în care ieşeau după ani şi ani, nu după câteva luni, din penitenciar, aveau o atitudine relaxată, dovadă tot a maturizării. Probabil că aşa trebuie să se întâmple. Când eşti complet imatur, o ieşire cât de scurtă din spaţiul protector al familiei te găseşte complet nepregătit şi suferi de parcă ai fi fost zvârlit la capătul pământului. Dat după ce ai depăşit primele etape ale şocului determinat de aşa-zisa„străinătate“, noţiunea de „acasă“ nici nu mai există. Eşti acasă acolo unde cugetul ţi-e limpede şi liber. Ce folos că stai acasă dacă ai gândirea limitată şi cenuşie! De multe ori m-am întrebat cunoscând foşti deţinuţi politici cum m-aş fi comportat în locul lor? Ar fi fost şocul mai mare decât în cazul armatei? Cu siguranţă, dar şi riposta mea ar fi fost pe măsură… Un om bătrân care, evident, nu mai e acum în viaţă, venind destul de des la „România liberă“, la secţia „Aldine“, mi-a spus odată cu o seninătate care m-a dezarmat: Domnu’ Stanca, în puşcărie primele luni sunt grele. Dacă nu te-ai omorât, nu ţi-ai pierdut minţile sau nu te-ai îmbolnăvit grav, ceea ce tot la moarte duce, pe urmă eşti cel mai fericit. Nu te mai deranjează nimic şi te bucuri de viaţă mult mai mult decât dacă ai fi în libertate… Pot, după atâta vreme, să completez: Asta înseamnă de fapt să fii acasă…

 

Mircea STÂNCEL

Las Vegas – un concept învelit în lumini orbitoare

Straniul fascinează! Eu cred că aproape fiecare spațiu are ceva ciudat în viața lui, are ceva care îți ține o vreme ființa tensionată, ceva ce îți dă un sentiment de intruziune, de ruptură în raport cu cel de acasă. Întâlnirea mea cu orașul, de pildă, în copilărie, mi-a dat prilejul să văd că ceva nu se potrivește cu ceea ce știam eu despre lume în confortul meu lăsat în urmă. Sesizam un fel de străpungere, o crăpătură în chipul realității mele, la început directă, brutală, chiar dacă la o analiză atentă totul era în regulă, cum se spune. Nu puteam să-mi explic atunci de ce o serie de detalii mi se păreau „deformante“.

Când am avut ocazia să cunosc câteva orașe din America, și în special Las Vegas, deși văzusem o serie de reportaje, filme etc., despre această așezare atât de îndepărtată de România, ruptura dintre ceea ce știam eu despre o localitate și ceea ce am văzut acolo, în plin deșert, a fost așa de mare încât, pe moment, nu am găsit o explicație. Nu știam dacă mă aflu într-o lume reală sau într-una imaginară. Intrasem într-un concept învelit în lumini, pentru că am ajuns seara, se întunecase bine, și așa arăta. Totul mi se părea o iluzie, o stranietate colectivă în plin deșert. De pildă, în Las Vegas am văzut ceea ce se poate numi stranietatea esteticului. Lumea de acolo parcă făcea parte dintr-un decor cu o atmosferă ireală și puteam vedea amprenta unui regizor bine garnisit cu informații suprarealiste. Mai târziu aveam să aflu că orașul nu a fost construit pentru o viață normală, pentru o locuire cotidiană, ci pentru un spectacol, pentru o distracție eternă. Am fost cazat la Hotel Flamingo, care, la parter, are un cazino uriaș, cu de toate. E un local unde lumea nu trebuie să știe cât e ceasul, ceasurile acolo nu există, și totul se bazează pe noroc și pe iluzii. În apropierea cazinoului, care era plin de oameni, e restaurantul în care, după ce ai plătit o taxă de douăzeci de dolari, poți să stai o zi întreagă să mănânci tot ce vrei și ce nu vrei. Și localul are o diversitate culinară ce poate „îmblânzi“ pe oricine, indiferent de pretenții și rafinament. Prin urmare, pot spune că Las Vegas, pentru mine, nu poate fi o localitate acasă, pentru că el este mai mult o „hologramă“, și locuirea aici mi-ar produce rupturi interioare greu de suportat. Dar cine știe… El este orașul cel mai straniu pe care l-am cunoscut până acum, și ne comunică, cred, visul american dus la extrem!

Venice Beach – o stațiune la malul Pacificului, ce nu are un centru și imită Veneția – are un alt tip de stranietate. M-au impresionat aici frontoanele kitsch și un fel de real ce intră în fantastic. Un fel de melanj dintre tradiție și hibridul cultural, dacă pot spune așa (ceea ce se încearcă și la Vama Veche). La Venice Beach întâlnești postmodernul nu ca teorie, ci în viața de zi cu zi. Aici e un spațiu unde trăiesc artiști marginali, stradali, care încearcă să-și transforme arta în performanță.

 

Liviu Ioan STOICIU

„Acasă“ – numai la extreme

Întâi, să subliniez că, de-a lungul vieții adulte, n-am avut un loc în care să mă simt „acasă“, împăcat cu sine. Doar începutul (copilăria) și sfârșitul vieții (în curs) îmi lasă impresia că am avut / am parte de o înțelegere a propriului destin, în condiții de izolare, un „acasă“ – în copilărie am locuit la un canton izolat, în câmpie (Cantonul 248, halta CFR Adjudu Vechi, la doi kilometri de comună și patru kilometri de orașul Adjud), iar după pensionarea de la 65 de ani, locuiesc, retras, la marginea Brașovului, la gard cu pădurea muntelui, departe de centru, la zece kilometri. E clar că sentimentul binefăcător de „acasă“ e legat numai de aceste extreme, perceput la începutul și la finalul vieții mele. Am avut domicilii stabile („acasă“) în locuri unde m-am simțit un intrus, inadaptabil, la Adjud la casa părintească (având un tată sever, intra în conflict cu mine permanent fiindcă pierdeam vremea scriind și citind, de câte ori stăteam o perioadă de timp, fie și în vacanță), la Focșani, după căsătorie (aici am locuit din anul 1975 până în 1990; din păcate, am amintiri negative, trăind în sărăcie, la nivelul supraviețuirii umilitoare, nemembru PCR, motiv în plus să fiu desconsiderat de oficialii vremii, inclusiv scriitori locali, mai ales că eram și urmărit strict, „operativ“, de Securitate) și la București (din 1990, unde am avut ghinionul să se deschidă sub apartamentul unde locuiam, de la etajul 1, o cârciumă israeliano-irlandeză cu muzică dată la maximum, cu program non-stop, care zi și noapte mă destabiliza). În prima tinerețe am locuit flotant în multe orașe din țară, în care am lucrat, unde nicio clipă nu am perceput iluzia unui „acasă“, din contră, eram un străin neavenit, de neacceptat (apropo, tocmai am rememorat „pe deasupra“ anul 1974-1975, aveam 24 de ani, la rugămintea unei colaborări publicistice; fiindcă eu nu mai am memorie, am citit în jurnal cu stupefacție că am fost alungat din Cluj-Napoca la finalul anului 1974 și începutul lui 1975; venisem la Cluj-Napoca în octombrie 1974 de la București cu viitoarea soție, prozatoarea Doina Popa, să muncim și să studiem, să frecventăm și cenaclul Echinox; depusesem atunci la Editura Dacia din Cluj-Napoca, la concursul ei de debut editorial, prima mea carte de versuri intitulată Libertatea de a fi; de necrezut, deși aveam viză de flotant, m-am trezit cu o vizită intempestivă a unui angajat al MAI în civil, care mi-a cerut expres manuscrisul dactilografiat, să-l arate la șefii lui, probabil impresionat de titlu, așa am notat în jurnal; eram în plină boemă; repet, nu-mi mai amintesc nimic; a doua zi mi-a cerut să părăsesc imediat Cluj-Napoca, „conform legilor…“, erau enumerate legile; nu mi-a dat înapoi manuscrisul primului meu volum de versuri dactilografiat, Libertatea de a fi, era ultimul exemplar avut; atunci, mă mir, eram suspecți în ochii gazdei unde stăteam, în cartierul Dâmbul Rotund, ea o fi sesizat „autoritățile“, altfel nu-mi explic de ce a venit cel de la MAI la noi; azi iau seama că era un angajat al Securității, dar pe atunci eu, mereu naiv, nu aveam conștiința existenței Securității-represive-a-statului, cea secretă.

Altfel, n-am idee cum e în lumea cea mare, am ieșit rar din țară, invitat pe ici pe colo pe perioade scurte (câteva zile de fiecare dată). În niciun caz nu cred că m-aș simți acasă în străinătate, eventual ca emigrant (chiar nu mă interesează; altă climă, alte obiceiuri, alte viețuitoare, alte restricții naturale sau artificiale). În țară, n-aș mai locui în locurile care mi-au lăsat un gust amar în tinerețe, lucrând în subteran, în două orașe miniere „muncitorești“ Bălan-Harghita (exploatare cupru) și Petroșani (exploatare cărbune), întunecate, mizerabile; unde aveam senzația de sfârșit de lume.

 

Robert ȘERBAN

Siguranța hazardului

Nu pot să dorm în avion și îi privesc cu admirație intrigată pe cei care o fac. Pe restul pasagerilor, adică. Unii adorm înainte de decolare. Alții nu se trezesc nici la aterizare, noroc cu vigilența doamnelor stewardeze, altfel ar risca să se întoarcă de unde au venit, fără să știe c-au ajuns, așa de bine-s fixați în propriile vise. Eu nici măcar n-am gândit, darămite să visez, că o să ajung vreodată în Beijing, încât în drum spre, entuziasmat, am zburat cu ochii deschiși aproape 10 ore, ba jucând șah, ba poker cu ecranul din față. Când m-am plictisit să pierd, m-am uitat pe hublou. N-am văzut nimic, eram sus, la 12 000 de metri, și era noapte; dar poeții așa mai fac, privesc în gol.

Când am ajuns, pe aeroport, a trebuit să-mi las încă o dată amprentele, de la toate degetele. Asta după ce o făcusem, deja, la Ambasada Chinei din București, când am solicitat viza. Tot pe aeroport mi-au scanat și retina. Nu mai văzuseră ochi atât de nedormiți și de curioși, voiau să dețină dovada.

Prin Beijing, în cele trei zile cât am stat, m-am simțit în cea mai mare siguranță. Nici măcar în biblioteca de acasă, unde nu-s păzit doar de cărțile mele, ci și de-ale tatei, nu am sentimentul ăsta. De fapt, la mine mai cade un op, se mai surpă un raft cu cartonate, mai dispar reviste, manuscrise. Și n-am niciun ochi să vadă ce și cum și să-mi spună unde-s, atunci când am nevoie de ele. Or, peste tot pe unde am purces în capitala Chinei am zărit ciorchini de ochi: camere de filmat, mici, mijloci, mari și panoramice. Pătrate, rotunde, fixe, mobile. Peste tot, polițiști în uniformă și chinezi înalți, în civil, care priveau cu interes vădit trecătorii. La intrarea în metrou, am fost controlat, iar bagajul, scanat. La ieșirea din metrou, am fost controlat, iar bagajul, scanat. În vagoanele metrourilor, prezența polițiștilor mi-a întărit și mai dihai senzația de siguranță. Deși Beijingul avea o populație de peste 20 de milioane de locuitori (acum are peste 24 de milioane) și o suprafață cât Banatul (Timiș + Caraș Severin), am aflat că autoritățile puteau afla unde ești în maximum 12 minute. Adică, în limbajul celor care ne-am jucat de-a v-ați ascunselea, n-aveai unde te pitula, că te găseau rapid. Serile, am admirat, de la fereastra hotelului, jocuri dese de luminițe roșii-albastre, atât pe străzi, cât și pe trotuoare. Pe carosabil circulau mașinile poliției, cu girofarurile aprinse, dar pe trotuoare cin’ să fie? Am aflat: politiștii cu minigirofarurile (a)prinse la epoleți. Da, da. Aveai o problemă, vreun necaz, vreo dorință, pac, imediat le puteai împărtăși.

Numeroase chestii interesante am văzut acolo și destule mi-au rămas de vizitat, dar cred că Beijingul e singurul oraș în care nu m-aș prea întoarce. Și asta întrucât are mult prea multă siguranță, domn’e, mult prea multă. Or, mie îmi mai place, sunt sigur, și hazardul.

 

Grete TARTLER

Pe un țărm, într-o mulțime compactă

Deși am fost mereu, prin fire, atrasă de călătorie, ca formă de autocunoaștere prin contrast, nu m-am simțit de fapt aproape nicăieri străină, n-am resimțit diferențele ca stranietate. E drept, nici nu m-a interesat să colind toată lumea, ci mai ales locurile cărora le studiasem deja culturile, limbile, civilizația. Astfel am avut mereu în preajmă oglinda europeană, fiindcă lumea islamică și cea mediteraneană sunt parte a civilizației apusene (după cum bine a formulat acest lucru Braudel: datorită apropierii de filozofii greci, a acceptării monoteismului, Scripturii etc.). Traducerile pe care le-am făcut, ca și interesul meu pentru diplomație au fost căi de transcendere a diferențelor și subliniere a similitudinilor (chiar și în formele cele mai depărtate, precum în vechea poezie monorimată beduină, cu asonanțe interverbale care fac din limbaj o artă supremă). De aici „mi s-a tras“ atenția sporită față de tonalitățile limbii în care scriu, faptul că mă deranjează cacofoniile (în asemenea măsură, încât nici nu pot să citesc un text rău-sunător) sau chiar neordonarea cuvintelor altfel decât după ritmul lor.

Totuși, dacă ar fi să aleg, dintre cele mai depărtate ținuturi unde am călătorit în urma studiului respectivelor culturi, locul care mi s-a părut mai greu de „asimilat“, mai straniu, altfel decât îmi e firea, aș alege India, cu toate că am aprofundat multe din direcțiile gândirii indiene deja în facultate, cu profesorul Cicerone Poghirc. Însă aflându-mă la Mumbai, într-o mulțime de oameni care ai fi zis că adună toate revenirile karmei, pe când abia înaintam, pe lângă țărmul mării, într-un zid compact, ca de suflete transmigrate de-a lungul timpului, într-un puhoi unde mergeai cot la cot și cu integri frumoși, dar și cu ciungi sau leproși, m-am simțit într-o zonă apocaliptică, mult depărtată de lumea în care trăiesc. Am mers prin India și cu trenul, dormind în picioare, fără să mă pot mișca de înghesuială. Astfel am învățat să apreciez cu atât mai mult însingurarea, neapartenența la grupuri, chiar retragerea – calea pe care pot fi deslușite esențele. Dar am găsit în India și locuri unde m-am aflat cu totul în largul meu, precum la Agra, Jaipur, Darjeeling (lângă Himalaia), Calcutta, Delhi, în golful Bengal, pe Gange și chiar în deșertul Thar, apropiat de Rajahstan, despre care circulă multe legende, unde am umblat noaptea sub un cer plin de stele. India e o sumă de locuri, de culturi și civilizații diferite, căreia merită să-i consacri ani de viață și cercetare.

 

Florin TOMA

Henric V și flamenco

În mod sigur că, dacă ar fi să mă adâncesc în pivnițele memoriei (unde cobor câteodată, de pildă, să scot, fix din butoiul cu Manzanilla Sanlúcar de Barrameda, un botijo plin cu licoarea aceea galben-transparentă, băută în capitala Andaluziei, la o bodegă din La Cartuja, celebra insulă de pe râul Guadalquivir, una isla maravillosa, unde se află, printre altele, stadionul ultramodern al F.C. Sevilla, o faimoasă mânăstire catolică (Santa Maria de las Cuevas) și Parque del Alamillo, și care a fost, totodată, așezământ de mare fală pentru Exposición Universal de Sevilla în 1992!), ar trebui, probabil să-mi imaginez – grea misie, monșer, te face praf! – ce va fi gândit doamna aceea, în clipa în care ieșea din curtea cu locuințe din Park Street, aflată la 117 metri de Tamisa, adică locul unde, cândva, era Teatrul Globe (Here stood the GLOBE Playhouse of Shakespeare (1598-1613) – așa scria pe placa de lângă poarta acelui spațiu magic, pe care istoria contemporană îl înregistrează ca fiind The original site of Globe Theatre).

Ce-și va fi spus ea oare în gând, uitându-se la mine – ca la un cimpanzeu gânditor dus la un concert pe muzică de Bach – cum mă zgâiam, aplecat peste gard, și cu atenția mărită de sute de ori, la semnele marcate cu marmură de pe pavimentul curții, ce redefineau urmele faimosului teatru? Dar, da!…Vă jur cu mâna pe inimă că este perfect posibil ca o primată să se extazieze până la leșin, ascultând un concert de Johann Sebastian Bach, spre exemplu, Concertul pentru vioară în La minor, BWV 1041 (compus, se crede, în 1720). Iar emoția pe care strămoașa noastră ar încerca-o în timpul audiției acestei minuni a muzicii universale, recuperată din fragmente de manuscrise descoperite întâmplător, să fi fost cel puțin mai mare sau egală cu tahicardia mea, ascultând în ventriculul drept, ca un ecou, îndemnul lui Henric V, adresat oastei sale, în timpul bătăliei de la Azincourt (25 octombrie 1415): (…) La zidul spart dați iureș iar, băieți,/ Sau umpleți-l cu trupurile voastre./ Nimic în timp de pace nu te prinde / Mai bine ca smerenia și sfiala,/ Dar cînd îți urlă în auz războiul,/ Te fă asemeni tigrului turbat (…) – (trad. Ion Vinea). William Shakespeare a scris Henric V în anul în care a fost inaugurat (in an area just south of Maiden Lane) originalul Teatru Globe (1599). Era logic, aşadar, ca această piesă să fie jucată în prima stagiune a noului teatru…

Și gata! Însă, o ultimă întrebare, vă rog, fiindcă sunteți de acord, cred, că nu se poate să plecăm ca niște grosso-modo(!) culturali, atrași în zonă doar de zarva infernală și fumurile de prăjelnițe din Borough Market. Așadar, dezlânez întrebarea: cum crezi tu, privind-o pe femeia aceea, că te-ai simți, dacă hazardul te-ar fi aruncat să locuiești la adresa Anchor Terrace, 125 Park St, London SE1 9EW, UK, cum te dezvolți pe dinăuntrul minții și al sufletului, unde se află lucrurile, unde pantofii, unde pelerinele, unde umbrelele, unde cizmele, unde se poziționează bucătăria, unde baia, pe care perete din living-room așezi biblioteca, dar garderobul cu haine, dar washing-machine etc. etc, toate astea, inclusiv tu, atunci când calci cu picioarele pe podeaua strălucind, cum, doamne iartă-mă, rânduiești toate aceste detalii de viață, dacă știi tot timpul, dacă ești conștient fiecare secundă și devii anxios la gândul (dar și pricinos cu realitatea absolut brutală) că tu stai, de fapt, călare pe Globe Theatre? Poate chiar și pe gâtul Marelui Will!

La toate astea se gândea antropopitecul turistic, aplecat peste gardul dincolo de care istoria îi juca în tăcere, ca pe niște umbre, pe Henric V, pe episcopul de Canterbury, pe căpitanii Fluellen, MacMorris și Jamy, dar și pe unele personaje mai puțin nobile, precum Pistol, Bardolph și Nym, foști tovarăși de beție ai lui Henric…

Și, după ce a terminat acel fabulos botijo cu manzanilla, turistopitecul nostru a ieșit din La Cartuja și, traversând podul de peste Guadalquivir, a ajuns în centrul vechi, în Plaza de la Encarnación, exact sub Las Setas (Ciupercile). Las Setas de Sevilla sunt o operă de artă uriașă (inaugurată în 2011, arhitect: Jürgen Mayer), o structură ca un fel de rețea aeriană, predominantă din lemn, un fel de parasolar aflat la înălțime (de-aia s-a și intitulat inițial Metropol Parasol), care acoperă întreaga piață. Acolo, n-a pregetat nicio clipă să-și ia bilet de intrare la teatrul Tablao Flamenco Las Setas, unde, în aceeași seară, a văzut, timp de o oră și jumătate, de la doar doi metri, cel mai cotropitor, cel mai incendiar și cel mai flamboaiant spectacol de flamenco.

Și asta încă nu e tot… La 50 de metri, se află hotelul abba!

 

Cosmin Andrei TUDOR

Eternul Egipet

Voi răspunde anchetei ținând cont de puțina mea experiență extraeuropeană. Evident, dacă aș fi călătorit mai mult în afara Europei răspunsul ar fi fost cu totul diferit. Dar, deocamdată, voi vorbi despre Egipt.

Am străbătut Egiptul ca un simplu locuitor, adică cu autobuzul, trenul, taxiul, uberul, careemul și la pas. Cu fiecare mijloc de transport am avut parte de câte o aventură. În autobuz am ascultat opt ore continuu slujbe într-o limbă total necunoscută mie. Cu trenul aproape că am ajuns să nu mai apuc să merg, fiindu-ne oprite actele și banii. Noi am fost totuși găzduți, în acest timp al verificării, într-o cameră cu două scaune, un birou și un ventilator în tavan care mai mult distribuia uniform cele peste 50 de grade Celsius. Taximetristul ne-a cerut înzecit mai mult decât făcea cursa. Uberistul mi-a dat emoțiile unui personaj din serialul Dexter (întreg interiorul mașinii era acoperit cu folie de plastic, iar noi ne aflam în pustiu, noaptea). Careemistul era să fie luat la bătaie (cu noi în mașină) de către taximetriștii din Luxor. Doar îi fura din clienți. Apropo de Luxor: am fost cazați la un hotel de cinci stele, cu saloane frumoase în stil englezesc ș.a.m.d. Lângă acest hotel superb se înălțau munți de gunoaie. Nu mi-a fost dat să văd o astfel de discrepanță în vreun alt loc. Poate doar puțin mai la est spre Hurghada. Iar mersul pe jos a venit la pachet cu toți cei care se băgau în seamă, fiind de-a dreptul agasanți.

Cred că am văzut suficient de mult să pot spune că nu m-am simțit ca acasă. Am trecut prin mai mult diviziuni administrative: Al Bahr al Ahmar, Luxor, Qina, Suhaj, Asyut, Al Minya, Bani Suwayf, Al Qahirah. Toate acestea cu frumusețiile, ciudățeniile și discrepanțele lor.

Lăsând la o parte părțile negative prin care am trecut, Egiptul și-a lăsat amprenta, puternic îmbibată în cerneală, asupra destinului meu. Am văzut templul de la Karnak, Marile Piramide, etc. Pe scurt: tot ceea ce citisem în cărți. Mi-a inspirat câteva proze scurte. Și, mult mai important, mi-a adus o bucurie pentru tot restul vieții.

 

Laurențiu-Ciprian TUDOR

Întâlnire culturală cu istoria

Nu cred că am întâlnit, încă, un astfel de loc: total nepotrivit mie și felului meu de a fi. E drept însă că sunt o persoană adaptabilă și ca temperament și ca educație (în profesia mea de sociolog exercițiul imersiei în culturi/subculturi diferite este definitoriu). În plus, pe lângă curiozitatea profesională (care mă ține „deschis“ pentru orice mediu), am fost mai degrabă „în trecere“ prin locuri care ar fi putut să nu îmi placă, netrăind suficient timp acolo încât ele să-mi devină irespirabile. Luând în calcul premisele astea (și care sunt locurile în care mă regăsesc) pot însă să indic acel spațiu „cel mai îndepărtat de modul propriu de locuire“. Ei bine, iată cum stau lucrurile: în primul rând nu aș putea să locuiesc în „fundături“, apoi nu aș putea trăi în megalopolisuri, în acele aglomerări urbane fără limite, adevărate furnicare în care nu te vezi, în care te poți pierde ușor și, adesea, singurătatea și alienarea sunt resimțite dureros (am în minte mai ales acele imense orașe asiatice cu zeci de milioane de locuitori în care viermuiala e necontenită și liniștea imposibilă). Ambele (și fundăturile și megalopolisurile) sunt, după mine, cele două extreme, cele două variante excesive care sufocă și dezumanizează. Când spun „fundături“ nu mă refer neapărat la rural (pentru că în privința satului adevărat poți simți, după cum scria Blaga, că veșnicia s-a născut aici. Evident și chestiunea asta nu e de idealizat, ci de discutat, pentru că satul în sine s-a chicizat, s-a malformat și nu mai este ce-a fost), ci mă refer și la acele orașe mici, gri, blazate, adormite, moarte sau semi-moarte, în care nu se întâmplă nimic și din care singura șansă este să pleci imediat ce poți. Aici, nici nu trăiești o relație cu natura, cu pământul, nici nu ai acel ritm de viață ancestral al țăranului (bașca ocupațiile lui), dar nici nu ești orășean în adevăratul sens al cuvântului (nu există ofertă culturală, locuri de întâlnire și loisir, agora ș.a.m.d.). Așa că opțiunea mea este „periurbană“, adică un fel de mix între oraș și sat: să stai la casă (chiar stau), să ai o grădină (am crescut la bloc și urăsc blocul, această „cutie de iepuri“, cum o numeau sociologii anilor ’50), să poți privi cerul, să ai liniște, dar să ai și acces imediat la oraș (la „centru“) și la toate bunurile lui, sociale, economice și culturale. Odată îndeplinite aceste condiții, că tot vorbeam despre megalopolisuri, pentru mine e important să văd marginea, să văd unde se termină. Așa că locul unde stau trebuie să fie ori pe un țărm de mare, ori la o margine de pădure, la poalele unui munte (sunt născut și trăiesc la Brașov). Dacă nu e așa, simt că mă sufoc, că orașul e chitul care mă înghite. De multe ori, când ajung în București, de exemplu, mă trezesc căutând cu privirea Tâmpa, muntele din centrul Brașovului, care e pentru mine un fel de reper existențial și de orientare și care se vede aproape din orice colț în care te afli. Mai mult, de câțiva ani am ajuns să conștientizez de ce nu m-am mutat niciodată din Brașov, deși aș fi avut posibilitatea să o fac: pentru că nu sunt multe locuri (orașe mai ales) din care, dacă vrei (pentru că te alungă stresul sau canicula), să poți fi, în zece minute, din centru direct în umbra răcoroasă a unei păduri adevărate. În plus, pe lângă această evadare în natură, Brașovul mai oferă și acea „evadare“ în istorie, straturi de trecut care îți oferă povești, cunoaștere, visare. Pentru mine, această întâlnire culturală cu istoria e foarte importantă și o caut și atunci când îmi plănuiesc vacanțele. Cam ăsta e modul meu de locuire, felul în care îmi găsesc acasa. Mulțumesc!

 

Lucian VASILIU

Straniu, strană, stranietate

Termenii loc, localitate, locuire m-au cam pus pe jăratec văratic! Precum și adjectivul ,,straniu“ – la răscruce de puncte și de topografii cardinale, confuze, memoriale.

Aleg DRUMUL MĂTĂSII. Fabulosul, misteriosul, ciudatul Orient.

Dintre spațiile pe care mi-a fost dat să le străbat, chiar să le ,,locuiesc“ temporar, mă opresc în China, cea profundă, pe care am cunoscut-o în două ocazii. Scris-am și o carte de turism cultural (,,Cambei în China“, Iasi, Sedcom Libris, 2000), în context muzeografic.

Țara Marelui, Uimitorului Zid, mi-a părut a fi TĂRÂMUL STRANIU al existenței mele de carpato-danubian european.

China bobului de orez, migălos pictat, cuibărită în inima copilăriei noastre totalitare, cu penare, cărți colorate, cu radiere, creioane și teniși chinezești (între multe altele) a fost și a rămas poveste la emisiunile „Bună seara, copii!“ Basm de turtă dulce, de vată pe băț în iarmaroc, istorii cu iz de creangă de măr înflorit la mal de Fluviul Galben. Reverie. De nedescris în câteva rânduri.

Am avut prilejul, profund, de a vizita ,,cotuna“ (vorba revizorului școlar Mihai Eminescu), vatra nașterii lui Confucius – model de sacră învățătură, cu substanțială reverberare în Vietnam și în Japonia, în Coreea și în Europa secolelor recente.

S-a întâmplat să fiu în compania benefică a rafinaților clujeni, domnii Ion Pop și Horia Bădescu.

Satul Qufu din Ținutul Shandong a devenit urbe turistică, în ultimul timp, după Revoluția culturală, care neantizase, temporar, spiritul confucianist.

Cărturarul, învățătorul, filosoful, scriitorul fusese îngropat acolo în anul 478 înainte de Christos. Locul de veci al cugetătorului e o simplă movilă de iarbă, căreia i s-a adăugat un ciudat (pentru noi, occidentalii) monument funerar.

Din anul 1994, întregul complex confucianist a fost inclus în Patrimoniul UNESCO: mormântul; uriașul cimitir (care conține monumentele funerare, restaurate, ale celor circa 80 de generații care i-au succedat lui Confucius); conacul familiei, care prin dezvoltări succesive a devenit un vast Palat Regal; modesta școală rustică, veche, care întrupează acum un imens Edificiu al Educației, cu circa 60.000 de arhive și colecții rare, cu peste 1000 de tăblițe de piatră, restaurate filigranatic; Pădurea Confucius, cu pini și chiparoși legendari etc.

Straniu m-am simțit, ca latin și ortodox (paradoxul nostru misterios!) în ,,strana“ confucianistă! Un ,,acasă“ din negura timpurilor ancestrale. Curată, pură, astrală stranietate!

 

Ioan Radu VĂCĂRESCU

Scufundare

Acum vreo patru decenii și ceva, aflat într-o „aplicație de teren“ geografică, am oprit într-un oraș de pe malul dobrogean al Dunării, aflat pe locul vechiului Carsium. Eram un admirator al Dobrogei, nu al litoralului neapărat, ci al Dobrogei profunde, aceea cunoscută din opera geografului Constantin Brătescu. Am oprit microbuzul într-o parcare din oraș. Dezamăgirea a fost instantanee, un soare moleșit de octombrie, vegetație uscată, urme de ruine ale ruinelor, praf, lipsa unei toalete de care toată lumea avea nevoie, rar câte un trecător obosit, droaie de câini emaciați, niciun magazin sau un restaurant măcar decent, o lume aflată nici măcar într-o „slavă stătătoare“ de sorginte răsăriterană. O lume de uscăciune și sterpitudine, cocoțată undeva pe o prispă de calcar desupra apelor de culoare incertă ale fluviului.

Mulți ani mai târziu, am vizitat din nou acel oraș dunărean, Hârșova, aflat în fața orașului de pe celălalt mal al Dunării, dispărut de mult, numit Târgul de Floci. Orașul este modelul real al Metopolisului lui Ștefan Bănulescu, despre care scriam pe atunci o teză literară. Orașul prozatorului dunărean de pe malul fluviului este un labirint uscat și sterp, care trăiește „mâncând din dealurile sale“, adică exploatând până la rămășițe părăginite marmura roșie din jur și de sub oraș. Pericolul, desigur, este acela al scufundării orașului, în schimbul unei bogății iluzorii. Mai mult, se formează un alt labirint urban, la fel de sterp, o dublură, un fals-exact. În paralel, arborii orașului, gutui și nuci, sunt transplantați în alte părți, depopularea este la ea acasă, iar singurul negoț al orașului este „negoțul cu ani“ (cumpărarea şi administrarea anilor bătrânilor oraşului de către diverşi întreprinzători!). Să nu mai vorbim de sărbătoarea orașului, o „feerie bizantină“ în amintirea unei presupuse istorii de sorginte imperială!

De curând, la vremea anilor mei de administrat, am vizitat iarăși orașul de lângă fluviu. Vechea parcare era la locul ei, doar cu câteva straturi de asfalt adăugate. Ruinele erau și ele acolo unde vremurile au binevoit să le lase. Câte un locuitor obosit, ici și colo. Urmași ai famelicilor căței, mulți. Am stat singur în mijlocul parcării, în bătaia unui vârtej fierbinte dinspre pustietatea dobrogeană, pe care altădată atâta de mult am visat s-o străbat, pe urmele marelui nostru geograf, dar și pe ale rectorului Daciei Felix, Pârvan. O senzație acută de prăbușire m-a cuprins, ca la un semn. O senzație de scufundare într-un hău fals-exact. Am plecat întrebându-mă în sinea mea arsă de o neliniște stranie: încotro?

 

Răzvan VONCU

China, alteritatea absolută

Nu sunt un mare călător și nu știu în ce măsură experiența mea în materie ar fi relevantă, dar, dacă ar fi să aleg un loc în care am trăit o experiență netă a alterității, acel loc este fără îndoială China.

Vizitând-o împreună cu colegii mei Varujan Vosganian și Horia Gârbea, în 2018 (pe când mai făceam parte din conducerea operativă a Uniunii Scriitorilor), am avut parte de o probă care mi-a demonstrat limpede că teoria seducătoare a lui Mircea Malița, din cartea sa Zece mii de culturi, o singură civilizație, apărută în 1998, e falsă.

Dincolo de progresul uriaș făcut de China în ultimele decenii, când a devenit o superputere economică, politică și militară, dincolo de evidenta convergență a unor aspecte superficiale care țin de civilizația materială, mi s-a părut șocantă diferența de paradigmă față de Europa din care veneam. O diferență pe care modernizarea Chinei nu a diminuat-o nici cu un micron. În China, totul este diferit, chiar dacă multe reguli sunt asemănătoare, de la circulație la legislația anti-fumat. Relația cu timpul, cu spațiul, codul comunicării interumane, gesturile, raportul public-privat: totul este complet diferit, câteodată, chiar diametral opus față de Europa. Sunt multe semne ale deschiderii chineze către lume, ale intrării în raporturi (inclusiv culturale) de schimb, dar niciunul de alterare a viziunii chineze despre lume, care supraviețuiește chiar și cutremurelor și transformărilor politice suferite în secolul trecut. Nu, civilizațiile, chiar dacă – e de dorit – nu se ciocnesc, nici nu se topesc sub impactul mondializării și al tehnologiei.

Nu vreau, Doamne ferește!, să stabilesc vreo relație de superioritate/ inferioritate prin aceste observații: fascinantă, în China, este tocmai identificarea și analizarea acestor diferențe. Ceea ce funcționează în Europa nu funcționează în China și invers, chiar dacă multe sunt la fel. Tocmai esența este diferită, sub învelișul material adesea asemănător.

Am vizitat, între altele, un sat tradițional, în care modernitatea era prezentă sub forma unor facilități cum ar fi curentul electric, telefonia sau școala, dar în care oamenii – toți, membri ai unei familii istorice foarte mari, numărând cu toate ramificațiile ei cam 5000 de persoane – continuau să trăiască în stilul chinezesc vechi. Agricultura era

ecologică, meșteșugurile tradiționale erau bogat reprezentate, ca și costumele populare și spațiile de locuit. Nu exclud, desigur, o anumită regie, menită să atragă turiștii: când a sosit autocarul cu scriitori din Europa, la fața locului mai erau vreo patru, pline cu turiști americani.

Însă nu asta m-a interesat. Am realizat, brusc, în timp ce flanam pe ulițe în căutarea culorii locale, că dacă m-aș pierde într-un asemenea sat chinezesc, aș putea muri fără ca vreun om să-mi facă ceva anume: dacă nu știi limba chineză sau nu poți arăta cu degetul direct obiectul pe care îl dorești, este exclus să îl capeți. Până și codul gesturilor, cele simple, este complet diferit și o lungă cultură a disimulării îi face pe orientali impenetrabili pentru occidentali. Și, deși chinezii sunt amabili și săritori, au altă relație cu timpul, deci își pierd repede interesul pentru o relație fără perspective de finalizare avantajoasă.

A mă plimba de unul singur, fie și pentru un sfert de oră, pe ulițele pitorești ale acelui sat în care totul era pașnic și complet diferit de ce știam mi s-a părut a fi proba alterității absolute.

 

Varujan VOSGANIAN

Cel mai îndepărtat loc, atât de aproape

Deși n-aș putea să spune că am ajuns în acel spațiu tocmai în calitate de vizitator, aș alege drept răspuns la ancheta „României literare“ închisoarea Jilava, pe care am „vizitat-o“ în acea noapte de douăzeci și unu spre douăzeci și doi decembrie. Din perspectivă geografică, locul nu e deloc îndepărtat, ba chiar e la doi pași de Capitală, unde locuiesc. Am mai fost acolo după treizeci de ani, dar nu ca un răufăcător care simte nevoia să se reîntoarcă la locul faptei, ci înainte de a începe să scriu cartea Dublu autoportet – memoria unei zile, ca să revăd treptele și coridoarele prin care am trecut. De data asta, închisoarea Jilava mi s-a părut necunoscută, de parcă aș fi văzut-o pentru prima oară. Nimic care să-mi amintească de zorii încă întunecați ai zilei de douăzeci și doi decembrie, de îndemnurile presărate cu îmbrânceli și bastoane. Am fost întâmpinat de însuși directorul închisorii care m-a poftit să vizitez pușcăria cu gesturile largi, amabile ale unui custode de expoziție, arătându-și galeriile sau ale unui proprietar de hotel, încercând să te încredințeze de confortul spațiilor dedicate clienților. Mi-a prezentat ultimele investiții realizate, sala de mese și bucătăria plină de alămuri și inox-uri cu anexe cușer și halal, mi s-a plâns, ca unui membru al Parlamentului ce eram, de lipsa fondurilor pentru modernizarea unora dintre pavilioane. Mă amuzam în sinea mea, gândindu-mă ce-aș fi spus cu treizeci de ani în urmă, dacă cineva mi-ar fi zis c-o să mă întorc aici și, în loc de bastoanele gardienilor, o să primesc cafea și amabilități.

Dar noua înfățișare a închisorii nu mi-a șters din memorie amintirea tenebrelor prin care trecusem, mai ales după ce am ajuns în Fortul 13. Spre deosebire de restul închisorii care fusese renovat și extins, Fortul 13 rămăsese într-o vizibilă degradare, duhnind ca o hrubă cu canaturile ferecate, cu zidăriile frânte și băltind la fiecare pas. Iar spațiul pe care l-am recunoscut cu toate simțurile mele a fost subsolul, în care timpul rămăsese încremenit, parcă așteptându-mă.

De ce am ales să vorbesc despre locul acela ca fiind cel mai îndepărtat de modul meu de a fi, de a locui? În primul rând, din cauza luminii. Mi-am dat seama că în existența unei ființe umane lumina face diferența. Când e curată, n-are culoare, n-are miros. Lumina din temniță era gălbuie și bolnăvicioasă, de culoarea untului, dar o culoare învechită, de gustul untului rânced. Lumina aceea căznită ne vlăguia. Și, mai ales, strecurată printre ferestrele mici, cu geamuri groase, brăzdate de gratii subțiri, ea nu lăsa umbră. Atunci am aflat că dreptul de a avea umbră e unul dintre drepturile fundamentale ale omului. În noaptea aceea am fost un om fără umbră.

În al doilea rând, din cauza sunetelor. Ascuțite, rău prevestitoare, de lacăte care se deschideau sau se închideau, de grilaje care se trânteau. Sau surde, de conducte gâlgâitoare sau de frecvențe joase, ca niște corzi de contrabas stârnite cu unghia. Cele amenințătoare se auzeau pe neașteptate, ceea ce făcea, dacă nu le simțeam tot timpul, să le presimțim întruna. Celelalte se auzeau neîncetat, ca niște valuri care se lovesc de promontoriu. Iar pereții dinadins subțiri nu făceau decât să amplifice sunetele. Auzul ne chinuia, trupul meu devenise, la rândul lui, un instrument de tortură.

Apoi, totul era la comun. Douăzeci și două de paturi în care eram așezați doi câte doi. Lumina, atâta câtă era, nu s-a stins nicio clipă. Spre spălătorul care se deschidea din dormitor nu era nicio ușă, și nici spre cele două cabine de veceu. Era imposibil să rămâi singur măcar o clipă. Ca și umbra sau tăcerea, intimitatea era un lux care acolo nu era permis.

Dar ceea ce m-a determinat, mai ales, să indic închisoarea Jilava ca răspuns al întrebării din anchetă, e faptul că în locul acela m-am simțit în afara propriei existențe. Eram într-o buclă din care nu știam dacă o să mai ies. Nu eram nici măcar într-o stare de așteptare, căci nu mai așteptam nimic. Simțeam, pur și simplu, că noi, cei de acolo, nu mai suntem pe lumea asta, că lumea, așa cum o știam, nu mai are nevoie de noi. Nimic din ceea ce trăisem nu mă ajuta să prefigurez ceea ce urma să se întâmple. Nici măcar trecutul nu-mi mai era de folos. Eram un străin până și pentru mine, un străin pe care îl priveam cu un amestec de compătimire și nedumerire.

Încât răspunsul meu nu e atât despre un loc în care nu vreau să mă mai întorc, ci despre o stare pe care nu vreau s-o mai retrăiesc.

 

Constantin ZAHARIA

Am fost în Nepal

Nu sunt sigur că am talent la memorii de călătorie. La finele anului trecut, mi-a fost dat să fac o voiaj de două săptămâni în Nepal, împreună cu soția. Un cuplu de prieteni organizează, o dată la cinci ani, o călătorie de grup într-o țară asiatică, fiind ei pasionați de Asia. Așa se face că am aterizat, cu puțin înainte de Crăciun, la Pokhara, la poalele lanțului muntos Anna Purna. Iar în ziua de Crăciun, dis-de-dimineață, am urcat câteva sute de trepte ca să ajungem pe un platou de unde aveam să vedem răsăritul de soare din dreapta munților din fața noastră, pe care i-am contemplat inundați de lumina dimineții.

La Kathmandu am fost mai mulți, vreo douăzeci și cinci. Am vizitat temple budiste, cum ar fi Bodanath și situri istorice, Patan și Bakhtapur, Durbar Square etc. Am făcut excursii prin împrejurimi, mai aproape sau mai departe de Capitală. Dar nu despre asta vreau să vorbesc aici.

În 2018 am fost în Taiwan, lumea de acolo era așa cum auzisem și cum mă așteptam să fie, un fel de Occident extrem oriental, taiwanezii fiind surâzători și amabili. La fel de amabili și de blânzi sunt și nepalezii, dar lumea lor mi s-a părut complet străină. În primul rând, dincolo de bariera lingvistică (în Nepal se vorbesc peste 120 de limbi, care nu prea au de-a face unele cu altele), există o barieră religioasă, cea a budismului și hinduismului în general, din care, mărturisesc, în ciuda unor lecturi pregătitoare, nu am priceput mare lucru. Budismul mi se pare mai inteligibil, mai cioranian, aș putea spune. Altminteri, am asistat cu tot grupul la o ceremonie funerară hinduistă, o ardere pe rug altfel spus, pe malul unui afluent al Gangelui. Cred că a fost nu numai prima, ci și ultima oară.

În altă ordine de idei, trebuie pomenit aici modul în care la Kathmandu se circulă pe stradă. Nu se poate spune că nu ar exista automobile, dar dacă te oprești la unul din rarele semafoare, vezi trei mașini și trei sute de motorete. Acestea demarează în trombă, duduie tot timpul, trec pe lângă tine la doi centimetri (fără să te răstoarne totuși) și imprimă vieții citadine un aspect infernal, altfel infernal decât Parisul văzut de Cioran ca garaj apocaliptic. În prima zi am făcut o plimbare pe jos prin vechiul oraș, zonă comercială, plină de prăvălii și bazare, fără trotuare bineînțeles; de altfel, acestea sunt rare la Kathmandu. M-am simțit pierdut în mijlocul unei colcăieli de lume, scutere și ciclomotoare de care nu știam cum să mă feresc, fără să știu de altfel nici pe unde să o iau. Sunt mici temple la tot pasul, în mijlocul străzii sau la margine de drum, în firide sau în curțile interioare, numeroase la Kathmandu. Stâlpii de telegraf sunt înțesași cu sute și mii de fire electrice, fiecare ducând la o locuință anume, încât te întrebi cine e în stare să le identifice proveniența. Inutil de precizat că venitul mediu în Nepal este printre cele mai mici din lume, fiind situat la în jur de 50 de dolari. Iar sărăcia este vizibilă la tot pasul. Desigur, solidaritatea intrafamilială este și ea ridicată, astfel încât la Kathmandu vezi mai puțină lume dormind în stradă decât la Paris.

Totuși, lucrul cel mai greu de suportat este poluarea. În anumite anotimpuri, cum a fost cel în care am făcut călătoria, vântul nu bate iar aerul nu e deloc primenit. Deși aflat la o altitudine de 1300 m, situat fiind într-o vale înconjurată de munți, orașul este învăluit într-o pâclă imuabilă. Când intram, după-amiaza sau seara, în holul hotelului, de 5 stele vezi doamne, ceea ce mă izbea era mirosul de gaze de eșapament, indicele de poluare sărind de 300, pe când la Paris acesta este de 30. E ca și cum ai fuma un pachet de țigări pe zi prin simplul fapt că respiri, îmi spunea cineva. E adevărat că asta a fost nimica toată față de aerul pe care l-am văzut pe aeroportul din New Delhi, când a trebuit coborâm pentru a schimba avionul. Acolo aerul era galben și oricum de nerespirat. Nu știu cum am scăpat de acolo.

 

Mihai ZAMFIR

Spațiul meu predilect

De obicei, nu sunt un om care e în căutarea de noi spații geografice. Am văzut destul de multe până acum – nu foarte multe, dar destule – așa încât niciodată aproape nu vreau, plecând în străinătate sau în țara noastră, dar în alte părți decât cele cunoscute, să găsesc zone inedite, orașe până acum nevizitate, peisaje necunoscute. Când plec într-o vizită, dincolo de orașul meu, vreau întotdeauna să văd lucruri pe care deja le știu, cu care m-am obișnuit, la care țin foarte mult și de care n-aș vrea să mă despart. Prefer să vizitez a șaptea, a zecea, a noua oară Firenze sau Veneția decât să mă duc într-un loc în care nu am fost până acum niciodată. De aceea, spațiul meu preferat, spațiul de care mă simt cel mai atașat se află într-o clădire bucureșteană în care am trăit zeci de ani, am trăit multă vreme. La ultimul ei nivel, urcând o scară de serviciu, ajungi într-o încăpere care e un fel de spălătorie și uscătorie. Izolat acolo, având în față doar fereastra prin care se vede cerul și puține alte detalii din jur, am scris mereu proză. Acolo am stat tot timpul și am scris proză. Nu am făcut nimic altceva decât asta. Așa încât, până azi, a rămas spațiul meu fermecat, spațiul pe care nu l-aș schimba cu nimic altceva. E, pe de o parte, foarte aproape, la doi pași de locul în care locuiesc, în orașul în care locuiesc, dar, în același timp, straniu, extra-ordinar și cu totul personal. Doar acolo aș sta și aș scrie. Nu e comparabil cu niciun alt punct sau loc formidabil, istoric sau ca peisaj din altă parte a lumii sau a țării. Este spațiul meu predilect. După cum se vede, e un spațiu la care am acces foarte ușor.